Contestație decizie de concediere. Decizia 6938/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 3926/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 6938R
Ședința publică de la 26 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Enache Daniela Georgeta
JUDECĂTOR 2: Comșa Carmen Georgiana
JUDECĂTOR -- -
GREFIER -
Pe rol, urmează soluționarea cauzei civile, privind recursul formulat de recurenta - " " -, împotriva sentinței civile nr.3058 din 09 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul, având ca obiect - contestație decizie de concediere -.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică, de la 20.11.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru azi 26.11.2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3058 din 09 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, a fost dmisă acțiunea formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata,
S-a constatat nelegalitatea deciziei nr.915/08.07.2008 și s-a dispus anularea acesteia cu consecința repunerii contestatorului în drepturi și a fost obligată intimata la plata drepturilor salariale, începând cu data de 17.06.2008 și până la repunerea în drepturi,
S-a constatat nelegalitatea reținerilor lunare din salariu cu titlu de garanție și a fost obligată intimata la restituirea acestora,
S-a constatat nulitatea deciziei de imputare nr.860/17.06.2008 și dispune anularea acesteia.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, prin decizia nr.915/09.07.2008 s-a dispus desfacerea contractului individual de muncă nr.5975/02.10.2006, în temeiul art. 61 lit.a Codul muncii, s-a dispus ca pe perioada cercetării disciplinare respectiv 17.06.2008-09.07.2008 să nu fie acordate drepturile salariale ca urmare a stabilirii culpei sale, conform art. 49 alin.4 Codul muncii. In motivarea acestei decizii se menționează că angajatul a săvârșit următoarele fapte care constituie abateri disciplinare, conform Regulamentului intern al, respectiv: refuzul constant de a semna contractul de garanție, atitudinea necuviincioasă și chiar violentă față de reprezentanții societății, nerespectarea indicațiilor și sfidarea avertismentelor verbale date de superiorii ierarhici cu privire la modul în care trebuie să-și desfășoare activitatea. In referatul întocmit la data de 17.06.2008, se reține că la data de 12-06.-2008 contestatorul a adus injurii persoanei delegate de conducerea societății să finalizeze procesul de inventariere și a refuzat în mod constant semnarea contractului de garanție, deși avea obligația legală, conform fișei postului.
S-a avut în vedere că potrivit art. 61 alin.1 lit.a Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ține de persoana salariatului, în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară.
S-a constatat coroborând textul legal menționat cu conținutul deciziei de desfacere a contractului de muncă și cu cele consemnate în procesul verbal nr. 881/23.06.2008, că decizia este netemeinică. Astfel, s-a reținut în sarcina contestatorului împrejurarea că a refuzat să semneze contractul de garantei, atitudinea necuviincioasă și nerespectarea indicațiilor și sfidarea avertismentelor verbal date de superiorii ierarhici. Insă, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanța a apreciat că intimata nu a făcut dovada existenței unor asemenea abateri disciplinare. Astfel, în afara de susținerea intimatei cu privire la aceste aspecte, din nici o altă probă nu rezultă că angajatul ar fi săvârșit aceste fapte., tribunalul a constatat că nu există nici un act prin care contestatorului să i se fi pus în vedere să semneze contractul de garanție (nici susținerea referitoare la împrejurarea că semnarea acestui contract este obligatorie pentru funcția de librar, nu se regăsește nici în clauzele contractului individual de muncă și nici în fișa postului), iar acesta să fi refuzat în mod expres sau tacit. De asemenea, atitudinea necuviincioasă față de reprezentanții societății nu a fost probată de către intimată prin nici un mijloc de probă, precum nici faptul că angajatul nu a respectat indicațiile date de superiorii ierarhici sau că ar fi fost avertizat de către aceștia.
S-a considerat că decizia nr. 915 din 09.07.2008 este netemeinică, un alt aspect care susține această opinie a instanței, este faptul că în cadrul cercetării prealabile, contestatorului nu i-a fost respectat dreptul la apărare, drept garantat și ocrotit de Constituția României. Din formularea art. 267 alin.4 Codul muncii rezultă că în cadrul acestei proceduri, angajatul are dreptul de a fi asistat de un apărător. Deși, atât contestatorul, cât și apărătorul acestuia au comunicat intimatei, imposibilitatea de a se prezenta la data stabilită pentru efectuarea cercetării prealabile, indicând și data la care apărătorul contestatorului revine în țară (28.06.2008), intimata a fixat o altă dată, 23.06.2008. Față de modul în care a înțeles intimata să dea curs cererii contestatorului, tribunalul a apreciat că i-a îngrădit dreptul la apărare, motiv pentru care și sub acest aspect decizia contestată este netemeinică.
