Contestație decizie de sancționare. Decizia 1141/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr- (7138/2008)
DECIZIA CIVILĂ NR.1141/
Ședința publică de la 24.02.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Ilie
GREFIER
Pe rol pronunțarea deciziei civile privind recursul declarat de recurenta-intimată Camera de Comerț și Industrie a României împotriva sentinței civile nr.4513/28.05.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.6608/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul-contestator.
Dezbaterile de fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 17.02.2009, consemnate în încheierea de ședință la acea dată, parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a da posibilitatea intimatului-contestator să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunțarea deciziei la data de 24.02.2009, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Prin cererea înregistrată la data de 15.02.2008 pe rolul Tribunalului București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale sub nr-, reclamantul a solicitat anularea deciziei nr.11/14.01.2008 emisă de intimata Camera de Comerț și Industrie a României, reintegrarea sa pe postul deținut anterior și obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egală cu salariile de care a fost lipsit de la data încetării raporturilor de muncă și până la reintegrare.
Prin sentința civilă nr.4513/28.05.2008, Tribunalul Bucureștia admis contestația formulată de contestatorul în contradictoriu cu intimata Camera de Comerț și Industrie a României, a dispus anularea Dispoziției nr.11/14.01.2008, reintegrarea contestatorului pe postul și funcția deținute anterior concedierii și obligarea intimatei la plata către contestator a unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul începând cu data concedierii și până la reintegrare, precum și obligarea intimatei la plata sumei de 1850 RON, reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că contestatorul a fost salariatul intimatei pe funcția de consilier al președintelui Camerei de Comerț, începând cu 15.03.2005, în baza contractului individual de muncă înregistrat la ITM sub nr.1589/04.04.2006.
Contractul susmenționat a fost încheiat pe durată determinată de 6 luni, iar prin actul adițional nr.1/22.09.2005 părțile au convenit modificarea elementului "durata muncii" din contractul de muncă din "determinată" în "nedeterminată".
La data de 14.01.2008 intimata a emis dispoziția nr.11 prin care s-a decis încheierea contractului de muncă prin concediere individuală în temeiul dispozițiilor art.61 lit.e din Codul muncii care prevăd că "angajatorul poate dispune concedierea pentru motive ce țin de persoana salariatului, în cazul în care salariatul îndeplinește condițiile de vârstă standard și stagiu de cotizare și nu a solicitat pensionarea în condițiile legii".
Din lucrările dosarului a rezultat că salariatul îndeplinea cerințele de pensionare încă din data de 12.05.2006, conform referatului întocmit de consilierul juridic al intimatei.
Rațiunea și finalitatea dispozițiilor art.61 lit.e Codul muncii este aceea de a permite angajatorului să se dispenseze de salariații săi care, fără să-i mai fie necesari, refuză să solicite pensionarea pentru limită de vârstă, față de împrejurarea că după intrarea în vigoare a Legii nr.19/2000 pensionarea pentru limită de vârstă nu mai este legal posibilă și la cererea angajatorului.
Concedierea în condițiile art.61 lit.e Codul muncii nu poate fi făcută decât la data îndeplinirii cumulative a condițiilor arătate și acest lucru rezultă din folosirea de către legiuitor în cuprinsul textului art.61 lit.e Codul munciia timpului prezent a verbului "a îndeplini" - "salariatul îndeplinește condițiile de vârstă standard.", cât și din interpretarea teleologică a textului susmenționat prin prisma vechilor reglementări ale dispozițiilor art.56 lit.d Codul muncii se prevedeau ca o cauză de încetare de drept a contractului de muncă îndeplinirea de către salariat a condițiilor de vârstă standard și stagiului minim de cotizare pentru pensionare.
Dispozițiile art.56 lit.d în forma avută înainte de apariția OG nr.65/2005 de modificare a Codului muncii prevedeau că contractul încetează de drept în cazul sus menționat - la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă și cotizare.
A mai rezultat că dacă angajatorul a înțeles să continue raporturile de muncă după îndeplinirea condițiilor de pensionare, cum este în cazul în speță, el nu mai poate invoca dispozițiile art.61 lit.e Codul muncii.
