Contestație decizie de concediere. Decizia 721/2009. Curtea de Apel Alba Iulia
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA PENTRU CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 721/2009
Ședința publică de la 04 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Nicoleta Vesa judecător
- - - - judecător
- -JUDECĂTOR 2: Monica Maria Mureșan
-grefier
Pe rol se află pronunțarea recursurilor formulate de reclamantul și pârâtul SC Com SRL H împotriva sentinței nr.1802/LM/11.12.2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr-.
dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierile de ședință din 21 mai 2009 și 28 mai 2009, care fac parte integrantă din prezenta decizie.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor de față;
Prin acțiunea înregistrată la ribunalul Hunedoara sub nr- din 11.05.2007, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta SC SRL H, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța în cauză să se constate nulitatea deciziei de desfacere a contractului de muncă nr.919 din 26.04.2007, constatarea nulității sau anularea angajamentului de plată nr.402 din 14.02.2007, obligarea pârâtei la plata sumei de 1.236 lei, rețineri efectuate asupra veniturilor reclamantului precum și la plata sumei de 15.281 lei, echivalentul net al muncii prestate suplimentar; plata sumei de 3.918 lei reprezentând salarii nete cuvenite pe perioada aprilie - august 2007, și a sumei de 1.957 lei care a fost reținută în baza angajamentului de plată, plata drepturilor salariale de 914 lei neacordate, aferentă lunilor februarie - martie 2007.
S-au solicitat cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut în esență că la emiterea deciziei de concediere s-au încălcat disp.art.268 al.2 lit.a din Codul Muncii, (nefiind descrise faptele pentru care a fost sancționat) disp.art.63 al.1 și 267 al.2 din Codul Muncii (privitoare la efectuarea cercetării disciplinare) precum și disp.art.268 al.2 lit.b din Codul Muncii (privitoare la precizarea prevederilor legale încălcate de salariat).
S-a susținut că angajamentul de plată este făcut în contra dispozițiilor exprese și imperative ale art.164 al.2 și 165 din Codul Muncii fiind lovit de nulitate absolută, iar reținerea din salariu sumelor de bani la care s-a obligat prin angajamentul de plată, s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale menționate.
S-a apreciat că garanțiile materiale reținute conform Legii nr.22/1969, trebuiau restituite la încetarea raporturilor de muncă. Referitor la plata muncii suplimentare, s-a susținut că începând cu luna ianuarie 2005 și până în februarie 2007 s-a prestat activitate în fiecare zi de sâmbătă, fără să se plătească suplimentar, așa cum prev.art.120 din Codul Muncii.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii formulate de reclamant. S-a arătat în esență că reclamantului i s-a desfăcut contractul individual de muncă ca urmare a lipsurilor în gestiune produse unității, recunoscut de reclamant prin angajamentul de plată semnat.
Se mai arată că nu i s-a reținut din salariu nici o sumă de bani și că reclamantul a achitat benevol suma de 1.957 lei pentru minusul în gestiune constatat prin inventare.
În privința salariilor solicitate pentru munca prestată în perioada februarie - martie 2007 s-a menționat că acestea i-au fost achitate, iar munca suplimentară nu a fost prestată de reclamant fapt ce rezultă din pontaje.
S-a formulat cererea reconvențională, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului reconvențional la plata sumei de 6.071,41 lei reprezentând minus în gestiune.
Reclamantul pârât reconvențional a solicitat respingerea cererii reconvenționale, arătând că nu are nici o legătură cu pagubele produse societății, iar documentele de inventariere au fost semnate sub amenințare.
Cauza a fost soluționată prin sentința civilă nr.1124/LM/2007 a Tribunalului Hunedoara, desființată prin recipisa nr.470/2008 a Curții de APEL ALBA IULIA, prin care a fost admis recursul reclamantului, casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că instanța fondului în mod greșit a respins proba testimonială, sub aspectul dovedirii efectuării orelor suplimentare, situație asimilată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu o recercetare a fondului, care impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care se va pune în discuție necesitatea efectuării unei expertize contabile.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Hunedoara - Secția Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-.
