Contestație decizie de concediere. Decizia 5888/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(4388/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.5888/
Ședința publică din data de 22 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-contestatoare, împotriva sentinței civile nr. 3869 din 08 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 4971/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata SC SRL, având ca obiect - contestație decizie concediere.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 15.10.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 22.10.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 3869/08.05.2009 a Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care contestatoarea a solicitat să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 19/14.01.2009 emisă de intimata SC SRL și să se dispună obligarea intimatei la reintegrarea contestatoarea în funcția avută anterior și la plata despăgubirilor corespunzătoare de la data concedierii și până la efectiva reintegrare.
Contestatoarea a declarat recurs, criticând sentința precitată, printre altele, sub următoarele aspecte:
- decizia contestată nu cuprinde descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
- de asemenea, nu precizează prevederile din statut sau regulamentul intern care au fost încălcate și nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. 3 din Codul Muncii, nu a fost efectuată cercetarea;
- or, date fiind dispozițiile art. 268 alin. 2 din Codul Muncii, o asemenea decizie este lovită de nulitate absolută.
La termenul din 15.10.2009, intimata, prin apărător ales, a depus concluzii scrise la dosar, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
În baza art. 312 alin. 1 teza I și art. 304 pct. 9. proc. civ. făcând aplicațiunea corespunzătoare în cauză și a dispozițiilor art. 304/1 proc. civ. (ce permit examinarea cauzei sub toate aspectele), Curtea va admite recursul și va modifica în tot sentința atacată în sensul menționat prin dispozitivul deciziei, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Soluția Tribunalului se bazează pe o greșită operațiune de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale relevante în speță, dar și pe o eronată apreciere a probelor de la dosar.
Așa cum rezultă din analiza materialului probator administrat în cursul judecății în fond (înscrisuri), prin decizia nr. 19/14.01.2009 emisă de intimată, s-a dispus "încetarea" contractului individual de muncă al recurentei-contestatoare în conformitate cu prevederile art. 61 lit. a din Codul Muncii.
Intimata a intitulat măsura pe care a luat-o ca fiind o "încetare" a contractului individual de muncă, însă în realitate, față de motivarea în fapt și în drept a deciziei (în care se precizează că recurenta-contestatoare a absentat nemotivat, nerespectând prevederile art. 90 lit. a din Regulamentul Intern și, totodată, se arată că temeiul juridic aplicabil este art. 61 lit. a din Codul Muncii ), concluzia care se impune este aceea că decizia sus amintită face parte din categoria celor prin care s-a aplicat sancțiunea disciplinară a concedierii pentru motive care țin de persoana salariatului. Cu alte cuvinte, decizia contestată în prezentul proces este una de concediere disciplinară a unui angajat cu contract individual de muncă.
Ca atare, ea trebuie să se conformeze întrutotul dispozițiilor 268 alin. 2 din Codul Muncii, potrivit cu care: "sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancțiunea poate fi contestată;
f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată."
Dat fiind caracterul imperativ și de ordine publică al acestor prevederi legale, concluzia care se impune este aceea că orice decizie de sancționare disciplinară, pentru a fi valabilă, trebuie să îndeplinească cumulativ toate cerințele prevăzute de art. 268 alin. 2 din Codul Muncii, lipsa fie și doar a uneia dintre acestea făcând ca un atare act juridic să fie lovit de nulitate.
Din examinarea conținutului deciziei contestate rezultă că aceasta nu întrunește toate condițiile impuse de textul legal precitat.
Astfel, din conținutul acesteia lipsește mențiunea referitoare la "motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea", mențiune la care face referire art. 268 alin. 2 lit. c din Codul Muncii.
Mai mult, sancțiunea nulității absolute este aplicabilă și dintr-o altă perspectivă.
Decizia contestată nu indică un element esențial pentru individualizarea faptei imputate recurentei, și anume data sau perioada de timp în care aceasta a fost săvârșită, știut fiind că orice faptă a unei persoane se petrece într-un anumit timp și un anumit loc. Limitele spațiale și temporale caracterizează orice acțiune sau inacțiune umană, în lipsa acestora neputându-se concepe existența unei fapte.
Indicarea momentului sau a intervalului de timp în care s-au comis abaterile disciplinare ale unui salariat este fundamentală pentru a asigura legalitatea unei decizii de concediere disciplinară. Această concluzie decurge în mod firesc din interpretarea, prin coroborare, a dispozițiilor art. 268 alin. 2 lit. a cu cele ale art. 268 alin. 1 din Codul Muncii.
Potrivit acestui ultim text, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei."
Rezultă că orice decizie de desfacere disciplinară a unui contract individual de muncă trebuie să prevadă "data săvârșirii faptei", așa cum cere imperativ art. 268 alin. 1 din Codul Muncii (unde este menționată expres această sintagmă), deoarece în raport de aceasta se poate stabili dacă angajatorul a emis decizia respectivă în termenul maxim prevăzut de lege (6 luni de la data comiterii faptei).