S-a precizat că descrierea faptelor ce constituie abateri disciplinare, așa cum sunt ele relevate în decizia nr. 915/09.07.2008, nu se regăsește în textul art. 51 lit.a, h, j, n, q din Regulamentul intern al societății. Față de această apreciere, instanța a considerat că sunt incidente dispozițiile art.268 alin.2 lit.b din Codul muncii, constituind motiv de nulitate absolută a deciziei atacate.
Referitor la cererea contestatorului privind nelegalitatea reținerilor lunara din salariu cu titlu de garanție și obligarea pârâtei la restituirea acestor sume nelegal reținute, s-a arătat că potrivit art.1 din Legea nr.22/1969 gestionar, în înțelesul prezentei legi, este acel angajat al unui agent economic care are ca atribuții principale de serviciu primire, păstrarea și eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosința sau deținerea, chiar temporară a unui agent economic, iar conform art.10 are obligația de a constitui o garanție în numerar, iar constituirea garanției se face prin contract încheiat în scris. Din contractul individual de muncă și din fișa postului, înscrisuri depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că printre atribuțiile de serviciu ale contestatorului, sunt și cele specifice gestionarului, așa cum sunt ele descrise de art. 1 din legea nr.22/1969. Mai mult, în lipsa unui contract încheiat în scris între părți, contract prin care să fie constituită garanția la care se referă art. 10, intimata nu avea dreptul de a reține din veniturile salariale lunare ale contestatorului, sume cu titlu de garanție. Conform art. 164 alin.1 nici o reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege.
Neexistând vreun just temei pentru reținerile salariale operate, instanța a constatat nelegalitatea acestora și a obligat intimata la restituirea către contestator a sumelor reținute cu titlu de garanție.
În ceea ce privește cererea contestatorului de a constata nulitatea deciziei de imputare nr. 860/17.06.2008, tribunalul a menționat că în acest sens nu poate reține susținerea intimatei că prin semnarea acestei decizii angajații au fost de acord cu imputarea sumei, întrucât prin semnarea tabelului, aceștia au luat la cunoștință de conținutul acestei decizii și nicidecum această semnătură nu reprezintă un angajament de plată. Un motiv de nelegalitate al deciziei de imputare menționate, îl reprezintă în opinia tribunalului, împrejurarea că lipsurile din gestiune sunt produse în perioada 06.07.2006-25.05.2008, în contextul în care contestatorul a fost angajat la societatea intimată la data de 02.10.2006, deci ulterior începutului perioadei inventariate.
Un alt motiv de nelegalitate al deciziei de imputare nr. 860/17.06.2008, îl constituie faptul că angajații au luat la cunoștință conținutul acestei decizii doar cu privire la perioada verificată și imputarea sumei 8.000 lei, angajaților punctului de lucru din Calea nr.45, în timp ce pagina a doua a deciziei nu este semnată decât de reprezentanții intimatei, deși conține clauze care se referă la angajați.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta - -.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.8, 9 și art.3041pr.civ. recurenta a criticat sentința ca netemeinică și nelegală, în principal sub următoarele aspecte:
1). Instanța nu a analizat toate probele depuse în dosar și nu a încuviințat proba cu interogatoriu și proba cu martori, deosebit de concludente și solicitate atât prin întâmpinarea depusă cât și în cursul judecății.
Sub aspectul legalității și temeiniciei desfacerii contractului individual de muncă, în motivarea sentinței, instanța a reținut că intimata nu a făcut dovada existenței abaterilor disciplinare care au determinat desfacerea contractului de muncă, deși în dosarul cauzei a fost depus, împreună cu întâmpinarea, un înscris important în acest sens, respectiv referatul întocmit în data de 17.06.2008 de către superiorul ierarhic al contestatorului, doamna.
Având în vedere natura abaterilor consemnate în acest referat, considerăm că se impunea administrarea probei cu martori și cu interogatoriu, cel puțin sub aspectul proferării de către contestator de injurii la adresa reprezentanților conducerii societății, fapt ce nu putea fi dovedit prin alte mijloace de probă.