Prin notele de ședință depuse la termenul de judecată din 11.11.2008, conform dispozițiilor instanței, s-a arătat modalitatea de calcul a sumelor pretinse ca drepturi salariale neacordate, precizându-se totodată că suma netă pentru ore suplimentare pentru perioada ianuarie 2005 - aprilie 2007 este de 15.281 lei (brut = 21.528 lei), iar despăgubirile reprezentând drepturile salariale de la concediere-până la noua angajare (aprilie 2007 - august 2007) sunt în sumă de 2.918 lei (net).
În rest acțiunea a fost menținută, astfel cum a fost formulată.
Punându-se în discuție necesitatea efectuării unei expertize contabile, conform celor dispuse prin decizia de casare-dispoziție obligatorie pentru instanță, părțile au declarat că nu înțeleg să se solicite această probă
Prin sentința civilă nr.1802/2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul cu număr de mai sus acțiunea a fost admisă în parte. A fost anulată decizia nr.919 din 26.04.2007 de desfacere disciplinară a contractului de muncă al reclamantului începând cu data de 11.04.2007. A fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului despăgubirile echivalente cu drepturile salariale aferente perioadei 11.04.2007-31.08.2007, în sumă netă de 3918 lei. A fost respinsă în rest acțiunea. A fost admisă cererea reconvențională, reclamantul fiind obligat să-i plătească pârâtei suma de 6.071,41 lei cu titlu de lipsă în gestiune. Pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului 650 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul a fost angajat la SC SRL H ca gestionat la Depozitul din D până la data de 11.04.2007, dată la care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, prin decizia nr.919/26.04.2007 pentru "abatere disciplinară deosebit de gravă".
Decizia de concediere este nelegală raportat la prev.art.268 al.1 Codul Muncii, în cuprinsul acesteia nefiind menționate elementele obligatorii a căror omisiune este sancționată cu nulitatea absolută a deciziei. Astfel, nu s-a descris fapta care constituie abatere disciplinară și nici motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării prealabile.
Se mai observă de deși decizia este datată 26.04.2007 și conform art.268 al.3 Codul Muncii poate produce efecte doar de la data comunicării, în mod nelegal, concedierea s-a dispus retroactiv, respectiv cu data de 11.04.2007.
La emiterea deciziei atacate nu a fost respectată nici procedura cercetării prealabile conform prevederilor imperative cuprinse în art.267 al.2-4 Codul Muncii. În concret, angajatorul nu a făcut dovada convocării în scris a salariatului de persoana împuternicită să realizeze cercetarea, cu precizarea obiectului, datei, orei și locului întrevederii, neregularitate care atrage, de asemenea nulitatea deciziei potrivit art.267 al.1 Codul Muncii.
Raportul la textele menționate, decizia de concediere este lovită de nulitate și ca urmare contestația este întemeiată sub acest aspect, și a fost admisă.
Ca urmare a anulării deciziei de concediere, având în vedere și disp.art.78 din Codul Muncii,a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de 3.918 lei net, reprezentând despăgubiri echivalente cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat reclamantul în perioada 11.04.2007 - 01.09.2007 de la data concedierii și până la data angajării la o altă unitate, astfel cum a solicitat acesta.
La stabilirea despăgubirilor s-a avut în vedere salariul avut de petent la data concedierii precum și calculul dispus de acesta necontestat de pârâtă.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a angajamentului de plată nr.402/14.02.2007 se reține că reclamantul, prin semnarea sa a recunoscut existența unui prejudiciu cauzat angajatorului. Mai mult nu s-a efectuat nici o reținere din drepturile salariale ale reclamantului în baza angajamentului de plată semnat. Ca atare, nu au fost încălcate disp.art.164 al.2 din Codul Muncii care prevăd că nu pot fi efectuate reținerii cu titlu de daune cauzate angajatorului decât dacă au fost constatate ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Deși, corespunde adevărului că actualul Cod al muncii nu mai prevede această modalitate de antrenare a răspunderii materiale, art.32 din Legea 22/1969 privind angajarea gestionarilor, în vigoare și în prezent, stabilește că la constatarea unei pagube în gestiune, persoana răspunzătoare poate să-și ia un angajament scris pentru acoperirea acesteia, iar acest înscris constituie titlu executoriu.
În plus, s-a reținut că, deși în baza angajamentului de plată, asumat, reclamantul a achitat sume de 1.957 lei, plata a fost efectuată benevol, fapt ce rezultă din chitanțele eliberate și totodată din statele de plată depuse, în care nu figurează atare rețineri.
