Contestație decizie de concediere. Decizia 6575/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Jurisprudenţă şi speţe de dreptul muncii

Dosar nr- (Număr în format vechi 1054/2009)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

DECIZIE Nr. 6575R

Ședința publică de la 16 noiembrie 2009

Completul compus din:

PREȘEDINTE: Florentina Dragomir

JUDECĂTOR 2: Adela Cosmina Bodea

JUDECĂTOR 3: Dragoș A -

GREFIER -

Pe rol judecarea recursului formulat de recurenta AGENȚIA PENTRU SERVICIILE SOCIETĂȚII INFORMAȚIONALE împotriva sentinței civile nr. 7912 din 18.12.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul SINDICATUL NAȚIONAL AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI în calitate de reprezentant legal al d-lui, având ca obiect - contestație decizie de concediere.

La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, prin cererea de recurs, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 din Codul d e procedură civilă.

Curtea, având în vedere faptul că prin cererea de recurs, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 din Codul d e procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.

După rămânerea cauzei în pronunțare, se prezintă intimatul SINDICATUL NAȚIONAL AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI, în calitate de reprezentant legal al d-lui, prin avocat, cu împuternicire avocațială nr.-/15.05.2009, aflată la fila 29 dosar, care pune concluzii de respingere a recursului, ca nefondat, conform motivelor expuse în cuprinsul întâmpinării.

CURTEA

Prin sentința civilă nr.7912/18.12.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis in parte contestația formulata de contestatorul, reprezentat de Sindicatul Național al Funcționarilor Publici in contradictoriu cu intimata Agenția pentru Serviciile Societății Informaționale; a obligat intimata la plata a 11 salarii compensatorii către contestator; a respins restul cererilor ca nefondate.

Tribunalul Bucureștia reținut ca reclamantul a fost angajatul Agenției Naționale pentru Reglementare in Comunicații si Tehnologia Informației in postul de administrator baza de date, fiind preluat de la Inspectoratul General pentru Comunicații si Tehnologia Informației, încheindu-se contractului individual de munca înregistrat sub nr. 10 din data de 23.11.2007.

Prin decizia nr. 194/06.06.2008 intimata a dispus încetarea contractului individual de munca al contestatorului, in baza art. 65 din Codul muncii, ca urmare a desființării postului pe care il ocupa. Intimata a avut in vedere dispozițiile Ordinului nr. 201/2008 privind aprobarea structurii sale organizatorice si decizia nr. 166/2008 a președintelui Agenției pentru aprobarea statului de funcții.

Sub aspectul neregularităților de forma pe care contestatorul le invoca, se reține ca dispozițiile art. 62 alin. 2 din Codul muncii prevăd obligația de a se înscrie in decizia de concediere si termenul in care măsura poate fi contestata si instanța competenta. O condiție a nulității, indiferent de natura ei, este de a exista o vătămare. Or, contestatorul nu a fost vătămat in vreun fel din cauza ca nu sunt menționate termenul in care decizia poate fi contestata si instanța competenta, el promovând prezenta contestație cu respectarea dispozițiilor procedurale referitoare la termen si competenta. Mai mult, acest text este inserat in secțiunea privind concedierea pentru motive ce țin de persoana salariaților, ceea ce nu este cazul in speța, astfel incat nu ar putea fi extins si la alte situații. In acest context, nici referirea la art. 268 lit. e si f din Codul muncii nu are relevanta întrucât si acesta privește numai decizia de sancționare disciplinara.

Asupra obligației angajatorului de a pune la dispoziția salariatului locuri de munca disponibile, constatam ca aceasta obligație este reglementata de codul muncii numai in ipotezele încetării contractului individual de munca in baza art. 61 lit. c si d si art. 56 lit. f din Codul muncii.

Cu toate acestea, intimata a prezentat contestatorului locurile de munca disponibile, prezentându-i chiar si un act adițional in acest sens, ceea ce demonstrează intenția societății de a-l menține in cadrul sau pe contestator, insa acesta a refuzat, deoarece acestea nu ar fi corespuns pregătirii si performantelor sale profesionale.

Prin urmare, nu i se poată reproșa angajatorului ca nu a depus diligenta in vederea evitării concedierii contestatorului, dar nu i se poate pretinde sa pună la dispoziția acestuia alte locuri decât cele efectiv vacante.

In legătura cu temeinicia deciziei de concediere, se reține ca, prin Ordinul nr. 201/06.05.2008, a fost aprobat regulamentul de organizare si funcționare a intimatei si numărul maxim de posturi, statul de funcții întocmit in baza acestui ordin fiind aprobat prin decizia nr. 166/09.05.2008 a președintelui Agenției.

Potrivit art. 65 alin 2 Codul muncii, desființarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aibă o cauza reala, serioasa.

In raport de statul de funcții anterior celui aprobat prin decizia nr. 166, Direcția din care a făcut parte si contestatorul a suferit o restructurare, iar posturile au fost efectiv desființate.

Reorganizarea a fost justificata prin nota de fundamentare aprobata de Ministrul Comunicațiilor si Tehnologiei Informației.

Aceste motive sunt de natura sa reprezintă o cauza reala si serioasa a restructurării, deoarece organizarea corespunzătoare si eficienta este o premisa pentru desfășurarea in bune condiții a activității angajatorului, si ii poate permite acestuia sa reușească intr-o mai mare măsura sa aducă la îndeplinire obiectivele avute in vedere la înființarea sa.

Nu i se poate impune angajatorului sa mențină aceeași structura organizatorica indiferent de necesitățile activității, de realitățile cărora aceasta activitate trebuie sa răspundă.

