Contestație decizie de concediere. Decizia 6299/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(3155/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.6299/
Ședința publică din data de 05 noiembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-contestator, împotriva sentinței civile nr.295 din 14 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.30863/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata SC ROMÂNIA SRL, având ca obiect - contestație decizie concediere.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 29.10.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 05.11.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.295 din data de 14.01.2009, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins contestația formulată de contestatorul, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
Contestatorul a fost salariatul intimatei SC - ROMÂNIA SRL în baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM sub nr.-.12.2003.
În intervalul 25.06 - 28.06.2007 contestatorul a participat la o conferință organizată la Praga.
La întoarcerea din delegație, având suspiciuni cu privire la veridicitatea a trei chitanțe de taxi depuse spre decontare de către contestator, angajatorul a formulat plângere penală împotriva contestatorului pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.215, art.290 și 291 Cod penal, plângere ce a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 B sub nr.846/04.10.2007 și care a primit ca număr de dosar 10057/P/2007.
S-a reținut totodată că, prin decizia nr. 18563/05.10.2007 angajatorul a dispus în baza dispozițiilor art.52 al.1, lit. c) Codul muncii, suspendarea contractului individual de muncă al contestatorului până la soluționarea plângerii penale.
Prin Ordonanța nr.10054/P/2007 din 16.05.2007, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 6 Bad ispus scoaterea de sub urmărire penală a salariatului pentru lipsa pericolului penal al unei infracțiuni și s-a dispus aplicarea unei amenzi administrative în cuantum de 300 lei.
Prin decizia cu nr.1057/25.06.2008, angajatorul a dispus încetarea suspendării contractului de muncă al contestatorului în baza dispozițiilor art.52 al.1 lit. c) Codul muncii, iar la data de 26.06.2008 angajatorul a dispus, prin decizia nr.1060, suspendarea din nou a contractului individual de muncă al contestatorului, în temeiul dispozițiilor art.52 al. 1 lit. a) Codul muncii pe durata cercetării disciplinare.
La data de 15.07.2008 angajatorul a emis decizia cu nr. 1126 (în copie la fila 6) prin care dispune desfacerea disciplinară a contractului de muncă al contestatorului.
Analizând decizia sus-menționată prin prisma mențiunilor obligatorii pe care aceasta trebuie să le cuprindă, prima instanță a apreciat că aceasta cuprinde toate elementele de conținut prevăzute de art.268 al.2 Codul muncii.
S-a apreciat că și sub aspectul temeiniciei decizia de concediere este corectă și că angajatorul și-a executat prerogativa atragerii răspunderii disciplinare a salariatului său în conformitate cu dispozițiile art.263 Codul muncii.
Astfel, s-a constatat că în concret, contestatorul nu contestă în mod direct vinovăția stabilită de angajator în ceea ce privește folosirea a trei chitanțe taxi depuse spre decontare la angajator și că apărările acestuia se concentrează pe aspecte de ordin procedural cum ar fi apărarea privind prescrierea dreptului angajatorului de a aplica sancțiunea disciplinară.
S-a statuat că, potrivit dispozițiilor art.268 al.1 Codul muncii angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
S-a apreciat că, față de data săvârșirii faptei contestatorului - 16.01.2007 (data la care contestatorul s-a prezentat la serviciul financiar și a depus spre decontare cele 3 chitanțe taxi falsificate), decizia de concediere contestată a fost emisă după mai mult de un an de zile, însă Tribunalul a constatat că cercetarea penală a suspendat termenul de prescripție al aplicării sancțiunii disciplinare.
Deși această cauză de suspendare nu este înscrisă în mod expres printre cazurile de suspendare prevăzute de art.13 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, întrucât efectuarea cercetării penale constituie un motiv de imposibilitate juridică a angajatorului de a acționa, ținând cont că penalul ține în loc disciplinarul în același mod în care ține în loc și civilul, întrucât cele stabilite prin sentința penală definitivă au autoritate de lucru judecat în ceea ce privește existența faptei autorului ei și vinovăția în procedura de aplicare a sancțiunii disciplinare, practica judiciara si doctrina de specialitate au apreciat ca exercitarea procedurii disciplinare se suspendă până la soluționarea definitivă a procesului penal.
Un alt argument de nelegalitate invocat de contestator se referă la faptul că angajatorul ar fi procedat greșit când a desfăcut contractul de muncă în timp ce acesta era suspendat în baza Deciziei nr.1060/26.06.2007.