Nu se poate reține existența vreunui viciu de consimțământ care ar afecta valabilitatea angajamentului de plată, constrângerile morale invocate de petent neavând nici o acoperire în probatoriul administrat. Pentru ca amenințarea să poată afecta consimțământul, trebuie să fie iminentă și suficient de gravă pentru a insufla victimei temerea care să-i smulgă consimțământul, și totodată să fie injustă, să nu constituie exercițiul unui drept legitim. Astfel, amenințările reclamantei - de altfel nedovedite - cu concedierea ori cu sesizarea organelor penale pentru lipsurile în gestiune nu puteau determina semnarea actului, cu atât mai mult cu cât, petentul nu se considera cu nimic vinovat de lipsurile constatate.
În consecință, capetele de cerere având ca obiect constatarea nulității angajamentului de plată și restituirea sumei de 1.957 lei, achitate în baza acesteia, au fost respinse ca nefondate.
Potrivit art.16 din Legea 22/1969, garanția în numerar și dobânda aferentă pot fi ridicate de către gestionar la data încetării contractului său de muncă doar în situația în care nu a cauzat o pagubă sau când paguba a fost acoperită în întregime.
Cum în speță paguba contestată în gestiunea petentului nu a fost acoperită nici până în prezent, iar potrivit art.16 al.3 din Legea 22/1969, în această situație, angajatorul se poate despăgubi din garanția în numerar constituită în favoarea sa, refuzul societății și pârâte de a elibera garanția reținută apare justificată.
Ca urmare, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 1.236 lei cu titlu de pretenție materială nerestituită a fost respins ca nefondat.
Nefondate au fost apreciate și pretențiile pentru plata orelor suplimentare, pentru considerentele ce urmează:
Conform prev.art.117, se consideră muncă suplimentară, munca prestată în afara duratei morale a timpului de muncă săptămânal de 40 de ore, aceasta neputând fi efectuată fără acordul salariatului.
Potrivit art.119 și 120 Codul Muncii, munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia, și dacă în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în luna următoare, va fi plătită salariatului, prin adăugarea unui spor la salariu, corespunzător duratei acesteia.
În speță, deși martorii audiați în cauză au declarat că în mod frecvent se lucra și în zilele de sâmbătă, din depozițiile acestora nu rezultă cu certitudine că în fiecare sâmbătă, pe o perioadă de peste doi ani petentul a lucrat efectiv câte 8 ore pe zi, după cum pretinse și nici dacă aceste ore au fost sau nu compensare cu ore libere, cel puțin parțial. Ca urmare, nu se poate stabili durata muncii suplimentare, conform cerinței cuprinse în art.120 Codul Muncii și în consecință nu se poate proceda la calculul eventualelor drepturi cuvenite.
Este adevărat că în conformitate cu prev.art.287 Codul Muncii sarcina probei în conflictele de muncă revin unității însă, în speță, angajatorul contestă prestarea acestor ore și a depus pontajele, în care nu apar aceste ore suplimentare, situație în care, o eventuală dovadă contrară se putea face doar de petent. Or, în cauză, declarațiile celor doi martori apar în vădită contradicție cu foile de prezență întocmite și semnate chiar de petent. Se mai reține că, niciodată nu s-a formulat vreo cerere către conducere pe parcursul derulării raporturilor de muncă pe o perioadă de peste doi ani pentru acordarea timpului liber corespunzător ori plata muncii suplimentare prestate.
În ceea ce privește cererea reconvențională, în cuprinsul acesteia s-a menționat că lipsa în gestiune la inventarul efectuat la finele anului 2006 fost de 7.446,58 lei, iar la 12.03.2007 s-a mai constatat o lipsă de 581,56 lei. Deci, totalul pagubei produse de petent prin lipsa în gestiune a fost în sumă de 8.028,14 lei, din care s-a achitat 1.957 lei, solicitându-se obligarea reclamantului pârât reconvențional la plata diferenței de 6.071,14 lei.
Aceste lipsuri în gestiune au fost constatate prin cele două inventare efectuate de angajator, listele de inventar fiind semnate de petent fără nici o obiecție.
