Contestație decizie de sancționare. Decizia 1998/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 8494/2008)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr.1998/
Ședința publică de la 30 Martie 2009
Completul compus din:
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Silvia Georgiana Ignat
JUDECĂTOR 2: Mariana Constanța Anastasiei C -
JUDECĂTOR: - -
GREFIER:
Pe rol fiind, soluționarea recursului formulat de către recurentul împotriva sentinței civile nr.873/F din data de 21.10.2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI,având ca obiect "contestație decizie de sancționare".
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurentul personal, legitimat în fața instanței, intimata DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI I prin consilier juridic, ce depune delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că, prin serviciul registratură s-a depus la dosar la data de 06.03.2009 și respectiv în data de 12.03.2009, de către DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI, întâmpinare în dublu exemplar.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă părților cuvântul în susținerea/combaterea recursului.
Recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, obligarea intimatei la plata cheltuielilor de transport, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă. Se solicită cheltuieli de judecată.
Intimata DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI prin consilier juridic solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate, conform motivelor expuse în cuprinsul întâmpinării. Se arată că există o clauză la modul general, dar activitatea se desfășoară la locul de muncă și nu la domiciliu.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința nr.873/F/21.10.2008 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Ialomița - Secția Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului I; a dispus anularea dispoziției nr.485 din 26.06.2008 emisă de pârâtă și a dispus reintegrarea reclamantului în postul deținut anterior în cadrul pârâtei, respectiv de șef centru la Căminul pentru persoane vârstnice "ing. ", județ I; a obligat pârâta către reclamant la plata drepturilor salariale cuvenite de la data desfacerii contractului de muncă și până la efectiva reintegrare; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 3325 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport aferente perioadei noiembrie 2006-iunie 2008; a obligat pârâta către reclamant la plata sumei de 400 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin dispoziția nr.485/26.06.2008, pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Iad ispus în temeiul art.55 lit.c Codul muncii, încetarea contractului de muncă al reclamantului.
Tribunalul a reținut că deși în dispoziția nr.485/26.06.2008 pârâta a indicat drept temei legal art.55 lit.c Codul muncii, aceasta nu a făcut trimitere expresă la cazurile limitativ prevăzute de lege, care să edifice situația concretă a reclamantului, respectiv prevederea legală în baza căreia s-a dispus concedierea. Pârâta trebuia să raporteze dispozițiile art.55 lit.c Codul muncii la unul din cazurile reglementate de Codul muncii la cap.V, secțiunea 3 sau 4, arătând motivele pentru care a dispus în mod unilateral încetarea contractului individual de muncă al reclamantului, doar astfel putându-se complini cerința legiuitorului.
S-a apreciat că neindicarea în cuprinsul dispoziției nr.485/26.06.2008 a unuia din motivele pentru care a dispus încetarea unilaterală a contractului individual de muncă al reclamantului, face ca dispoziția sus menționată să fie nulă de drept. Ca urmare, a dispus anularea dispoziției nr.485/26.06.2008, reintegrarea reclamantului în postul deținut anterior și obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data desfacerii contractului de muncă și până la efectiva reintegrare.
În ceea ce privește capătul de cerere referitor la obligarea intimatei la plata sumei de 3325 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport la și de la locul de muncă pentru perioada noiembrie 2006-iunie 2008, instanța l-a apreciat ca neîntemeiat, având în vedere că dispozițiile din contractul de muncă privind asigurarea transportului la și de la domiciliul salariatului, după caz, a materiilor pe care le utilizează în activitate, precum și a produselor finite pe care le realizează, nu sunt aplicabile în cazul reclamantului, acestea aplicându-se doar în cazul persoanelor ce desfășoară muncă la domiciliu.
În baza art.274 Cod pr.civilă a obligat pârâta și la plata sumei de 400 lei reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs motivat în termenul legal reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în ceea ce privește modul de soluționare a capătului de cerere privind plata sumei de 3.325lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport.
În motivarea recursului se arată că instanța de fond i-a respins capătul de cerere prin care a cerut contravaloarea cheltuielilor de transport la și de la locul de muncă, cu motivarea că prevederile din contractul de muncă nu sunt aplicabile în cazul său, din acest punct de vedere hotărârea instanței de fond fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Arată recurentul că este vorba de o clauză absolut legală, stabilită de comun acord de părți, deoarece la momentul respectiv ca și în prezent locuia într-o altă localitate decât locul de muncă, aceasta presupunând importante cheltuieli cu deplasarea la unitatea unde își desfășoară activitatea.
Prin hotărârea dată a fost nesocotit principiul reglementat de dispozițiile art.969 Cod civil, conform căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante".
În speță nu poate fi vorba de un contract de muncă ilegal și nici de o clauză contractuală care să se refere la o altă categorie de salariați, inserată în contractul său de muncă.
Instanța de judecată a ignorat și dispozițiile art.37 Codul muncii, potrivit cărora, drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă între angajator și salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și cele individuale, în speță fiind vorba de încălcarea unei clauze contractuale.
În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Intimata Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Iad epus întâmpinare la dosar prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.
Examinând sentința civilă recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art.3041Cod pr.civilă, Curtea apreciază recursul ca nefiind fondat, pentru considerentele ce urmează:
Instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în speță, respectiv a dispozițiilor art.4 al.ultim din contractul individual de muncă și dispozițiile art.106 și art.107 Codul muncii.
Chiar dacă în contractul individual de muncă al recurentului-reclamant există o clauză potrivit căreia angajatorul are obligația de a asigura transportul la și de la domiciliul salariatului, după caz, a materiilor prime și materialelor pe carele utilizează în activitate, precum și a produselor finite pe care le realizează, această clauză nu îi este aplicabilă recurentului, întrucât acesta nu a desfășurat activitate la domiciliul său.
Desigur, potrivit dispozițiilor art.969 Cod civil, convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante, însă trebuie avut în vedere că existența oricărui drept este legat de obligația corelativă, ori, în speță, recurentul nu a făcut dovada că ar fi desfășurat activitate la domiciliu spre a-i fi incidente dispozițiile art.4 al.ultim din contractul de muncă, acesta ocupând postul de șef de centru, care presupunea desfășurarea activității la locul de muncă.
Pe de altă parte, din motivarea recursului, rezultă că recurentul dă o altă interpretare sus menționatei clauze, menționând că locuiește într-o altă localitate decât locul de muncă,ori în contractul de muncă nu era prevăzută o clauză prin care să fie decontate cheltuielile de deplasare la locul de muncă, clauza invocată referindu-se strict la situația asigurării transportului la și de la domiciliul salariatului, după caz, a materiilor prime și materialelor pe care le utilizează în activitate, precum și a produselor finite pe care le realizează.
Față de considerentele expuse, Curtea reține că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică pe care o va menține, respingând în baza art.312 (1) Cod pr.civilă, recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul împotriva sentinței civile nr.873/F din data de 21.10.2008 pronunțată de Tribunalul Ialomița, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./30.04.2009
Jud.fond:;
Președinte:Silvia Georgiana IgnatJudecători:Silvia Georgiana Ignat, Mariana Constanța Anastasiei
| ← Contestație decizie de concediere. Decizia 170/2010. Curtea de... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 2557/2009. Curtea... → |
|---|