Prima instanță a reținut că, prin decizia de concediere contestată, s-a prevăzut la pct.5 din dispozitivul acestui act că începând cu data prezentei decizii își încetează efectele Decizia nr.1060/26.06.2008 prin care s-a dispus suspendarea contractului de muncă al salariatului pe durata cercetării disciplinare, iar pe de altă parte, a constatat că nu există nici un text de lege în materia dreptului muncii care să prevadă obligația pentru angajator ca după finalizarea cercetării disciplinare, în cazul în care contractul de muncă a fost suspendat pe durata cercetării disciplinare, să emită o decizie de încetare a efectelor deciziei de suspendare a contractului de muncă distinctă de cea prin care se dispune sancționarea disciplinară.
O altă apărare a contestatorului vizează faptul că nu ar fi participat la conferința de la Praga în calitate de salariat ci, în calitate de reprezentant sindical și că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr.217/2007 privind constituirea, organizarea și funcționarea comitetului european de întreprindere, cheltuielile aferente deplasării membrilor comitetului european de întreprindere sunt suportate de conducerea centrală a CC HB și nu de către intimată, prima instanță constatând însă că, contestatorul s-a deplasat la Praga în baza unui ordin de deplasare cu nr.4363/05.06.2007, emis de societate și nu în baza unei delegări date de sindicatul -.
S-a considerat că, în baza acestui ordin de deplasare, contestatorul a încasat o sumă de 1505 lei din partea societății și nu din partea sindicatului pe care-l reprezintă și, în consecință, în fața angajatorului trebuia acesta să justifice la întoarcere sumele cheltuite din avansul spre decontare.
O altă apărare se referă la împrejurarea că semnatara deciziei de concediere nu a pus în dreptul semnăturii "bară" ce avea semnificația faptului că această persoană semna în numele directorului general.
Reclamantul nu a făcut însă dovada că numita nu avea potrivit competențelor interne ale societății dreptul de a semna această decizie.
Cu privire la vinovăția contestatorului s-a apreciat că aceasta a fost stabilită de organele de cercetare penală.
Astfel, prin Ordonanța nr.10054/P/2007 de scoatere de sub urmărire penală s-a stabilit că fapta contestatorului de falsificare a 3 chitanțe taxi a fost săvârșită de contestator cu vinovăție, însă faptei îi lipsește pericolul social al unei infracțiuni, astfel încât s-a aplicat contestatorului o amendă administrativă.
La baza acestei soluții, care este obligatorie pentru instanța civilă, a stat un raport de expertiză grafoscopică aflat în copie la filele 54-59 care a concluzionat în sensul că, contestatorul a modificat prin adăugare datele înscrise inițial pe chitanța nr.- din 25.06.2007, în sensul că la suma de 256 coroane a adăugat cifra 0, făcut o copie de pe această chitanță și a modificat data de 25.06.2007 cu 26.06.2007 și suma plătită din 250 coroane în 260 coroane și a mai adăugat cifra 0, crezând că va trece neobservat faptul că două chitanțe având date diferite nu puteau să poarte aceeași serie, iar în ceea ce privește chitanța a treia, din data de 27.06.2007 cu seria nr.- a adăugat cifra 0 la suma de plată de 300 coroane.
Deși inițial plângerea formulată împotriva rezoluției de neîncepere a urmării penale formulată de contestator, a fost admisă de Judecătoria Sectorului 6 B și s-a dispus reînceperea urmăririi penale, la data de 17.12.2008 Tribunalul București - Secția a II-a Penală a respins plângerea declarată împotriva Ordonanței nr.10054/P/2007 din 16.05.2008, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5
Decizia penală nr. 1 544/R/17.12.2008, pronunțată de instanța de recurs este definitivă.
Tribunalul a conchis că, prin fapta sa, contestatorul a încălcat dispozițiile Regulamentului intern al societății ce interzic salariatului falsificarea vreunor documente, deformarea sau ascunderea adevăratei naturi a unei tranzacții.
În raport de gravitatea faptei și mai ales față de atitudinea refractară a salariatului care refuză să-și asume responsabilitatea cu privire la faptele săvârșite, având în vedere faptul că contestatorul a mai fost sancționat disciplinar, instanța de fond a apreciat că în mod corect angajatorul a individualizat sancțiunea aplicată în raport de dispozițiile art.266 Codul muncii.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal contestatorul criticând-o pentru nelegalitate.