Legea 22/1969 instituie o prezumție relativă de culpă în sarcina gestionarului pentru lipsurile constatate în gestiune, prezumția ce poate fi răsturnată printr-o probă contrară. În cauză însă, petentul nu doar că nu a produs o asemenea probă, însă, astfel cum s-a arătat nu a formulat nici obiecțiuni la inventarele efectuate și chiar a recunoscut lipsa în gestiune, prin semnarea angajamentului de plată, obligându-se la achitarea prejudiciului.
Deși, în rejudecare s-a pus în discuție efectuarea unei expertize contabile, petentul nu a înțeles să solicite o atare probă.
Mențiunea furtului din cuprinsul acțiunii care ar fi avut loc la începutul lunii decembrie 2006 nu are nici un suport, o asemenea faptă nefiind niciodată reclamată nici către conducere, nici către organele de poliție și nici măcar în nota explicativă.
Prin aceasta susține doar petentul că doi salariați ar fi sustras, noaptea unele produse dintr-un depozit, însă fără a aduce nici un argument și fără a oferii indicii la data săvârșirii acestei fapte, data constatării ori produsele sustrase. De altfel, deși, afirmativ acest furt s-a produs în decembrie 2006, până în 11.04.2007 (data la care s-a luat nota explicativă), acesta nu a fost amintit și nici nu s-a semnalat lipsa unor bunuri în gestiune, ori urme de pătrundere.
Cum prin declarația din 12.03.2007 chiar petentul arată că nu are cunoștință despre existența unor furturi în gestiune, urmează a fi înlăturată apărarea formulată în sensul că unitatea nu a procedat la compensarea furturilor cu minusurile din gestiune.
Față de cele ce preced, a fost admisă cererea reconvențională, urmând ca reclamantul-pârât reconvențional să fie obligat la plata prejudiciului produs angajatorului, prin lipsa în gestiunea sa, în sumă de 6.071,41 lei.
În baza art.274 Cod Procedură Civilă, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului cheltuielile de judecată solicitate în sumă de 650 lei, reprezentând onorar de avocat.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâta.
Reclamantul a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în întregime a cererilor sale și respingerii ca nefondată sau prematură a cererii reconvențională.
În expunerea de motive arată că a prestat muncă suplimentară în perioada ianuarie 2005-februarie 2007, fără ca intimata să-i plătească această muncă. Foile de parcurs emis de intimată nu sunt cele reale, fiind făcute special pentru proces. În mod greșit instanța de fond a luat în calcul pontajele emise de intimată s-a înlăturat declarațiile martorilor. A solicitat aplicarea art.174 cod procedură civilă cu privire la nedepunerea intimatei a copiilor de pe condica de prezență sub pretextul că acestea nu ar exista.
Cu privire la nulitatea angajamentului de plată arată că datoria sa nu este certă, lichidă și exigibilă, neexistând o hotărâre judecătorească care să-l fi obligat la plata unei sume de bani. Nu a plătit de bună voie sumele în discuție, acestea fiindu-i reținute din salariu de către intimată cu încălcarea dispozițiilor art.164 Codul Muncii. Angajamentul de plată este lovit și de nulitate relativă, fiind afectat de viciu de consimțământ, respectiv constrângerea morală conform art.956 cod civil. În același sens, angajamentul nu conține mențiunea "bun și aprobat", condiție de valabilitate prevăzută de art.1180 cod civil. În consecință, solicită restituirea sumelor de bani reținute în baza angajamentului de plată.
Cererea reconvențională este prematură deoarece, potrivit art.275 Codul Muncii, angajatorul poate face demersuri pentru punerea în executare a angajamentului de plată doar după trecerea unui termen de 3 ani de la data primei rețineri.
Se impune obligarea intimatei la plata salariului aferent lunilor februarie și martie întrucât statele de plată nu au fost semnate de reclamant.
În conformitate cu prevederile art.16 din Legea nr.22/1969 se impune obligarea pârâtei la restituirea sumelor reținute cu titlu de garanție.
Pârâta a solicitat admiterea recursului, apreciind că decizia de concediere este legală, fiind emisă cu respectarea cercetării prealabile și este întemeiată având în vedere gravitatea faptei comise de reclamant și anume lipsa în gestiune. Data reală a deciziei de desfacere a contractului de muncă este 11.04.2007, data la care reclamantul a semnat decizia și nu s-a mai prezentat la serviciu. În mod greșit instanța de fond a obligat-o pe pârâtă la plata despăgubirilor până la data de 31.08.2007, întrucât reclamantul s-a angajat într-un alt loc de muncă este 01.08.2007.