Împrejurarea ca OUG nr. 73/2007 privind organizarea si funcționarea Agenției pentru Serviciile Societății Informaționale prevede ca personalul Inspectoratului General pentru Comunicații si tehnologia Informației este preluat de noua instituție publica înființata, urmând sa încheie cu acești salariați contracte individuale de munca pe durata nedeterminata nu înseamnă ca i se stabilește interdicția reorganizării viitoare, care este un drept al oricărui angajator, conform art. 40 lit. a din Codul muncii. OUG nr. 73/2007 reglementează situația personalului unității care isi înceta activitatea la acel moment, prevăzând in art. 9 alin. 4 ca încetarea raporturilor de munca ale personalului din aparatul propriu al se va face prin decizie a președintelui, in condițiile legii.

Situația din cauza de este una din ipotezele in care a intervenit încetarea raporturilor de munca dintre parti in condițiile legii.

de acestea, se apreciază ca decizia este emisa cu respectarea dispozițiilor legale si este temeinica, iar cererile de reintegrare, de plata a unei despăgubiri, având un caracter accesoriu, apar ca nefondate.

In privința cererii având ca obiect plata salariilor compensatorii, se reține ca, potrivit art. 91 din contractul colectiv de munca la nivelul unității, salariații au dreptul la o compensație băneasca in situația incetarii contractului individual de munca, printre altele, in cazul in care angajatorul isi reduce personalul prin desființarea postului salariatului ca urmare a reorganizării.

In aceasta ipoteza, angajatorul are obligația plații, conform art. 91 alin 2 din același contract, a unei compensații in cuantum de 12 salarii de bază ale salariatului, dar nu mai puțin decât 12 salarii medii de baza pe instituție.

Prin referatul înregistrat sub nr. RU/746/16.06.2008 privind acordarea de plați compensatorii persoanelor care pierd calitatea de salariat al, intimata dispune ca in baza art. 67 Codul muncii si art. 78 alin 1 din contractul colectiv de munca la nivel național, a stabilit ca plata acestei compensații sa fie realizata pe baza anumitor criterii, cum sunt funcția deținuta, nivelul de salarizare, funcția propusa, diferența dintre cele doua funcții, alte diferente intre aceste funcții, alte elemente, astfel incat doi dintre salariații concediați, si, au încasat 12 salarii de baza cu acest titlu, in timp ce contestatorul numai un salariu de baza.

In afara de faptul ca art. 67 din Codul muncii si art. 78 alin 1 din contractul colectiv de munca la nivel național nu fac niciun fel de deosebire in ce privește acordarea acestor masuri compensatorii către salariați, nici contractul colectiv de munca de la nivelul intimatei nu face vreo distincție in privința plații salariilor compensatorii in raport de vreun criteriu.

Se considera ca angajatorul nu a respectat propriul angajament asumat la încheierea contractului contractului colectiv de munca, realizând o diferențiere care nu se justifica prin prisma prevederilor acestuia si ale art. 5 alin 1 Codul muncii.

In cazul contestatorului sunt îndeplinite cerințele art. 91 din acel contract, întrucât postul sau a fost desființat din cauza reorganizării activității angajatorului.

Faptul ca personalul angajatorului nu s-a redus, ci a cunoscut o creștere, nu este determinant, deoarece ceea ce s-a avut in vedere la reglementarea acestei situații este dreptul salariatului la o compensație băneasca in situația încetării contractului individual de munca, asa cum se precizează in ipoteza alin. 1 al art. 91.

Asigurarea protecției salariatului al cărui post a fost desființat din cauza reorganizării se impune indiferent ce s-a întâmplat cu personalul angajatorului in ansamblul sau, pentru ca situația salariatului concediat este cea avuta in vedere.

Textul art. 91 trebuie interpretat in sensul in care sa producă efecte in toate situațiile ce răspund celor doua cerințe: reorganizarea si desființarea postului, pentru ca in situații similare, se impune ca soluția sa fie aceeași.

Utilizarea sintagmei reducerea personalului este explicabila prin faptul ca este situația obișnuita in cazul reorganizării, dar voința reala a partilor rezulta in mod clar din interpretarea sistematica si logica a intregului articol, aceasta fiind de a reglementa masuri de protecție a salariatului in cazul incetarii contractului de munca.

Împotriva acest încheieri a declarat recurs pârâta AGENȚIA PENTRU SERVICIILE SOCIETĂȚII INFORMAȚIONALE, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului recurenta a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de judecată este nelegală și netemeinică, fiind o soluție aflată în contradicție cu situația de fapt și normele de drept incidente în cauză, întrucât:

Pronunțarea sentinței atacate s-a făcut cu încălcarea normelor privind competența teritorială a instanțelor judecătorești în materia conflictelor de muncă.

Potrivit prevederilor alin. (2) al art. 284 din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează "instanței competente în cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul."

In privința acestor dispoziții legale, instanțele judecătorești au statuat că în domeniul conflictelor de muncă, competența teritorială nu este alternativă, ci revine exclusiv instanței în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, fiind o derogare de la prevederea generală înscrisă în art. 5 din Codul d e procedură civilă, conform căreia cererea se face la domiciliul pârâtului. S-a precizat că normele privind competența instanțelor judecătorești în această materie se aplică cu prioritate, în virtutea principiului de dreptspecialia generalibus derogant, art. 291 din Codul muncii făcând trimitere la orice alte situații reglementate expres, (Decizia civilă nr. 1262/2004 a Inaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă, Deciziile civile nr. 237/R-CM/2006 și 329/R-CM/2007 ale Curții de Apel Pitești ). In același sens, în doctrină se arată că "în privește conflictele de muncă, este vorba de o competență teritorială exclusivă, pe care nici părțile, nici instanța nu o pot înlătura." ( - Tratat de dreptul muncii, Editura, B, 2007, p. 730)

In speță, după cum rezultă și din sentința atacată, Tribunalul Bucureștia fost investit cu soluționarea unei cereri privitoare la concedierea domnului, persoană ce avea și calitatea de membru al Sindicatului Național al Funcționarilor Publici.