. criticile formulate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea constată că recurentul susține în esență pronunțarea sentinței atacate cu aplicarea și interpretarea greșită a legii. Se arată în dezvoltarea recursului formulat că nelegal prima instanță ar fi soluționat atât aspectele privind nelegalitatea deciziei de sancționare conform art.268 alin.1 din Codul muncii, cât și cele vizând netemeinicia sa.
Astfel, Tribunalul a constatat că fapta săvârșită reprezintă o abatere gravă, fără a avea în vedere că aceasta nu este prevăzută în Regulamentul de Ordine Interioară ca fiind o abatere gravă și că poate duce la desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. De asemenea, nu s-a pronunțat în concret dacă presupusa "faptă" constituie sau nu o abatere disciplinară în legătură cu munca în condițiile în care deplasarea la Praga (pentru care s-a reținut de altfel săvârșirea abaterii disciplinare în cauză - contrafacerea unor chitanțe taxă cu privire la dată și semnătură, emise cu ocazia acestei deplasări), s-a realizat în calitate de reprezentant al Organizației Sindicatului - din România, ca președinte al acesteia și nu în calitate de salariat, în interes de serviciu. Sub acest aspect, s-au nesocotit dispozițiile Legii nr.217/2005 privind constituirea, organizarea și funcționarea comitetului european de întreprindere, dispoziții conform cărora cheltuielile de organizare a reuniunilor și de traducere, precum și cheltuielile aferente deplasării și cazării membrilor comitetului european de întreprindere sunt suportate de conducerea centrală a și nu de către - România. Cu toate acestea, arată recurentul conform practicii obișnuite, angajatorul a alocat sumele de bani și cu alte ocazii, deplasări ale membrilor din organele de conducere ale organizației pentru desfășurarea de activități sindicale în țară, procedând în același mod, cu ordin de deplasare și dispoziție de plată.
Un alt aspect de nelegalitate al deciziei de sancționare, căruia prima instanță nu i-a dat eficiență este acela că decizia de sancționare este semnată de d-na, în locul directorului general, fără a se face dovada că aceasta ar fi avut potrivit competențelor interne ale societății dreptul de a semna decizia contestată, fără a fi folosită "/" - pentru semnatarul deciziei.
Cu privire la vinovăția recurentului-contestator Tribunalul a apreciat că acest aspect a fost stabilit de organele de cercetare penală reținând că prin Ordonanța nr.10054/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 B de scoatere de sub urmărire s-a stabilit că fapta acestuia de falsificare a 3 chitanțe taxi a fost săvârșită cu vinovăție, însă faptei îi lipsește pericolul social al unei infracțiuni, astfel că i s-a aplicat o amendă administrativă. Ori raportat la dispozițiile art.5/2 din Codul d e procedură penală nu există vinovăție atâta timp cât nu există o hotărâre penală definitivă care să stabilească acest aspect.
. de asemenea, recurentul că singura probă căreia instanța de fond i-a acordat eficiență este raportul de expertiză grafoscopică extrajudiciară efectuat la cererea intimatului angajator, probă extrajudiciară, subiectivă, ce nu poate fi avută în vedere în luarea unei decizii a organului de cercetare penală, cu atât mai mult nu poate fundamenta hotărârea judecătorească pronunțată în cauză.
Chiar și în aceste condiții, al fundamentării hotărârii judecătorești pe concluziile unui raport de expertiză extrajudiciară, nu trebuie neglijat conținutul în date al acestuia, ce nu indică că autorul contrafacerii înscrisului ar fi recurentul.
Se critică hotărârea primei instanțe și sub aspectul nesocotirii dispozițiilor art.268 alin.1 Codul muncii, conform cărora, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie întocmită în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință, dar nu mai târziu de 6 luni de la săvârșirea faptei. Ori, în speța dedusă judecății, deși instanța a reținut ca dată a săvârșirii faptei 16.01.2007 dată a depunerii decontului la Serviciul financiar de către contestator, nu s-a avut în vedere că decizia de concediere a fost emisă după mai mult de un an de zile 15.07.2007, cu nerespectarea termenului sus-menționat.
