Contestație decizie de concediere. Decizia 7330/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(5592/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr. 7330/
Ședința publică din data de 10 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta-pârâtă SC SRL, împotriva sentinței civile nr. 1373 din 29 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă Asigurări Sociale și contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, având ca obiect - contestație decizie concediere.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 03.12.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 10.12.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 1373 din 29 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul.
În consecință, s-a constatat nulitatea deciziei nr. 63/17.11.2008 emisă de pârâta SC SRL din comuna, județul T, s-a dispus reintegrarea reclamantului pe postul deținut concedierii, cu obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la efectiva reintegrare.
Celelalte capete de cerere ale acțiunii au fost respinse.
Pârâta a declarat recurs, criticând sentința precitată, în esență, sub următoarele aspecte:
1. Hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dacă cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă).
În mod eronat instanța a reținut că nu s-a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă. În conformitate cu înscrisurile depuse, această cercetare s-a efectuat și s-a materializat în actele înaintate la dosar, respectiv procesul-verbal privind cercetarea disciplinară a salariatului nr. 962/2008, referatul nr. 955/2008.
Angajatul a fost convocat în scris în vederea efectuării cercetării, însă așa cum rezultă din adresa de la dosar, a refuzat să semneze, aducându-i-se la cunoștință verbal data, ora și locul convocării. Acesta s-a prezentat la sfârșitul întocmirii actului, a refuzat din nou a semna, menționând că nu va da nici o explicație nimănui.
S-a mai reținut că decizia ar fi lovită de nulitate pentru lipsa mențiunilor prevăzute de art. 268 alineatul 2 lit. a și c din Codul Muncii. Însă, decizia arată la art. 2 în ce constă abaterea disciplinară. Totodată, motivele pentru care au fost înlăturate apărările salariatului sunt prezentate în procesul-verbal de cercetare disciplinară și referatul întocmit de dl..
Trebuie avut în vedere și faptul că formularul în baza căruia s-a redactat decizia a fost primit chiar de la ITM T, instituția cea mai abilitată în a îndruma un angajator în respectarea legislației muncii. Două instituții cu atribuții în domeniul conflictelor de muncă (ITM și instanța de fond) au o optică total diferită asupra aceleiași chestiuni.
2. În mod greșit s-a dispus obligarea pârâtei la plata de despăgubiri către reclamant. Prin această soluția s-a produs o îmbogățire fără justă cauză, patrimoniul reclamantului mărindu-se cu aceste sume în condițiile în care el nu a prestat nici un fel de activitate în folosul pârâtei
Nu se poate reține nici faptul că pârâta l-ar fi prejudiciat cu ceva pe reclamant pentru a se putea acorda despăgubiri ulterioare, deoarece situația creată se datorează în exclusivitate culpei acestuia și, în plus, la dosar se află acte din care rezultă că reclamantul este salariat cu un alt loc de muncă.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
Intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului cu cheltuieli de judecată.
Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod Procedură Civilă și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice incidente, soluția primei instanțe este legală și temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Criticile exprimate prin intermediul primului motiv de recurs nu pot fi primite, Tribunalul procedând corect atunci când a constatat nulitatea deciziei contestate.
Decizia în discuție face parte din categoria celor prin care s-a dispus concedierea unui salariat pentru săvârșirea de abateri disciplinare, fiind emisă în temeiul art. 61 lit. a din Codul Muncii, așa cum reiese din conținutul ei.
Date fiind dispozițiile art. 263 și 264 din Codul Muncii, prin care se definește noțiunea de abatere disciplinară și se arată că angajatorul poate dispune inclusiv desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al salariatului vinovat, o astfel de decizie trebuie să fie întocmită cu respectarea strictă a dispozițiilor art. 268 din Codul Muncii, în caz contrar fiind lovită de nulitate absolută.
Potrivit acestui ultim text legal: (1) Angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
(2) Sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancțiunea poate fi contestată;
f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
(3) Decizia de sancționare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii și produce efecte de la data comunicării.
(4) Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reședința comunicată de acesta.
(5) Decizia de sancționare poate fi contestată de salariat la instanțele judecătorești competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.
Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a acestui text rezultă că într-o astfel de decizie este obligatoriu să se indice data la care s-a săvârșit abaterea (art. 268 alineatul 1 ultima teză menționează expres sintagma "data săvârșirii faptei") și, totodată, să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 268 alineatul 2.
Lipsa fie și a unuia dintre acestea din decizie se sancționează cu nulitatea absolută. Așa cum este cunoscut din doctrină și jurisprudență, nulitatea absolută este acea sancțiune de drept civil cu cele mai grave consecințe (se consideră că actul nul nu a existat niciodată, părțile trebuind repuse în situația anterioară) și nu poate fi acoperită, confirmată sau ratificată în vreun fel sau mod (spre deosebire de nulitatea relativă).