Pe de altă parte, faptul că intimatului i s-a pus în vedere și cunoștea încă de la angajare faptul că trebuie să încheie un contract scris de garanție, rezultă din chiar cererea sa de chemare în judecată, precum și din înscrisurile depuse cu titlu orientativ de recurenta la ultimul termen de judecată, respectiv contractele similare de garanție semnate de angajați librari ai altor puncte de lucru, pentru demonstrarea faptului că aceasta era și este în continuare practica generală a societății în raport cu angajații săi librari-gestionari.
Recurenta a arătat că în scopul lămuririi acestor aspecte, reieșea încă o dată necesitatea administrării probei cu martori și a probei cu interogatoriu, prin mijloacele de probă încuviințate în cursul judecății, făcându-se dovada existenței abaterilor disciplinare, ce putea fi completată doar prin proba testimonială și proba cu interogatoriu, neadministrate de către instanță.
2). Instanța a interpretat greșit unul dintre înscrisurile esențiale din dosar, în speță Regulamentul Intern al societății și a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Ca un argument în plus pentru anularea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă, instanța a reținut în mod vădit eronat că faptele salariatului pentru care s-a emis această decizie nu se regăsesc în textul art.51 lit. a, h, j, n, q din Regulamentul intern al societății.
Mai mult, instanța nu a făcut nicio mențiune asupra încadrării faptelor la dispozițiile art. 70 lit. d), f), g), i), k), 1), n), o), p) ale Regulamentului, astfel cum a fost specificat în cuprinsul deciziei de concediere, deși acest fapt ni se pare deosebit de relevant, întrucât art. 70 descrie chiar faptele care constituie abateri disciplinare.
Recurenta a arătat că ambele articole sunt cât se poate de clare în privința încadrării faptelor și există o asociere a faptelor descrise în decizia de concediere, cu dispozițiile care le sancționează, pentru o reprezentare mai clară a raportului dintre ele, refuzul constant de a semna Contractul de garanție, obligatoriu pentru funcția de librar pe care salariatul o deține, având în vedere că aceasta presupune gestiunea unor bunuri (completată și cu mențiunea din decizie cu privire la producerea unui prejudiciu); atitudinea necuviincioasă și chiar violentă față de reprezentanții societății și nerespectarea indicațiilor și sfidarea avertismentelor verbale date de superiorii ierarhici cu privire la modul în care trebuie să își desfășoare activitatea:
3). Instanța a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, în privința dreptului la apărare al contestatorului, a obligației salariatului de a încheia un contract scris de garanție.
În privința dreptului la apărare al contestatorului recurenta a arătat că acesta este într-adevăr ocrotit și garantat de către Constituție, cu toate acestea, dispozițiile Constituției au un caracter general, față de care prevederile Codului muncii se aplică prioritar, dispozițiile sale fiind totodată imperative, după cum rezultă din intenția vădită a legiuitorului, în acest sens fiind alin.4 al art.267 din Codul muncii.
Aceste dispoziții prin coroborare cu celelalte dispoziții legale care stabilesc o corespondență între sindicat și reprezentanții salariaților, acolo unde nu există un sindicat, prevăd că salariatul avea dreptul de a fi asistat de către unul din reprezentanții desemnați ai salariaților, menționați în procesul-verbal întocmit în acest sens și depus în dosar.
Mai mult, acesta este un drept pus la dispoziția salariatului, iar nu o obligație a acestuia și nici a angajatorului, cu atât mai puțin un motiv de neprezentare a salariatului la cercetarea disciplinară.
Așadar, nu există nicio referire și nicio obligație legală din perspectiva Codului muncii în privința asistării salariatului de către alte persoane, în afara membrilor de sindicat sau a reprezentanților salariaților, în speță de către un avocat.
De altfel, recurenta a arătat că nici nu s-a opus unei astfel de reprezentări, însă a fost de bună credință în ceea ce privește acordarea posibilității de a se apăra reclamantului și a respectat dispozițiile legale în acest sens, prelungind termenul stabilit inițial pentru cercetarea disciplinară, prin adresa nr.878/20.06.2008; adresa a fost transmisă atât prin poștă rapidă la adresa reclamantului cât și prin fax, pe adresa cabinetului de avocat ales, care ar fi putut deci să i-o comunice reclamantului în aceeași zi.