Deliberând asupra recursurilor de față prin prisma criticilor formulate și din oficiu potrivit prevederilor art.304/1 cod procedură civilă, curtea de apel reține următoarele:
Reclamantul a fost angajatul societății pârâte în funcția de gestionare la depozitul din D până la data de 11.04.2007, dată la care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului său individual de muncă prin decizia nr.919/26.04.2007.
Contrar susținerilor pârâtei, în mod corect prima instanță a demonstrat că decizia de concediere este nelegală raportat la prevederile art.268 alin.1 Codul Muncii în sensul că nu a fost descrisă fapta care constituie abatere disciplinară și nu sunt menținute motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării prealabile.
De asemenea, corect a observat prima instanță că au fost încălcate prevederile art.268 alin.3 Codul Muncii în sensul că decizia este datată 26.04.2007, dar concedierea s-a dispus retroactiv, începând cu data de 11.04.2007.
La emiterea deciziei au fost încălcate și prevederile imperative cuprinse în art.267 alin.2-4 Codul Muncii, neexistând dovada comunicării în scris a salariatului și nici precizarea obiectului, datei, orei și locului întrevederii.
Ca urmare a anulării deciziei de concediere, în mod corect prima instanță a procedat, potrivit prevederilor art.78 Codul Muncii, la obligarea pârâtei să-i plătească reclamantului despăgubirile echivalente cu drepturile salariale de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la data angajării la o altă societate.
În mod greșit însă, prima instanță a apreciat că pe perioada pentru care se cuvin despăgubirile este cuprinsă între 11.04.2007-01.09.2007.Pentru perioada 11.04.2007 - 01.08.2007 societatea pârâtă nu a contestat faptul că datorează reclamantului despăgubiri echivalente cu drepturile salariale de care acesta a fost lipsit.
Din statele de plată existente la filele 23 și următoarele rezultă că reclamantul a semnat de primire până în luna februarie 2007, semnătura de primire până în luna februarie 2007, semnătura lipsind începând cu luna martie 2007. Este adevărat că martorii audiați în cauză, ale căror declarații au fost consemnate la filele 27-28, arată că plata salariilor se făcea pe card, salariații semnând de primire pe fluturaș, dar societatea pârâtă, căreia, potrivit art.287 Codul Muncii, îi revine sarcina probei, nu a dovedit faptul că reclamantul ar fi semnat astfel de fluturași pentru lunile martie-aprilie 2007.
De asemenea, din copia carnetului de muncă al reclamantului de la fila 120 rezultă că acesta s-a angajat la o altă societate începând cu data de 01.08.2007, astfel încât în mod greșit societatea pârâtă a fost obligată să-i plătească despăgubiri până la data de 31.08.2007.
În consecință, perioada pentru care reclamantului i se cuvin despăgubiri reprezentând drepturi salariale de care a fost lipsit în mod nelegal, este cuprinsă între 01.03.2007 - 01.08.2007.
Cu privire la orele suplimentare pe care reclamantul pretinde că le-a efectuat, în mod corect, contrar susținerile acestuia, instanța de fond a reținut că, dând eficiență art.287 Codul Muncii, angajatorul a depus la dosar pontajele care nu cuprind referiri la munca suplimentară, iar declarațiile martorilor audiați în cauză sunt în contradicție cu foile de prezență întocmite chiar de reclamant. Nici reclamantul și nici alți angajați nu au formulat cereri pentru plata eventualelor ore suplimentare sau de compensare a acestora cu timp liber.
Martorii au declarat că se lucra uneori în zilele de sâmbăta, dar acest fapt nu este de natură a se stabili, conform art.120 codul munci, care este durata reală a muncii suplimentare la care pârâta ar putea fi obligată la plată.
Contrar susținerilor reclamantului, în mod legal prima instanță a apreciat că angajamentul de plată nu este lovit de nulitate absolută. Chiar dacă actualul cod al muncii nu mai prevede această modalitate de antrenare a răspunderii materiale, așa cum corect a arătat instanța de fond, era prevăzută de art.32 din Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor, calitate pe care a avut-o reclamantul. Prin semnarea angajamentului de plată, reclamantul a recunoscut existența unui prejudiciu cauzat angajatorului.