Așa fiind, în lumina celor de mai sus și ținând seama de excepția invocată prin întâmpinare cu privire la lipsurile cererii de chemare în judecată, se impunea ca instanța, cel târziu la termenul din 20.10.2008 la care a respins excepția arătată, să cerceteze și legala sa învestire, solicitând în acest scop documente care să ateste domiciliul sau reședința domnului, singurul titular al dreptului la acțiune. Procedând astfel, instanța ar fi putut constata că domnul este domiciliat în Constanta,-,.. 3.. 4r după cum atestă cartea sa de identitate, singurul document care, potrivit alin. (1) al art. 11 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 97/2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 290/2005, cu modificările și completările ulterioare, "face dovada identității, a adresei de domiciliu și, după caz, a adresei de reședință a titularului acestuia."

Împrejurarea că acțiunea ar fi fost formulată de către Sindicatul Național al Funcționarilor Publici nu este natură să fundamenteze o altă concluzie decât aceea că Tribunalul Bucureștia încălcat normele imperative privind competența teritorială, întrucât organizația sindicală nu exercita un drept propriu, ci era un simplu reprezentant legal al domnului, sediul său fiind deci lipsit de relevanță în stabilirea instanței competente de a judeca litigiul respectiv.

Această concluzie se desprinde fără putință de tăgadă și din Decizia civilă nr. 655/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția civilă și de proprietate intelectuală, conform căreia "Potrivit art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003, sindicatele zei reprezenta în justiție pe membrii săi, în vederea soluționării unor conflicte de muncă intervenite între aceștia și angajatorii lor, situație în care sindicatul are numai calitatea de reprezentant al membrilor săi. Ca atare, în aplicarea revederilor art. 284 alin. (2) din Codul muncii, care reglementează competența teritorială exclusivă în materia conflictelor de muncă, determinant nu este sediul sindicatului, ci domiciliul sau reședința membrilor în numele cărora sindicatul s-a adresat justiției, cei din urmă având calitate procesuală activă exercitată prin sindicat."

Pe cale de consecință, din interpretarea sistematică a textelor legale invocate etate la situația de fapt expusă rezultă indubitabil faptul că Tribunalul Bucureștia încălcat normele imperative privind competența teritorială, instanța competentă să judece cererea dedusă judecății fiind Tribunalul Constanța.

II. In eventualitatea respingerii primului motiv de recurs, se învederează caracterul nelegal și netemeinic al încheierii din data de 20.10.2008, la pronunțarea căreia nu s-a ținut seama de existența unor lipsuri privind condițiile de formă impuse de lege pentru cererea de chemare în judecată.

La termenul de judecată din data de 20.10.2008, instanța a luat în discuție excepția neîndeplinirii cerințelor prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată. Prin încheierea pronunțată, instanța a respins excepția, reținând că în cerere e indicată persoana în numele căreia e formulată acțiunea, iar acțiunea e semnată de persoana împuternicită de sindicatul care a formulat acțiunea și concluzionând că apărătorul avea dreptul să formuleze acțiunea, conform contractului de asistență.

Soluția la care s-a oprit instanța de fond este netemeinică și nelegală, întrucât:

Din lecturarea cererii de chemare în judecată prin raportare la dispozițiile art. 112 și ale art. 82 din Codul d e procedură civilă se poate constata existența unor lipsuri ale acesteia în ceea ce privește: domiciliul sau reședința contestatorului; elementele de natură să stabilească autorul cererii formulate.

1. Potrivit prevederilor pct. 1 al art. 112 din Codul d e procedură civilă,ce reiau dispozițiile cuprinse la alin. (1) al art. 82 din Codul d e procedură civilă, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă "numele, domiciliul sau reședința părților".

Trebuie remarcat că în ciuda acestor texte legale, instanța de fond a considerat ca fiind suficientă doar indicarea numelui persoanei care este titularul dreptului la acțiune, deși, așa cum am arătat mai sus, fiind vorba de un conflict de muncă, identificarea contestatorului prin toate atributele menționate prezintă deosebit interes în desfășurarea judecății, în mod special în ceea ce privește legala învestire a Tribunalului București.

2. Din cuprinsul cererii de chemare în judecată a se desprinde ideea ca Sindicatul Național al Funcționarilor Publici formulează o acțiune în justiție în numele unui membru al său, prin care deduce judecății un conflict de muncă generat ce concedierea acestuia din urmă.

Dispozițiile alin. (2) al art. 28 din Legea nr. 54/2003 conferă sindicatului, ca organizație înzestrată cu personalitate juridică, dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.

Potrivit dispozițiilor alin. (1) și (2) ale art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor a persoanele fizice și persoanele juridice, "persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale. Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși."

In același timp, prevederile pct. 6 al art. 112 din Codul d e procedură civilă - obligativitatea ca, cererea de chemare în judecată să cuprindă semnătura celui care formulează petiția de sesizare a instanței.

Așadar, din interpretarea textelor legale menționate, pentru ca acțiunea cu care a fost sesizată instanța de judecată să constituie în mod real un act ce aparține sindicatului, ca reprezentant al contestatorului, era necesar ca actul în cauză să emane de la organele acestuia, aspect care nu rezultă din înscrisul depus la dosar. După cum lesne se poate observa, cererea de chemare în judecată arată reprezentantul legal al persoanei juridice respective și nu poartă nici o semnătură, fără a preciza în clar cui aparține aceasta din urmă, împiedicând astfel stabilirea autorului acesteia.

Analizând aceste lipsuri esențiale evidente ale cererii, instanța a respins cererea de anulare a acțiunii, reținând în mod inexplicabil că acțiunea e semnată de persoana împuternicită de sindicatul care a formulat acțiunea și că apărătorul avea dreptul să formuleze acțiunea, conform contractului de asistență.

Este greu de înțeles cum a reușit instanța să își formeze o astfel de convingere, în condițiile în care nicăieri în cererea introductivă de instanță nu se face referire la faptul că Sindicatul Național al Funcționarilor Publici ar avea apărător, darămite că acțiunea ar fi formulată și semnată de acest împuternicit, mențiuni care sunt obligatorii în baza prevederilor art. 112 pct. 2 și 6 și art. 82 alin. (1) din Codul d e procedură civilă.