De asemenea, de la data ședinței pentru efectuarea cercetării disciplinare (23.06.2008), la care reclamantul nu s-a prezentat, până la data emiterii deciziei de desfacere disciplinară (09.07.2008) au trecut 15 zile, timp suficient pentru ca acesta să se fi prezentat pentru a-și susține apărările sau pentru a le trimite în scris; în acest interval însă, însă reclamantul nu a făcut niciun fel de comunicări către societate.
Faptul că avocatul ales de către reclamant nu se afla în țară la momentul la care urma să aibă loc cercetarea disciplinară a acestuia nu poate constitui un motiv obiectiv de neprezentare din partea salariatului, care a și fost informat în acest sens prin adresa nr. 878/20.06.2008, solicitându-i-se fie să aleagă un alt avocat, fie să fie însoțit de către un reprezentant al salariaților, ales în mod liber sau dintre cei desemnați de către salariații unității (doamna și doamna, la acel moment, conform procesului- verbal de desemnare a reprezentanților salariaților, nr.653/31.01.2008).
Cu privire la obligația salariatului de a încheia un contract scris de garanție, recurenta a arătat că instanța a reținut în mod greșit că, întrucât în contractul individual de muncă și fișa postului nu se menționa expres faptul că salariatul are calitatea de gestionar, acesta nu avea obligația să semneze un contract de garanție, în baza căruia să fie operate și rețineri din salariu cu titlu de garanție, fără a avea în vedere că salariatul nici nu a semnat o fișă a postului, refuzând să facă acest lucru, ca și în cazul contractului de garanție.
De asemenea, calitatea de gestionar rezulta în mod vădit din specificul activității sale, care implică primirea de cărți, vânzarea lor, întocmirea de documente de predare-primire, efectuarea de înregistrări contabile și fiscale, etc;
Chiar în ipoteza în care într-adevăr, reclamantul nu ar fi cunoscut calitatea sa de gestionar, art.31 din Legea 22/1969 prevede că: "Angajatul care primește, păstrează și eliberează bunuri fără a avea calitatea de gestionar în înțelesul articolului 1 răspunde integral, aplicându-i-se în mod corespunzător prevederile prezentului capitol."
4). Pe fondul cauzei recurentul a arătat că instanța nu a apreciat corect asupra probelor administrate, nu a analizat concluziile scrise depuse de subscrisa, iar sentința poate încuraja insubordonarea și săvârșirea de fapte similare în rândul celorlalți salariați, lipsind angajatorul de posibilitatea de a asigura disciplina muncii.
Decizia de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă a fost întemeiată atât pe argumentele legale care au determinat emiterea ei, cât și pe puterea de exemplu pe care ea trebuie să o aibă, față de împrejurarea că, prin atitudinea și faptele sale, reclamantul i-a instigat și pe ceilalți colegi să nu respecte indicațiile conducătorilor unității, să refuze nejustificat îndeplinirea obligațiilor legale pe care le aveau și să refuze repararea prejudiciilor care au rezultat din activitatea lor, indiferent de întinderea acestora, cu alte cuvinte, să nu răspundă față de societate indiferent de ce prejudiciu ar fi cauzat.
Dovadă în acest sens este faptul că, după plecarea din unitate a reclamantului, ceilalți salariați rămași au înțeles importanța respectării dispozițiilor legale cu privire la desfășurarea activității lor și au semnat contractele de garanție, angajamentul de plată pentru repararea prejudiciului rezultat în urma inventarului efectuat și fișa postului, fără a mai formula obiecții față de aceste documente.
De altfel, din cele 17 puncte de lucru (librării) pe care unitatea le are, singurul la care contractele de garanție nu fuseseră semnate era cel la care își desfășura activitatea reclamantul, fapt datorat și atitudinii sale, prin care îi încuraja în permanență pe ceilalți colegi să nu semneze actele transmise de conducerea societății.
În acest sens este și practica instanțelor judecătorești, care în mod constant au statuat admisibilitatea și necesitatea sancționării disciplinare pentru prevenirea unor fapte similare în rândul celorlalți salariați, cu titlu de exemplu, este decizia civilă nr. 372/R din 12 iulie 2004 Curții de Apel Brașov, reținând că: "este gravă și justifică desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă abaterea constând în sustragerea a doi saci de rafie, în valoare de 10.000 lei, contestatorul fiind surprins cu aceștia sub haină, de către personalul de ordine. Gravitatea abaterii rezidă din consecințele pe care le produce, respectiv încurajarea altor salariați de a sustrage bunuri din unitate".