Nu pot fi reținute, pe aspectul în discuție apărările recurentului, în sensul că cercetarea penală desfășurată în cauză ar fi suspendat termenul de prescripție al aplicării sancțiunii disciplinare, astfel că procedura disciplinară s-ar fi suspendat până la soluționarea definitivă a procesului penal, conform practicii judiciare și doctrinei de specialitate. Aceasta întrucât intimata a început procedura disciplinară și a emis decizia de desfacere a contractului individual de muncă înainte de soluționarea definitivă a procesului penal, respectiv 17.12.2008, când decizia penală nr.1544/R/2008 pronunțată de instanța de recurs era definitivă.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază fondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prima instanță a nesocotit că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea prevederilor art.268 alin.1 Codul muncii, conform cărora angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie întocmită în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Din interpretarea acestui text se poate concluziona că regula constă în aplicarea sancțiunii disciplinare prin decizie scrisă "în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință de săvârșirea abaterii". Cu toate acestea, pentru că exista posibilitatea ca, teoretic, angajatorul să nu i-a cunoștință de săvârșirea faptei sau să pretindă că nu a luat cunoștință, în lipsa unor probe concrete pe acest aspect, într-un termen rezonabil, legiuitorul a impus și a doua limită pentru emiterea actului de sancționare constând într-un termen de 6 luni calculat de la data săvârșirii faptei "dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei".
În speță, în concret, angajatorul a luat cunoștință la data de 16.01.2007 de săvârșirea pretinsei abateri, cum de altfel a reținut și Tribunalul, dată a depunerii decontului la serviciul financiar.
Emițând ordinul de sancționare, abia la data de 15.07.2008 s-a depășit evident termenul de prescripție sus-menționat, decizia de sancționare fiind nelegală din acest punct de vedere.
Nu pot fi primite apărările primei instanței în sensul că cercetarea penală ar fi suspendat cursul prescripției executive, întrucât "penalul ține în loc civilul" în sens larg evident și disciplinarul ce face obiectul dreptului muncii ca ramură a dreptului civil până la soluționarea definitivă a procesului penal conform jurisprudenței și doctrinei în materie.
În primul rând, cauzele de suspendare sunt limitativ stabilite de lege, iar cauza de suspendare invocată în cauză nu se regăsește printre aceste cauze de suspendare expres prevăzute de art.13 din Decretul nr.167/1958 cum de altfel a statuat și prima instanță. Invocarea jurisprudenței și a doctrinei în materie de natură a statua că ar opera suspendarea termenului de prescripție în aplicarea sancțiunii disciplinare, în condițiile în care se derula cercetarea penală împotriva contestatorului, nu poate fi reținută, întrucât jurisprudența și doctrina nu reprezintă izvor de drept în dreptul românesc.
De esența infracțiunii prevăzută de art.2151Cod penal, este întinderea pagubei produsă prin infracțiune. Aplicarea art.181din Codul penal și sancționarea învinuitului cu sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii de către procuror în raport de art.10 lit.1Cod pr.penală, presupune potrivit art.181Cod penal că procurorul a analizat toate împrejurările care definesc pericolul social concret al faptei, inclusiv și mai ales întinderea prejudiciului. Prin urmare, soluția la care s-a oprit procurorul încorporează în ea un prejudiciu nesemnificativ, ca parte definitorie a infracțiunii avute în vedere.
Acțiunea disciplinară nu este asimilată celei civile asociate acțiunii penale. " ține în loc civilul", atunci când izvorul obligației este o faptă penală, dedusă judecății instanței penale, când partea civilă are opțiunea soluționării laturii civile în cadrul procesului penal sau distinct, în fața instanței civile, după soluționarea laturii penale, conform art.19 al.2 Cod pr.penală, situație neincidentă în cauză.
Sub aspect disciplinar, regimul aplicat sancțiunilor este definit de normele care reglementează materia respectivă, respectiv art.263-art.268 Codul muncii, permițându-se aplicarea unor sancțiuni de ordin diferit, în speță disciplinar și penal.
În acest context, evident că intimata era obligată să emită decizia de sancționare în termenul de prescripție sus menționat, neputând invoca suspendarea termenului de prescripție pe considerentul derulării cercetării penale pentru infracțiunile precizate.
Se va avea în vedere totodată că potrivit art.263 alin.1 Codul muncii, "angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară", iar alin.2 al aceluiași articol prevede că: "abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici".
Astfel, art.263 alin.2 Codul muncii definește trăsăturile esențiale ale abaterii disciplinare, anume: legătura faptei cu munca, vinovăția salariatului, respectiv încălcarea normelor legale, a regulamentului intern, ordinelor și dispozițiilor legale ale conducătorilor ierarhici".