Faptul că apărătorul avea dreptul să formuleze acțiunea, conform contractului de asistență, nu este de natură să fundamenteze concluzia că el ar fi și formulat prezenta cerere, atâta vreme cât din cuprinsul ei nu reiese clar aceasta, iar o condiție generală ce trebuie îndeplinită de orice act de procedură este că acesta nu poate fi completat cu probe extrinseci. în acest sens, practica judiciară a statuat că "delegația avocațială depusă la acel termen nu poate complini lipsa semnăturii părții, întrucât nu rezultă din acțiune că aceasta a fost redactată de un mandatar avocat" (Decizia civilă nr. 57/2005 a Curții de Apel Brașov - Secția civilă, de practică judiciară în materie civilă pe anul 2005, p. 223)

De asemenea, în jurisprudență s-a reținut că: semnătura constituie o formalitate esențială, edictată de legiuitor în scopul de a se individualiza persoana care a făcut petiția de sesizare a instanței și calitatea ei de o face (Decizia nr. 176/1940 a Curții de Casație); cererile în justiție ca să fie valabile trebuie să fie făcute prin petiție scrisă, și sa fie iscălită de însăși partea; prin urmare, semnătura părții care face cererea este o formalitate esențială și lipsa ei atrage nulitatea cererii (Decizia nr. 1013/1935 a Curții de Casație); avem de-a face cu o semnătură echivocă atunci când nu este dată o neîndoielnică manifestare de voință a autorului cererii, fapt ce dă dreptul de a considera o astfel de iscălitură ca o lipsă de semnătură reglementară a cererii; cerere astfel semnată este deci nulă (Decizia civilă nr. 71/1941 a Judecătoriei Mixte V D).

Totodată, raportat la situația de fapt, trebuie avute în vedere și prevederile alin.1-4 ale art. 114 și ale art. 133 din Codul d e procedură civilă, prin care sunt stabilite obligațiile ce revin instanței sesizate cu o cerere de chemare în judecată ce nu întrunește cerințele prevăzute de lege.

Drept urmare, ținând seama de cele expuse mai sus, apare ca evident faptul ca pronunțarea încheierii din 20.10.2008 este lipsită de temei și s-a făcut cu respectarea formelor legale, singura soluție corectă și legală la care ar fi trebuit să se ajungă fiind anularea cererii de chemare în judecată.

III. In subsidiar, pe fond, se arătă că sentința civilă nr. 7912 din 18.12.2008, prin care Tribunalul Bucureștia admis în parte cererea formulată, obligând la plata către a 11 salarii compensatorii, este netemeinică și dată cu aplicarea greșită a legii.

Pentru a găsi întemeiat capătul de cerere nr. 2, instanța a reținut că în cazul contestatorului sunt îndeplinite cerințele art. 91 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, întrucât: postul său a fost desființat din cauza reorganizării activității angajatorului, iar că personalul angajatorului nu s-a redus, ci a cunoscut o creștere, nu este determinat, voința reală a părților contractului colectiv de muncă fiind de a reglementa măsuri de protecție a salariatului în cazul încetării contractului de muncă; angajatorul nu a respectat propriul angajament asumat la încheierea contractului colectiv, realizând o diferențiere în privința plății salariilor compensatorii care nu se justifică prin prisma prevederilor acestuia și ale art. 5 alin. 1 din Codul muncii.

Soluția instanței este netemeinică și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât:

Prevederile art. 67 din Codul muncii consacră în favoarea salariaților concediați pentru motive care nu țin de persoana lor posibilitatea de a beneficia de compensații "in condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă aplicabil. Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că salariatul concediat în temeiul art. 65 din Codul muncii va beneficia de plăți compensatorii exclusiv în cazurile și condițiile în care un text expres prevede acest drept, fie că e vorba de un text legal, fie că e vorba de o clauză a unui contract colectiv de muncă aplicabil.

Făcând aplicarea acestor dispoziții legale la desfacerea contractului individual de muncă al domnului (desfacere la care a fost nevoită recurenta să apeleze ca urmare a desființării postului ocupat de salariat și în mod special, ca urmare refuzului absolut nejustificat, lipsit de vreo explicație pertinentă al acestuia, frizând chiar reaua-credință, a unui post similar și ulterior, a tuturor posturilor vacante puse la dispoziție de angajator), a constatat că în speță nu sunt aplicabile prevederile alin. (2) al art. 91 raportate la cele ale art. 91 alin. (1) lit. a) din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de instituție pe anul 2008 și înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială a municipiului B sub nr. din 20.12.2007.

Potrivit prevederilor alin. (2) al art. 91 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de instituție pe anul 2008, în cazurile prevăzute la alin. (1), instituția. va plăti salariaților o compensație, în cuantum de 12 salarii de bază ale acestuia, dar nu mai puțin decât 12 salarii medii de bază pe instituție."

Intre cazurile prevăzute de alin. (1) al art. 91 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de instituție pe anul 2008, lit. a) statuează că salariatul are dreptul la o compensație bănească în situația în care "instituția își reduce personalul prin desființarea starea postului salariatului ca urmare a reorganizării".

Din interpretarea acestei prevederi rezultă că o condițiesine qua nonpentru acordarea compensației bănești este ca desființarea postului salariatului concediat să fie efectul unei reorganizări prin care se urmărește reducerea personalului, ceea ce nu s-a întâmplat în speța de față.

Astfel, în urma reorganizării realizate, nu numai că nu s-a redus numărul de posturi din statul de funcții al Agenției pentru Serviciile Societății Informaționale, ci chiar a crescut numărul acestora de la 170 (până la data de 1.06.2008) la 185 (ulterior acestei date).