Așa fiind, cerința "descrierii faptei" la care face referire art. 268 alin. 2 lit. a din Codul Muncii presupune, înainte de toate, indicarea datei sau a perioadei de timp în care s-a produs abaterea disciplinară. Pe cale de consecință, inexistența unei asemenea mențiuni face ca descrierea faptei să fie insuficientă, ceea ce atrage nulitatea absolută a deciziei contestate, mai ales că într-o asemenea situație nu se poate stabili nici împrejurarea dacă decizia a fost emisă în termenul prevăzut de art. 268 alin. 1 din Codul Muncii.
Urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate apărările intimatei bazate pe împrejurarea că în conținutul deciziei se arată la art. 3 că "referatul nr. 18/13.01.2009 al Comisiei de Cercetare Disciplinară face parte integrantă din prezenta Decizie". În opinia intimatei, mențiunile cuprinse în acest referat, considerat ca fiind parte integrantă a deciziei contestate, permit a se afirma că actul de sancționare disciplinară a recurentei a fost emis cu respectarea strictă a dispozițiilor art. 268 alineatul 1 și 2 din Codul Muncii.
Aceste susțineri nu pot fi primite. Prevederile legale precitate sunt de strictă interpretare și aplicare, întrucât prin intermediul lor se reglementează o situație de excepție de la regula derulării normale a raporturilor juridice de muncă prin executarea drepturilor și obligațiilor ce revin părților unui contract individual de muncă. Această regulă decurge din necesitatea asigurării stabilității și siguranței raporturilor juridice civile în sens larg (raporturi între care se înscriu și cele de muncă), care stă la baza principiului fundamental al preeminenței dreptului într-un stat de drept. Or, normele juridice care instituie o excepție sunt de strictă interpretare, căci "exceptio est strictissimae interpretationis".
La aceeași concluzie se ajunge și prin luarea în considerare a împrejurării că textele legale în discuție prevăd o sancțiune juridică, respectiv nulitatea absolută, care din perspectiva ramurii dreptului civil este sancțiunea cu cele mai grave și mai întinse consecințe juridice.
Art. 268 din Codul Muncii nu face vorbire despre dreptul angajatorului de a întocmi un referat care să facă parte integrantă din decizie, ci impune strict ca decizia să îndeplinească anumite condiții, în caz contrar devenind aplicabilă sancțiunea nulității absolute. Acest text stabilește o obligație în sarcina angajatorului care trebuie executată întocmai cum cere legea, neputându-se concepe într-un asemenea caz existența unui drept prin exercitarea căruia să se adauge la lege și să se contravină voinței exprimate de legiuitor în mod imperativ.
Aceasta înseamnă că angajatorul nu are nici un drept de a întocmi un referat sau un alt document în cazul prev. de art. 268, ci trebuie să se conformeze întocmai cerințelor impuse de această normă juridică, consecința fiind aceea că este obligat să emită decizia cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de lege.
În plus, potrivit regulilor generale din materia nulității actelor juridice civile, aplicabile și în materia dreptului muncii conform dispozițiilor art. 295 alineatul 2 din Codul Muncii, nulitatea absolută nu poate fi acoperită, confirmată ori ratificată în nici un fel și prin nici o modalitate. Ca atare, această sancțiune nu poate fi înlăturată nici prin întocmirea unor înscrisuri (precum referatul la care face referire intimata) cărora legea nu le conferă valoarea de act juridic civil - în sens de manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice - și care sunt exterioare (extrinseci) deciziei prevăzute de art. 268 din Codul Muncii.
Dacă acest text ar fi interpretat în sensul că angajatorul este îndreptățit să întocmească documente care să vină în completarea deciziei de sancționare disciplinară, s-ar crea premise pentru comiterea unor abuzuri din acest punct de vedere, ceea ce în mod sigur nu a fost în intenția legiuitorului, mai ales că unul dintre principiile fundamentale ale Codului Muncii este cel prevăzut de art. 6 din acest act normativ și se referă la protecția salariaților, inclusiv împotriva concedierilor nelegale.
Toate cele ce preced demonstrează că pretențiile deduse judecății sunt întemeiate, urmând a se proceda la admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii contestației astfel cum a fost formulată.
În baza art. 76 și 268 din Codul Muncii, se va constata nulitatea deciziei contestate, iar în temeiul art. 78 din același cod, se va dispune reintegrarea contestatoarei pe funcția avută anterior, cu obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii și până la efectiva reintegrare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta-contestatoare, împotriva sentinței civile nr. 3869 din 08 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 4971/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata SC SRL.
Modifică sentința atacată în sensul că admite contestația.
Constată nulitatea absolută a deciziei nr. 19/14.01.2009 emisă de intimată.
Dispune reintegrarea contestatoarei pe funcția avută anterior.
Obligă intimata la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatoarea de la data concedierii și până la efectiva reintegrare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 22.10.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./11.11.2009.
Jud. fond:,.
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 3418/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 7121/2009. Curtea... → |
|---|