A accepta ideea că după îndeplinirea condițiilor de pensionare, angajatorul poate să pună capăt oricând și discreționar raporturilor de muncă în mod unilateral echivalează cu acceptarea încălcării unor principii fundamentale ce guvernează dreptul muncii cum ar fi cel prevăzut de art.5 alin.1 Codul muncii privind egalitatea de tratament a salariaților și interzicerea discriminării inclusiv pe criteriul vârstei, principiul bunei credințe și al consensualității prevăzut de art.8 alin.1 Codul muncii, principiul neîngrădirii dreptului la muncă prevăzut de art.3 Codul muncii și principiul stabilității raporturilor de muncă.
Față de argumentele de fapt și de drept expuse, instanța a apreciat că decizia de concediere este nelegală și a dispus anularea acesteia, cu consecința reintegrării contestatorului pe postul anterior și a obligării angajatorului la plata, conform dispozițiilor art.78 Codul muncii, a unei despăgubiri egale cu salariile de care a fost lipsit salariatul începând de la data concedierii și până la reintegrare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs la data de 05.08.2008 intimata Camera de Comerț și Industrie a României, înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 02.09.2008 sub nr-.
În motivarea recursului, recurenta-intimată susține că sentința tribunalului este nelegală și netemeinică, iar în temeiul art.304 pct.4 și 9.pr.civ. solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurată în sensul respingerii contestației formulate de fostul salariat.
Se arată că tribunalul a înfrânt dispozițiile art.304 pct.4 pr.civ. în sensul că și-a arogat puteri ce aparțin legislativului atunci când a dispus reintegrarea contestatorului pe postul avut anterior ceea ce nu este posibil din moment ce în decembrie 2007 intrat în vigoare Legea nr.335/2007 prin care s-a modificat Statutul propriu al Camerei și s-a dispus o altă organigramă în care nu se mai regăsește postul de consilier al președintelui.
De asemenea, instanța a neglijat dispozițiile art.304 pct.7 pr.civ. sentința fiind motivată într-o manieră care nu justifică soluția. Astfel, tribunalul susține că salariatul putea fi concediat în temeiul art.61 lit.e Codul muncii numai în momentul îndeplinirii celor două condiții cumulative de vârstă standard și stagiu de cotizare și nici un moment mai târziu. Prin urmare, dacă cele două condiții s-au îndeplinit în martie 2006 numai atunci putea fi concediat pe acest temei salariatul. Consideră că acest raționament este greșit.
În fine, mai arată recurenta-intimată că salariatul a fost angajat inițial pe perioadă determinată, pe postul de consilier al fostului președinte al Camerei, iar cu puțin timp înaintea împlinirii celor două condiții de pensionare, s-a încheiat un act adițional prin care contestatorul era angajat pe durată nedeterminată.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea recurată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele după cum dispune art.3041pr.civ. Curtea constată recursul fondat pentru următoarele considerente:
Într-un prim motiv de recurs se invocă dispozițiile art.304 pct.4 pr.civ. potrivit cărora o hotărâre definitivă poate fi casată dacă este dată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.
Curtea notează că o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru acest motiv atunci când instanța săvârșește un exces de putere, adică atunci când fie pronunță o hotărâre fără nici o competență în acea problemă, fie chiar și atunci când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege. Cu alte cuvinte, o asemenea ipoteză este realizată atunci când există o incursiune a autorității judecătorești în sfera activității autorității executive sau legislative așa cum este consacrată de Constituție.
Acest motiv de recurs nu subzistă în cauză. Recurenta invocă aceasta raportat la faptul că pentru reintegrarea contestatorului este necesară modificarea organigramei instituției, adică obligarea organelor de conducere ale Camerei de Comerț și Industrie a României să modifice bugetul prin indicarea sursei de finanțare a acestuia.