Recurenta consideră că a făcut interpretarea și aplicarea corectă a acestor prevederi, exprimând voința reală a părților semnatare, întrucât dacă s-ar fi dorit aplicarea acestui text în toate situațiile ce răspund cerințelor invocate de instanța de judecată (reorganizare și desființarea postului salariatului) sintagma "își reduce personalul" ar fi lipsit din cuprinsul textului lit. a) a alin. 1; al art. 91 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de instituție pe anul 2008. Dacă într-adevăr intenția reală a părților ar fi fost cea stabilită de instanță prin sentința atacată, nimic nu împiedica atunci redactarea prevederilor art. 91 alin. (1) lit. a) astfel: "salariatul are dreptul la o compensație bănească în situația în care instituția desființează postul salariatului ca urmare a reorganizării".

Utilizarea sintagmei "își reduce personalul" este explicabilă nu prin faptul că aceasta este situația obișnuită în cazul reorganizării, așa cum interpretează în mod greșit instanța, ci tocmai ca o voință a părților contractante de a limita aplicarea acestor prevederi exclusiv la situațiile obiective, în care reorganizarea impune reducerea personalului având ca efect desființarea postului salariatului.

Este evident că nu poate constitui voința reală a niciunui angajator aplicarea acestei prevederi în toate situațiile ce răspund cerințelor invocate de instanța de judecată (reorganizare și desființarea postului salariatului), întrucât aceasta poate da naștere unui interes nelegitim al salariatului de a refuza orice alt loc de muncă propus, motivația acestui comportament fiind aceea de obținere a compensației bănești, ceea ce ar afecta exercitarea prerogativei recunoscute angajatorului de dispozițiile lit. a) a alin. (1) al art. 40 din Codul muncii - aceea de a stabili organizarea și funcționarea unității -, orice reorganizare a instituției putând genera o situație extrem de neplăcută: plata unor compensații bănești salariaților concediați ca urmare a refuzului altui loc de muncă propus coroborată cu pierderea într-un interval scurt de timp a unui număr însemnat de salariați ai instituției. împrejurare ce poate determina inclusiv nefuncționalitatea sau desființarea acesteia.

De altfel, un asemenea comportament al salariatului se poate constata în speță, unde formularea capătului de cerere în cadrul acțiunii prin care se solicită în principal anularea deciziei de concediere este greu de înțeles și lasă se întrevadă adevărata motivație a conduitei adoptate de salariat de la momentul informării sale cu privire la desființarea postului ocupat (obținerea unei compensații bănești în cuantum cât mai mare, fiind dispus în acest scop să găsească diverse "portițe" ale textelor legale sau contractuale aplicabile în domeniu).

Astfel, merită a fi remarcate următoarele aspecte: chiar și fără a avea la bază o obligație legală sau de altă natură în acest sens, desființarea postului ocupat de contestator a fost însoțită de către angajator de măsuri de protecție a salariatului (oferirea unui post similar - lucru ce rezultă de altfel și din încadrarea postului respectiv în aceeași grupă minoră potrivit ocupațiilor din România și, ulterior, a tuturor locurilor de muncă vacante din instituție); angajatorul a manifestat întreaga disponibilitate și a făcut pe deplin dovada bunei-credințe și a respectării obligațiilor legale și contractuale în oferirea unui post similar, salarizat la un nivel net superior față de cel ocupat anterior; contestatorul nu a răspuns pozitiv eforturilor făcute de instituție în oferirea unui loc mai bun de muncă, refuzând în mod absolut nejustificat, frizând chiar reaua-credință și neoferind măcar vreo explicație pertinentă pentru acest lucru, toate posturile vacante puse la dispoziție de angajator; prin cererea principală contestatorul a solicitat anularea deciziei de concediere, fără însă a mai cere și reintegrarea sa în muncă:

Prin adresa nr. -CP-447/02.06.2008, domnul a refuzat orice post vacant din instituție, fiind extrem de lacunar în privința motivelor sale, însă nu a uitat să menționeze că: "[.] în cazul concedierii individuale pentru motive care nu țin de persoana salariatului, acesta este îndreptățit la o compensație bănească, conform art. 65-67 din Codul muncii, precum și a art. 18 coroborat cu art.91 din Contractul Colectiv de Muncă al nr. 364/20.12.2007".

Admiterea cererii de anulare a deciziei de concediere nu numai că ar fi determinat respingerea ca nefondat a capătului de cerere nr. 2, ci ar fi impus restituirea compensației bănești acordate la desfacerea contractului individual de muncă, întrucât anularea cu caracter retroactiv a deciziei de concediere înlătura temeiul (actul juridic) care a stat la baza acordării respectivei compensații.

Pe cale de consecință, se consideră că interpretarea dată de instanță textului în discuție este nepermis de largă, modificând practic sensul avut în vedere de părțile contractului colectiv de muncă și deci a conținutului "legii părților", aspect ce contravine dispozițiilor art. 244 din Codul muncii și ale art. 31 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Intr-o atare situație, este evident că a respectat propriul angajament asumat la încheierea Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de instituție pe anul 2008 și interpretând corect prevederile sale a constatat că în speță nu erau întrunite condițiile dispoziției art. 91 pentru acordarea compensației bănești solicitate.

Cât privește considerentele exprimate de instanță în sentința atacată, potrivit cărora art. 67 din Codul muncii și art. 78 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 nu impun ca acordarea măsurilor pensatorii către salariați să fie efectuată în raport de vreun criteriu, realizând o diferențiere în privința plății salariilor compensatorii care nu se justifică prin prisma prevederilor art. 5 alin. 1 din Codul muncii, se apreciaza că acestea nu sunt conforme cu realitatea de fapt și de drept, întrucât:

Ținând seama de prevederile art. 78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 încheiat conform art. 10 și 11 din Legea nr. 130/1996, republicată, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei nr.2895/21/29.12.2006, obligatorii în temeiul lit. d) a alin. (1) al art. 11 din Legea nr. 130/1996, Agenția pentru Serviciile Societății Informaționale a acordat tuturor salariaților concediați (inclusiv contestatorului) o compensație egală cu un salariu de bază, plata acestui cuantum fiind impusă oricărui angajator oare procedează la încetarea contractului individual de muncă din motive ce țin de persoana salariatului și neputând face obiectul vreunei diferențieri între salariați.