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și ținând seama de dispozițiile art.3041pr.civ. Curtea constată următoarele:
Astfel, sunt nefondate criticile recurentei potrivit cărora instanța fondului nu a analizat toate probele depuse în dosar și nu a încuviințat proba cu interogatoriu și proba cu martori, solicitate și concludente deoarece pentru a se putea reține legalitatea și temeinicia unei decizii de concediere este necesar ca angajatorul,în conformitate cu dispozițiile art.287 din Codul muncii să fie în măsură a depune dovezi,respectiv înscrisuri,care să susțină măsura contestată de salariat în fața instanței de jurisdicție a muncii,lucru care nu s-a întîmplat în cauză,după cum corect a reținut prima instanță.
Chiar dacă angajatorul are posibilitatea de a solicita instanței să încuviințeze complinirea probatoriului care susține măsura contestată de salariat în fața instanței de jurisdicție a muncii,prevăzut de dispozițiile art.287 din Codul muncii,prin administrare probei testimoniale și a celei cu interogatoriu,proba legalității și temeiniciei unei decizii a angajatorului nu se poate face exclusiv prin aceste din urmă probe.
În ceea ce privește referatul întocmit în data de 17.06.2008 de către superiorul ierarhic al contestatorului, doamna,acesta nu se coroborează cu alte probe ci cel mult face,în conformitate cu dispozițiile art268 alin.1 Codul muncii dovada respectării termenului de prescripție al aplicării sancțiunii de către angajator,chiar raportat la natura abaterilor imputate intimatului prin decizia contestată fiind posibilă efectuarea probei cu înscrisuri în condițiile prevăzute de art.287 din Codul muncii,care să fie doar suplimentate în sensul susținut de recurent.
Curtea mai reține că și referitor la fapta constînd în refuzul de a încheie un contract scris de garanție era posibilă efectuarea de probe în condițiile arătate,acestea neputînd a fi constituite de contractele similare de garanție semnate de angajați librari ai altor puncte de lucru, pentru demonstrarea faptului că aceasta era și este în continuare practica generală a societății în raport cu angajații săi librari-gestionari,ci de declarații ale altor salariați ai societății care au constatat refuzul intimatui,probe ce nu s-au făcut în cauză și care putea fi completată doar prin proba testimonială și proba cu interogatoriu.
Vor fi respinse și susținerile recurentului potrivit cărora instanța ar fi interpretat greșit Regulamentul Intern al societății reținând eronat că faptele salariatului pentru care s-a emis această decizie nu se regăsesc în textul art.51 lit. a, h, j, n, q din Regulamentul intern al societății deoarece prin decizia contestată în cauză s-a reținut în sarcina intimatului săvârșirea faptelor constînd înrefuzul constant de a semna contractul de garanție,atitudinea necuviincioasă și chiar violentă față de reprezentanții societății, nerespectarea indicațiilor și sfidarea avertismentelor verbale date de superiorii ierarhici cu privire la modul în care trebuie să-și desfășoare activitateaiar art.51 lit. a, h, j, n, q din Regulamentul intern al societății prevăd că salariților le revine obligațiile: de a realiza norma de muncă(art. art.51 lit. a); de a cunoaște regulile generale de desfășurare a activității (art. art.51 lit. h);de a respecta programul de muncă (art. art.51 lit. j); de a apăra patrimoniul societății(art. art.51 lit. n); de a fi respectuoși față de personalul de conducere (art. art.51 lit. q).
Chiar dacă sunt fondate criticile recurentei referitoare la faptul că instanța nu a făcut nicio mențiune asupra încadrării faptelor la dispozițiile art. 70 lit. d), f), g), i), k), l), n), o), p) ale Regulamentului, astfel cum a fost specificat în cuprinsul deciziei de concediere, sub acest aspect urmînd ca instanța de control judiciar,reținînd ca temeinică și legală hotărîrea atacată,în virtutea efectului devolutiv al recursului exercitat conform art.1304 Cod de Procedură Civilă,va complini motivarea instanței fondului sub acest aspect înlăturînd acest motiv de nelegalitate al deciziei contestate din considerente,temeiul aprecierii nelegalității deciziei contestate fiind constituit doar de absența probatoriului administrat de angajator în condițiile art.287 din Codul muncii.