În speță nu au fost încălcate prevederile art.164 alin.2 din Codul Muncii, reținerile din drepturile salariale ale reclamantului reținerile neefectuându-se în baza angajamentului de plată. Plata a fost efectuată benevol de reclamant, așa cum, contrar susținerilor sale, rezultă din chitanțele și statele de plată depuse la dosar, situație în care nu se impune ca prejudiciul creat angajatorului să fie stabilit printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
Angajamentul de plată nu este afectat nici de nulitate relativă, prima instanță reținând corect că nu se poate reține existența unui viciu de consimțământ în sensul art.956 cod civil. Reclamantul nu a făcut dovada constrângerii morale la care pârâta ar fi apelat pentru a-l determina să semneze angajamentul de plată.
Îndeplinirea prevederilor art.1180 cod civil revenea reclamantului și nu societății pârâte, în sensul că înainte de a semna înscrisul care a fost redactat de societate, avea obligația să adauge la finele actului cuvintele "bun și aprobat", cu indicarea sumei în litere.
În privința sumelor reținute de angajator cu titlu de garanție, de asemenea corect a reținut prima instanță că, potrivit art.16 din Legea nr.22/1969, acestea pot fi ridicate de gestionar la data încetării contractului de muncă doar dacă nu a cauzat angajatorului o pagubă, sau paguba fost acoperită în întregime. În situația în care reclamantul, prin semnarea angajamentului de plată a recunoscut prejudiciul creat angajatorului și acesta nu a fost recuperat, potrivit art.16 alin.3 din Legea nr.22/1969, societatea pârâtă nu poate fi obligată la eliberarea garanției.
Lipsa în gestiune a fost dovedită prin inventarele realizate în cauză, reclamantul neînțelegând să solicite efectuarea unei expertize contabile, asumându-și prejudiciul prin semnarea angajamentului de plată. În aceste condiții, în mod corect prima instanță a admis cererea reconvențională, acestea, contrar susținerilor reclamantului, nefiind prematură, aceasta interpretând eronat dispozițiile art.275 din Codul Muncii, în conformitate cu care, în cazul în care acoperirea prejudiciului prin rețineri lunare din salariu nu se poate face într-un termen de maximum 3 ani de la data la care s-a efectuat prima de rețineri, angajatorul se poate adresa executorului judecătoresc în condițiile codului d e procedură civilă.
Câtă vreme reclamantul nu mai este angajatul societății pârâte, iar acesta nu procedează la plata benevolă a sumelor la care s-a angajat, nimic nu poate opri societatea pârâtă să-și valorifice acest drept printr-o hotărâre judecătorească.
Față de cele ce preced, Curtea de apel va admite recursurile de față, va modifica în parte sentința atacată în sensul că va fi obligată pârâta la plata către reclamant a despăgubirilor echivalente cu drepturile salariale aferente perioadei 01.03.2007 - 01.08.2007 și va menține în rest dispozițiile sentinței atacate.
În cauză nefiind îndeplinite prevederile art.274 alin.1 cod procedură civilă, în sensul că pârâta nu căzut în pretenții, aceasta nu va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Pentru aceste motive
În numele legii
DECIDE
Admite recursurile declarate de reclamantul și pârâta SC Com SRL H împotriva sentinței civile nr.1802/2008 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr- și în consecință:
Modifică în parte sentința atacată în sensul că obligă pe pârâtă să-i plătească reclamantului despăgubiri echivalente cu drepturile salariale aferente perioadei 01.03.2007-01.08.2007.
Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 04.06.2009.
PREȘEDINTE: Nicoleta Vesa - - | JUDECĂTOR 2: Monica Maria Mureșan - - - | JUDECĂTOR 3: Victor - |
Grefier, |
Red. CV.
Dact. SM. ex.2/10.06.2009.
Jud.fond:
Președinte:Nicoleta VesaJudecători:Nicoleta Vesa, Monica Maria Mureșan, Victor
| ← Conflict de muncă. Decizia 36/2009. Curtea de Apel Iasi | Contestație decizie modificare unilaterală contract de muncă.... → |
|---|