Or, decizia 63/17.11.2008 emisă de recurenta-pârâtă, aflată în copie la fila 6 din dosarul de fond, nu indică nici data la care s-a săvârșit abaterea disciplinară imputată intimatului-reclamant, nu cuprinde descrierea faptei respective (nu se indică în concret în ce a constat aceasta, cuprinzând doar mențiunea "pagubă materială produsă unității", care nu permite individualizarea faptei în timp, în spațiu și în ce privește conținutul ei), nu precizează prevederile din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat (art. 268 alineatul 2 lit. b din Codul Muncii ) și nu arată motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea (astfel cum cere art. 268 alineatul 2 lit. c din Codul Muncii ).
În aceste condiții, este evident că ea a fost întocmită cu încălcarea dispozițiilor imperative și de ordine publică ale art. 268 alineatul 1 și 2 din Codul Muncii, consecința fiind aceea că este lovită de nulitate absolută deoarece nu respectă condițiile de formă impuse de lege.
Vor fi înlăturate susținerile recurentei în sensul că cercetarea disciplinară s-ar fi efectuat, ceea ce ar reieși din actele de la dosar. Chiar dacă această împrejurare ar fi adevărată, decizia contestată este tot lovită de nulitate pentru motivele anterior expuse.
Cât privește aserțiunile că formularul în baza căruia s-a redactat decizia a fost primit chiar de la ITM T, instituția cea mai abilitată în a îndruma un angajator în respectarea legislației muncii și că două instituții cu atribuții în domeniul conflictelor de muncă (ITM și instanța de fond) au o optică total diferită asupra aceleiași chestiuni, trebuie relevat că nici acestea nu sunt întemeiate.
Nu are nici o relevanță juridică în speță faptul că formularul respectiv ar fi fost primit de la ITM T, importantă fiind doar împrejurarea că o decizie precum cea contestată trebuie să respecte prevederile art. 268 din Codul Muncii, ceea ce așa cum s-a demonstrat anterior, nu s-a întâmplat în speță. Formularul în discuție trebuia adaptat la rigorile legii, ceea ce era de datoria angajatorului (emitentul deciziei) și nu a ITM T, care nu are nici o atribuție în ce privește exercitarea prerogativei aplicării sancțiunilor disciplinare.
De asemenea, nu se poate vorbi despre existența unei optici total diferite asupra aceleiași chestiuni între două instituții cu atribuții în domeniul conflictelor de muncă (ITM și o instanță de judecată). Doar instanțele judecătorești au atribuții în domeniul soluționării conflictelor de muncă, ele având competența legală exclusivă a jurisdicției muncii, sens în care sunt prevederile art. 281 și urm. din Codul Muncii coroborate cu cele ale art. 248. Inspectoratul Teritorial d e Muncă nu are nici un fel de rol sau competențe în acest domeniu, așa încât nu poate fi vorba despre o optică total diferită asupra aceleiași chestiuni.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat, neputându-se pune problema existenței în cauză a unei îmbogățiri fără just temei a intimatului-reclamant în detrimentul recurentei.
Prima instanță trebuia să dispună obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii și până la efectiva reintegrare, deoarece dacă nu ar fi procedat astfel, ar fi ajuns să încalce un text legal în vigoare care are caracter imperativ și de ordine publică.
Este vorba despre art. 78 din Codul Muncii, în conformitate cu care: "(1) În cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul.
(2) La solicitarea salariatului instanța care a dispus anularea concedierii va repune părțile în situația anterioară emiterii actului de concediere."
Așa fiind, intimatul-reclamant este perfect îndreptățit din punct de vedere legal să obțină despăgubirile acordate prin dispozitivul sentinței recurate, în speță nefiind întrunite cerințele pentru a se considera că ar exista o îmbogățire fără justă cauză. Dimpotrivă, o atare cauză există și constă din normele de drept indicate mai sus.
În baza art. 316 Cod Procedură Civilă, se va face aplicațiunea corespunzătoare în recurs a dispozițiilor art. 274.proc.civ, urmând a se dispune obligarea recurentei la 79 lei cheltuieli de judecată către intimat, sumă reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport suportate de acesta din urmă cu ocazia deplasării sale la sediul Curții de APEL BUCUREȘTI în ziua judecării recursului, conform facturii fiscale de la fila 15 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC SRL, împotriva sentinței civile nr. 1373 din 29 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția Litigii de Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant.
Obligă recurenta la 79 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 10.12.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./29.12.2009.
Jud. fond:,
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 2725/2009. Curtea... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 158/2009. Curtea... → |
|---|