Având în vedere că suma prevăzută cu acest titlu de Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010 avea un caracter minimal și că suma acordată de instituție avea caracter compensatoriu, fiind deci o măsură de socială a persoanelor concediate, prin care să se repare o parte din prejudiciul suferit de persoana rămasă fără venit în urma încetării raporturilor de muncă, prin Referatul nr. RU/746 din 16.06.2008 au fost stabilite o serie de criterii obiective (funcția deținută anterior reorganizării și cea propusă ulterior reorganizării, ierarhizarea și sfera atribuțiilor ce intră în conținutul acestora, nivelul de salarizare corespunzător funcțiilor deținute și, respectiv, oferite, alte elemente care pot contura nivelul pierderilor suferite de persoanele concediate), care să fie luate în calcul pentru acordarea unei compensații superioare celei prevăzute de art. 78 alin. (1) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național.

Aceste criterii nu au vizat sub nicio formă discriminarea persoanelor concediate, ci au căutat să țină seama de caracterul compensatoriu al sumelor acordate, care impunea ca eventualele diferențe între salariați din perspectiva prejudiciilor cauzate de desfacerea contractului individual de muncă să fie reparate diferit, oferind în același timp președintelui un suport rezonabil și obiectiv în exercitarea dreptului de apreciere conferit în acest domeniu de art. 78 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național. Ca urmare, era firesc ca la stabilirea criteriilor de acordare a compensației bănești suplimentare să fie luate în considerare diferențele salariate existente între angajați la momentul concedierii corespunzătoare ierarhizării funcțiilor, diferențe care determinau ca și prejudiciile cauzate de desfacerea contractului individual de muncă și situația salariaților să nu fie identice.

Așa se explică împrejurarea că, prin aplicarea criteriilor obiective indicate mai sus la situația de fapt a tuturor salariaților concediați și în exercitarea dreptului de apreciere conferit de prevederile alin. 1 al art. 78 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010, președintele a decis acordarea unor compensații bănești suplimentare doar pentru două persoane care anterior reorganizării au ocupat funcții de conducere, situație în care nu se regăsea și contestatorul.

Pe cale de consecință, modul de stabilire a cuantumului compensației bănești acordate nu contravine dispozițiilor alin. 1 al art. 5 din Codul muncii, care transpun în domeniul dreptului muncii principiul egalității în drepturi consacrat de prevederile alin. 1 al art. 16 din Constituția României, republicată.

In acest sens, trebuie arătat că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională s-a pronunțat constant în sensul că "principiul egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice nu presupune uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. Inegalitatea care rezultă din diferența de situații poate justifica reguli distincte, în funcție de scopul legii." (Decizia nr. 1164/2008 a Curții Constituționale, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 9 decembrie 2008).

În acord cu jurisprudența Curții Constituționale este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fară o justificare obiectivă și rezonabilă (CazulMarckx contra Belgiei, 1979, cazul Moustaquim contra Belgiei, 1991).

SINDICATUL NATIONAL AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI () a depus întâmpinare - note de ședința, prin care solicita instanței ca prin hotărârea ce va pronunța sa respingă ca neîntemeiata excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului București, iar pe fond respingerea recursului promovat de Agenția pentru Serviciile Societății lnformationale () de asemenea, ca neîntemeiat, pentru următoarele:

In ceea ce privește excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului București Secția a VIII-a, in speța sindicatul are calitatea de reclamant in numele si pentru membrul sau, fostul salariat al si prin raportare la aceste aspecte, in baza art. 284 din Codul muncii, competenta teritoriala a instanței se stabilește in funcție de sediul sindicatului si nu in funcție de domiciliul membrului de sindicat in numele căruia a promovat acțiunea, in baza art. 28 alin. 1 si 2 din Legea nr. 54/2003.

Instanța de fond a fost investita de sindicat in baza art. 28 din Legea nr. 54/2003, atât alin. 1 cat si alin. 2, motiv pentru care, prin raportare chiar la decizia nr. 6654/06.07.2006 indicata de recurenta, sindicatul are calitatea de reclamant, respectiv de intimat in prezenta faza procesuala.

Drepturile salariale solicitate prin acțiune izvorăsc din legislația muncii si din contractul colectiv de munca si chiar daca recurenta a omis sa indice instanței faptul ca, in chiar decizia nr. 6654/06.07.2007, Înalta Curte de Casație si Justiție a statuat ca in situații cum este cea de sindicatul are calitate procesuala proprie.

Mai mult, tot Inalta C de Casație si Justiție a statuat, prin decizia nr. 2446/25.03.2004, ca "art. 28 din Legea nr. 54/2003 - acordă sindicatului calitate procesuala activă pentru apărarea drepturilor membrilor săi."

In concluzie, sindicatul nu doar poate, dar in cauza, chiar are calitate procesuala activa, iar in exercitarea acestei calități recunoscuta prin lege a investit instanța cu o cerere izvorâta din legislația muncii si contractul colectiv de munca in numele si pentru membrul sau de sindicat.

Deci in speța, pentru stabilirea competentei teritoriale a instanței, important este nu domiciliul membrului de sindicat, ci sediul sindicatului insusi, intrucat acesta din urma are calitatea, sau mai corect spus a avut calitatea de reclamant in fondul cauzei.

Or, atât timp cat sediul sindicatului se afla in B, sector 1, competenta teritoriala in soluționarea litigiului de munca revine Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurări Sociale.