Numai că, în speța dedusă judecății, Curtea reține că decizia de sancționare contestată nr.1126/15.07.2008 - a fost emisă fără a exista o abatere disciplinară așa cum este definită de dispozițiile art.263 (2) Codul muncii. Potrivit probelor administrate în cauză, Curtea apreciază că fapta reținută ca abatere disciplinară nu este prevăzută în normele legale precizate în cuprinsul deciziei de sancționare, reținute și de instanța de fond, constatându-se că există o neconcordanță între faptă și prevederile legale indicate, care ar fi fost încălcate. Capitolul X al Regulamentului de Ordine Interioară al SC - România SRL, reținut ca temei al sancționării contestatorului - fila 128 dosar fond cuprinde "Dispoziții finale", nicidecum faptele pentru care poate fi angajată răspunderea disciplinară. Totodată, din conținutul aceluiași Regulament de Ordine Interioară depus de însăși intimata angajatoare (fila 100-128 dosar fond) - se va constata că în Capitolul VIII sunt individualizate obligațiile și răspunderile angajaților, inclusiv faptele ce se consideră abateri grave ce pot determina desfacerea disciplinară a contractului de muncă, dar printre acestea nu se regăsește fapta reținută în cuprinsul deciziei de sancționare, descrisă și în conținutul sentinței atacate, respectiv aceea să nu falsifice niciodată un document, să nu deformeze și să nu ascundă adevărata valoarea a unei tranzacții. Drept urmare, evident că există neconcordanță între faptă și dispozițiile legale indicate în cuprinsul deciziei de sancționare, fapta descrisă ca fiind abatere gravă, neregăsindu-se în conținutul Regulamentului Intern depus în cauză de însuși angajatorul.
Constatarea nelegalității și netemeiniciei deciziei de sancționare pe considerentul neaplicării sancțiunii disciplinare în termenul de prescripție prevăzut de art.268 alin.1 Codul muncii și a neconcordanței între fapta reținută ca abatere disciplinară, ce nu este prevăzută în Regulamentul de Ordine Interioară precizat în conținutul deciziei de sancționare, fac de prisos analiza celorlalte critici ale sentinței atacate vizând persoana ce avea competența de a semna decizia de sancționare și aspectul vinovăției recurentului, stabilită prin Ordonanța nr.10054/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 B, despre care reclamantul afirmă că nu ar avea autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, câtă vreme nu există o hotărâre judecătorească penală care să stabilească acest aspect.
De altfel, lipsa semnăturii persoanei împuternicite de a semna decizia contestată și semnarea acesteia de o persoană care avea de altfel mandat în acest sens, conform Deciziei nr. 183/14.02.2008 emisă de intimată, atașată în recurs nu constituie un motiv de nulitate al deciziei de sancționare, motive prevăzute limitativ la art.268 Codul muncii.
Totodată, în ordonanța de scoatere de sub urmărire penală nr.10054/P/2007 emisă de Judecătoria Sectorului 6 B prin care s-a aplicat recurentului o sancțiune administrativă nu are autoritate de lucru judecat în ceea ce privește vinovăția contestatorului, neputând exista evident vinovăție în lipsa unei hotărâri definitive care să statueze asupra acestui aspect, conform art.5/2 Cod procedură penală. De altfel, în condițiile inexistenței faptei, care așa cum este descrisă în decizia de sancționare, ce nu se regăsește în conținutul Regulamentului Intern, evident că nu se mai pune nici problema vinovăției contestatorului.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va admite recursul, va modifica în tot sentința atacată, va admite contestația și va anula decizia nr.1126/15.07.2008 emisă de intimată. În baza art.76 și 78 Codul muncii se va dispune restabilirea situației anterioare concedierii, respectiv reintegrarea contestatorului în postul avut anterior acesteia și obligarea angajatorului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii și până la efectiva reintegrare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-contestator, împotriva sentinței civile nr.295 din 14 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 30863/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata SC ROMÂNIA SRL.
Modifică în tot sentința atacată.
Admite contestația.
Anulează decizia nr.1126/15.07.2008 emisă de intimată.
Dispune reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior.
Obligă intimata la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul de la data concedierii și până la efectiva reintegrare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./12.11.2009
Jud.fond:;
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 5804/2009. Curtea... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 6318/2009. Curtea... → |
|---|