Cum măsura luată de tribunal de reintegrare a unui salariat pe postul deținut anterior, urmare constatării nelegalității concedierii, este o măsură legală față de dispozițiile art.78 Codul muncii și nu încalcă în nici un fel atribuțiile legislativului și executivului, susținerea recurentei este nefondată și va fi înlăturată de
Cât privește criticile referitoare la fondul cauzei, Curtea constată că au fost încadrate de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 pr.civ. care vizează nelegalitatea acelei hotărâri care cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii. Întrucât sentința recurată cuprinde atât motivele de fapt cât și cele de drept care au stat la baza pronunțării soluției, acest motiv nu este incident în cauză.
Curtea va încadra însă criticile recurentei în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. considerând că partea are în vedere situația în care hotărârea este dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii, adică a dispozițiilor art.61 lit.e Codul muncii.
În aceste limite recursul este fondat.
Conform art.61 lit.e Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea unui salariat atunci când acesta îndeplinește condițiile de vârstă standard și stagiu de cotizare și nu a solicitat pensionarea în condițiile legii.
Așadar, legea permite angajatorului să înceteze raporturile de muncă cu acel salariat care îndeplinește condițiile de pensionare prevăzute de Legea nr.19/2000, adică atât condiția de vârstă cât și condiția de stagiu de cotizare realizat care să permită casei teritoriale de pensii să acorde asiguratului pensia pentru limită de vârstă și stagiu complet de cotizare.
Legea nu impune nici o altă condiție suplimentară și nici nu stabilește vreo limită de timp în care angajatorul să se hotărască asupra aplicabilității acestui text și, în consecință, să emită decizie de concediere. Din contră, din întreaga reglementare a motivelor care țin de persoana salariatului și pentru care angajatorul poate dispune concedierea, se desprinde concluzia că încetarea contractului de muncă este o măsură numai la latitudinea angajatorului, pentru unele situații enumerate la art.61 Codul muncii, prevăzându-se termene în care concedierea se poate dispune, iar pentru altele nu.
Curtea consideră că pentru situația juridică reglementată de art.61 lit.e Codul muncii legea nu impune un termen în interiorul căruia angajatorul să poată emită decizie de concediere, iar după împlinirea acestuia o eventuală concediere să fie supusă sancțiunii nulității. Singura limitare este cea care ține de situația personală a salariatului adică îndeplinirea celor două condiții pentru deschiderea dreptului de pensie.
După îndeplinirea celor două condiții cumulative, angajatorul poate oricând înceta raporturile de muncă cu salariatul aflat la vârsta pensionării, fără să fie necesară justificarea momentului la care emite decizia.
În fine, Curtea notează că această situație de concediere prezentată anterior diferă de situația prevăzută de art.56 lit.d Codul muncii care presupune că salariatul, la îndeplinirea condițiilor de pensionare, formulează o cerere în acest sens adresată casei teritoriale de pensii însă până la emiterea acestei decizii pentru oricare din tipurile de pensii prevăzute de Legea nr.19/2000, angajatorului îi este interzis să procedeze la concedierea salariatului pe acest temei. La momentul emiterii deciziei și comunicării acesteia salariatului, raporturile de muncă încetează de drept.
În situația reglementată de art.61 lit.e Codul muncii, legea sancționează tocmai pasivitatea salariatului care, deși cunoaște îndeplinirea în persoana sa a condițiilor de pensionare, neglijează a face demersurile necesare pentru emiterea deciziei. În această situație nu mai are protecția legii, fiind la latitudinea angajatorului să-l concedieze.
Pe cale de consecință, Curtea va admite recursul, în temeiul art.312 pr.civ. coroborat cu art.304 pct.9 pr.civ. și va dispune modificarea în tot a sentinței tribunalului în sensul că va respinge contestația formulată împotriva deciziei de concediere, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-intimată Camera de Comerț și Industrie a României împotriva sentinței civile nr.4513/28.05.2008 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.6608/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimatul-contestator .
Modifică, în tot, sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact. /2ex.
16.03.2009
Jud. fond:; Dalina
Președinte:Bodea Adela CosminaJudecători:Bodea Adela Cosmina, Petre Magdalena, Ilie
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 72/2010. Curtea de... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 4591/2009. Curtea... → |
|---|