In ceea ce privește presupusele "lipsuri" ale cererii introductive de instanța, se arăta ca recurenta a mai invocat aceste aspecte cu aceeași argumentație si in instanței de fond care in mod corect a respins excepția neindeplinirii cerințelor prevăzute de lege pentru cererea de chemare in judecata.

Având in vedere ca in calea de atac a inteles sa formuleze recurs (după cum rezulta din petitul cererii) doar împotriva sentinței civile pronunțata de instanța fondului si nu si împotriva încheierii interlocutorii prin care s-a respins aceasta excepție, se apreciază ca la acest moment nu mai pot fi invocate aspectele deja dezlegate in fond si neatacate prin cererea de recurs in baza aceleiași argumentații.

Sediul contestatorului a fost indicat in cererea de chemare in judecata, fara a mai relua aspectele dezvoltate pe larg anterior, referitoare la calitatea procesuala activa a sindicatului.

In ceea ce privește semnătura, in baza art. 133 alin. 2.pr.civ. aceasta poate fi complinită in tot cursul judecații. Chiar daca in cauza nu era o lipsa a semnăturii in înțelesul legii, tocmai pentru a se evita eventualele incidente procedurale apărătorul contestatorului a arătat ca semnătura de pe cererea de chemare in judecata ii aparține si a depus la dosarul cauzei copie a contractului de asistenta juridica in virtutea căruia avea dreptul sa formuleze si sa semneze acțiunea.

In consecința, instanța de fond nu avea temei legal pentru anularea cererii de chemare in judecata si in mod corect a respins aceste critici.

In ceea ce privește fondul cauzei, se solicita respingerea recursului promovat de, ca neîntemeiat, si menținerea, ca legala si temeinica, a sentinței recurate, motivat de faptul ca prin emiterea unor decizii succesive de modificare a organigramei si a statului de funcții, recurenta, a încercat sa confere un aparent cadru de legalitate pentru efectuarea unor concedieri abuzive si mai mult decât atât printr-un artificiu juridic nu a încercat altceva decât sa lipsească angajații concediați pentru motive care nu țineau de persoana lor de dreptul la plata celor 12 salarii compensatorii, drept câștigat prin contractul colectiv de munca la nivel de unitate.

Aserțiunile recurentei referitoare la structura organizatorica provizorie si la presupusa îndeplinire a obligației legale de a prelua personalul sunt lipsite de suport legal, in condițiile in care prin actul normativ de înființare respectiv OUG nr. 73/2007 se interzice concedierea personalului preluat, iar efectele juridice ale actelor ce vizau locurile de munca ale personalului preluat (întocmite de intimata) s-au concretizat in concedierea salariaților pentru motive ce nu țin de persoana lor.

Se apreciază ca "principiile moderne de management organizațional si eficientizare a activității" nu pot justifica efectuarea unor concedieri evident abuzive si mai mult decât atât nu pot lipsi angajații de masurile de protecție sociala impuse de legiuitor respectiv de oferirea unui post similar si de dreptul la plata salariilor compensatorii, drept câștigat in virtutea contractului colectiv de munca la nivel de unitate.

Atâta timp cat concedierea s-a dispus de către recurenta pentru motive ce nu țineau de persoana angajatului, desființând postul pe care acesta din urma il ocupa in cadrul sau, se considera ca, in mod corect, instanța de fond a dat eficienta dispozițiilor art. 91 alin 1 lit. a si alin. 2 din contractul colectiv de munca la nivel de unitate, cu atât mai mult cu cat o parte din personalul concediat pentru aceleași considerente a beneficiat de plata celor 12 salarii compensatorii.

In mod corect, instanța de fond a considerat ca recurenta nu si-a respectat propriul angajament asumat la încheierea contractului colectiv de munca, realizând o diferențiere nejustificata intre personalul sau si a sancționat acesta atitudine cel puțin culpabila a angajatorului prin obligarea acestuia la plata salariilor compensatorii.

Diferențele salariale firești determinate de ierarhizarea funcțiilor invocate de recurenta nu au nicio relevanta in condițiile in care toate aceste posturi erau remunerate separat in funcție de specificul si atribuțiile din fisa

postului.

In atare situație, cuantumul total al celor 12 salarii compensatorii este din diferențiat de cuantumul fiecărui salariu la care angajatul este îndrituit in virtutea contractului individual de munca si a atribuțiunilor din fisa postului, recurenta in speța nefăcând altceva decât sa trateze diferit angajații care au fost concediați in baza aceluiași temei legal si pentru aceleași motive, ceea ce contravine dispozițiilor art. 7 si art. 23 din Declarația Universala a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egala a legii împotriva oricărei discriminări si dreptul la o remunerație echitabila si satisfăcătoare), art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (care garantează dreptul la condiții de munca juste si la egalitate de tratament in salarizare, fara nicio distincție), art. 14 din Convenția Europeana privind Apărarea Drepturilor Omului si a Libertăților Fundamentale, respectiv Protocolul nr. 12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art 4 din Carta Sociala Europeana revizuita (ratificata prin Legea nr. 74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabila.

Agenția pentru Serviciile Societății Informaționale a formulat si cerere de întoarcere a executării silite, prin care solicită, în situația admiterii recursului și casării sentinței recurate, să se dispuna restabilirea situației anterioare executării sentinței civile nr. 7912/18.12.2008, pronunțate de Tribunalul București - Secția a -a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-, prin care a fost obligată la plata a 11 salarii compensatorii și să oblige intimatul la plata sumei de 29615 lei, actualizată.

In motivare, se arata ca, prin cererea înregistrată la sediul Agenției pentru Serviciile Societății Informaționale la data de 27.01.2009, dl. a solicitat plata salariilor compensatorii, așa cum au fost stabilite prin sentința civilă nr. 7912/18. 12. 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a -a Conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-.