În mod similar celor reținute mai sus,chiar dacă sunt fondate criticile recurentei referitoare la faptul că instanța fondului ar fi interpretat greșit în cauză dispozițile art.267 alin.4 din Codul muncii,( potrivit cărora salariatul avea dreptul de a fi asistat doar de către sindicat sau de către unul din reprezentanții desemnați ai salariaților iar nu de către avocat,după cum fără temei a reținut instanța fondului,iar în cauză intimatul nu a solicitat și nu i-a fost respinsă o asemenea cerere,aceste dispoziții aplicându-se prioritar,dispozițiile Constituției avînd un caracter general,) în privința dreptului la apărare al contestatorului prevăzut pentru faza cercetării disciplinare, sub acest aspect urmînd ca instanța de control judiciar,reținînd ca temeinică și legală hotărîrea atacată, în virtutea efectului devolutiv al recursului exercitat conform art. 3041Cod de Procedură Civilă,va complini motivarea instanței fondului sub acest aspect înlăturînd și acest motiv de nelegalitate al deciziei contestate din considerente,temeiul aprecierii nelegalității deciziei contestate fiind constituit doar de absența probatoriului administrat de angajator în condițiile art.287 din Codul muncii.
Nefondate sunt și susținerile recurentei potrivit cărora instanța fondului ar fi aplicat greșit a legea, în privința a obligației salariatului de a încheia un contract scris de garanție cîtă vreme,după cum s-a reținut mai sus,și în privința acestei fapte angajatorul nu a fost în măsură a face dovezi pentru a se putea reține legalitatea și temeinicia unei decizii de concediere,în conformitate cu dispozițiile art.287 din Codul muncii,respectiv înscrisuri cu caracter doveditor,care să susțină măsura contestată de salariat în fața instanței de jurisdicție a muncii,lucru care nu s-a întîmplat în cauză, contractele similare de garanție semnate de angajați librari ai altor puncte de lucru nefiind concludente.
Cu privire la obligația salariatului de a încheia un contract scris de garanție, instanța fondului a reținut corect că angajatorul nu a probat faptul că intimatului îi revenea o asemenea obligație ca cea menționată mai sus,această probă putîndu-se face prin contractul individual de muncă și fișa postului,unde nu se menționa expres faptul că salariatul are calitatea de gestionar, fără a avea relevanță că salariatul nu a semnat o fișă a postului, refuzând să facă acest lucru în condițiile în care recurenta nu a făcut o asemenea dovadă.
De asemenea, calitatea de gestionar a intimatului nu rezultă din contractul său individual de muncă raportat și la dispozițiile art.31 din Legea 22/1969.
Nefondat este și argumentul recurentei potrivit căruia instanța nu a avut în vedere rolul educativ al deciziei de concediere și că hotărîrea poate încuraja insubordonarea și săvârșirea de fapte similare în rândul celorlalți salariați, lipsind angajatorul de posibilitatea de a asigura disciplina muncii cîtă vreme pentru a avea un asemenea rol,decizia de sancționare disciplinară trebuie în primul rînd să fie legală și temeinică,ceea ce nu este cazul în speță,neputînd avea un rol educativ o decizie netemeinică.
Drept consecință, văzând și dispozițiile art.312 pr.civ. Curtea va respinge, ca nefondat, recursul.
În temeiul art.274 pr.civ. va fi obligată recurenta la 1000 lei, cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariul avocațial redus de la 2000 lei.
Curtea a apreciat că onorariul avocatului este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită de avocat (formularea motivelor de recurs) și complexitatea cauzei, motiv pentru care în baza art.274 alin.3 pr.civ. a procedat la micșorarea onorariului, după cum s-a arătat mai sus.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta - " " -, împotriva sentinței civile nr.3058 din 09 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul.
Obligă recurenta la 1000 lei, cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariul avocațial redus.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.: /2ex.
15.12.2009
Jud. fond: a;
Președinte:Enache Daniela GeorgetaJudecători:Enache Daniela Georgeta, Comșa Carmen Georgiana
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 2862/2009. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 726/2010. Curtea de... → |
|---|