Ca urmare a solicitării d-lui, instituția a executat obligația prevăzută in dispozitivul sentinței civile nr. 7912/18. 12. 2008, emițând în acest sens Ordinul de plata nr. 130/30. 03. 2009 prin care a plătit acestuia suma de 29 615 lei.

nalizând întregul material probator administrat în cauză, prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs, conform dispozițiilor art. 304¹din Codul d e procedură civilă, Curtea constată că recursul declarat de recurenta-intimată AGENȚIA PENTRU SERVICIILE SOCIETĂȚII INFORMAȚIONALE este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare:

In ce privește primul motiv de recurs, potrivit prevederilor alin. 2 al art. 284 din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanței competente în cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

In cauza, coroborând adresa nr. 211/18.06.2009 emisa de Asociația de proprietari a nr. 42S14 B cu adeverința nr. 591/18.06.2009 emisa de SC SA B, ambele fiind depuse la dosarul de recurs, rezulta ca reședința numitului este in

Referitor la neindeplinirea cerintelor prevazute de lege pentru cererea de chemare in judecata, art. 28 din Legea nr. 54/2003 acordă sindicatului calitate procesuala activă pentru apărarea drepturilor membrilor săi, iar incheierea pronuntata la 20.10.2008 de Tribunalul Bas tatuat just, avand in vedere ca in actiune este indicata persoana in numele careia este formulata actiunea, iar cererea a fost semnata de persoana indituita sa reprezinte sindicatul care a formulat actiune in numele salariatului, aparatorul avad acest drept, in baza contractului de asistenta judiciara.

In ce priveste fondul cauzei, asa cum a retinut si prima instanta, potrivit art. 91 din contractul colectiv de munca la nivelul unității, salariații au dreptul la o compensație băneasca in situația incetarii contractului individual de munca, in cazul in care angajatorul isi reduce personalul prin desființarea postului salariatului ca urmare a reorganizării.

In aceasta situatie, angajatorul are obligația plații unei compensații in cuantum de 12 salarii de bază ale salariatului, dar nu mai puțin decât 12 salarii medii de baza pe instituție.

Prin referatul înregistrat sub nr. RU/746/16.06.2008 privind acordarea de plați compensatorii persoanelor care pierd calitatea de salariat al, recurenta dispune ca, in baza art. 67 din Codul muncii si art. 78 alin. 1 din contractul colectiv de munca la nivel național, a stabilit ca plata acestei compensații sa fie realizata pe baza anumitor criterii, cum sunt funcția deținuta, nivelul de salarizare, funcția propusa, diferența dintre cele doua funcții, alte diferențe intre aceste funcții, alte elemente, astfel incat doi dintre salariații concediați, si, au încasat 12 salarii de baza cu acest titlu, in timp ce contestatorul numai un salariu de baza.

Nu are importanta faptul ca, în urma reorganizării realizate, nu numai că nu s-a redus numărul de posturi din statul de funcții al Agenției pentru Serviciile Societății Informaționale, ci chiar a crescut numărul acestora de la 170 (până la data de 1.06.2008) la 185 (ulterior acestei date).

Nu se poate retine ca utilizarea sintagmei "își reduce personalul" este explicabilă nu prin faptul că aceasta este situația obișnuită în cazul reorganizării, ci tocmai ca o voință a părților contractante de a limita aplicarea acestor prevederi exclusiv la situațiile obiective, în care reorganizarea impune reducerea personalului având ca efect desființarea postului salariatului, pentru ca o astfel de motivare lipsește practic de substrat insasi prevederea. Ceea ce s-a avut in vedere la reglementarea acestei situații este dreptul salariatului la o compensație băneasca in situația încetării contractului individual de munca, așa cum se precizează in art. 91 alin. 1.

Ca atare, angajatorul nu a respectat propriul angajament asumat la încheierea contractului contractului colectiv de munca, realizând o diferențiere care nu se justifica prin prisma prevederilor acestuia si ale art. 5 alin. 1 Codul muncii.

Nu are nici o importanta faptul ca prin adresa nr. -CP-447/02.06.2008, a refuzat orice post vacant din instituție, fiind extrem de lacunar în privința motivelor sale, însă nu a uitat să menționeze că: "[.] în cazul concedierii individuale pentru motive care nu țin de persoana salariatului, acesta este îndreptățit la o compensație bănească, conform art. 65-67 din Codul muncii, precum și a art. 18 coroborat cu art.91 din Contractul Colectiv de Muncă al nr. 364/20.12.2007".

Finalitatea este reglementarea unor masuri de protecție a salariatului in cazul încetării contractului de munca, nicidecum respectarea principiului uniformității.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 din Codul d e procedura civila, va respinge recursul formulat de recurenta-intimată AGENȚIA PENTRU SERVICIILE SOCIETĂȚII INFORMAȚIONALE împotriva sentinței civile nr.7912/18.12.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-contestator, ca nefondat.

Având in vedere soluția pronunțata in recurs, va respinge si cererea recurentei AGENȚIA PENTRU SERVICIILE SOCIETĂȚII NFORMAȚIONALE de întoarcere a executării silite, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-intimată AGENȚIA PENTRU SERVICIILE SOCIETĂȚII INFORMAȚIONALE împotriva sentinței civile nr.7912/18.12.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-contestator .

Respinge cererea recurentei AGENȚIA PENTRU SERVICIILE SOCIETĂȚII INFORMAȚIONALE de întoarcere a executării silite, ca neîntemeiată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 16 noiembrie 2009.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR A

GREFIER

Red.:

Dact.:

2 ex.

04.12.2009

Jud.fond:

Președinte:Florentina Dragomir
Judecători:Florentina Dragomir, Adela Cosmina Bodea, Dragoș

#Judecator Florentina Dragomir

← Contestație decizie de sancționare. Decizia 4913/2009. Curtea...		Contestație decizie de sancționare. Decizia 468/2010. Curtea... →

Contestație decizie de concediere. Decizia 6575/2009. Curtea de Apel Bucuresti

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Comentarii despre Contestație decizie de concediere. Decizia 6575/2009. Curtea de Apel Bucuresti