Contestație decizie de sancționare. Decizia 249/2010. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 249/R/25.02.2010
Ședința publică din 25 Februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE
Judecător
Judecător
Grefier
.-.-.-.-.-.-.-.-.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de contestatorul, domiciliat în Focșani,-, jud. V și intimata SC ROMÂNEASCĂ - INSURANCE SA B - prin SUCURSALA V, cu sediul în Focșani,-, jud. V și B, bulevardul I nr. 31-33, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 483/07.07.2009 pronunțată de Tribunalul Vrancea în conflictul de muncă intervenit între părți, având ca obiect " contestație decizie de sancționare" împotriva deciziilor nr. 74/30.12.2009 și nr. 2/07.01.2009, ambele fiind emise de Sucursala
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 22.02.2010 fiind consemnate în închierea de ședință din aceeași dată care face parte integrantă din prezenta când instanța, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 25.02.2010, dată la care a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra cererilor de recurs, înregistrate la Curtea de APEL GALAȚI, Secția conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr-;
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 483/07.07.2009 pronunțată de către Tribunalul Vrancea, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtelor Românească INSURANCE SA B pentru SA Sucursala
S-a constatat că deciziile atacate au fost anulate prin decizia nr. 4 din 23.01.2009 și în consecință s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcția deținută anterior cu plata drepturilor salariale cuvenite până la data reintegrării efective, din care s-au dedus sumele primite de contestator cu titlu de indemnizație pentru creșterea copilului.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 10.000 lei daune morale către reclamant.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la nr- la Tribunalul Vrancea reclamantul - a chemat în judecată pe pârâtele SC Românească Vienna Insurance SA și SA Sucursla V solicitând anularea deciziilor nr. 74/30.12.2008 și nr. 2 din 07.01.2009, reîncadrarea pe postul deținut anterior cu plata drepturilor salariale aferente funcției deținute până la reintegrarea efectivă, drepturi reactualizate obligarea pârâtei la plata de daune morale în valoare de 15.000 Euro și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a deținut funcția de manager birou daune la sucursala V că prin cele două decizii a fost sancționat cu avertisment și respectiv cu retrogradarea din funcția de manager departament daune pe o perioadă de 60 zile în funcția de inspector de asigurare coordonator cu grupă de agenți la Agenție
A arătat că pentru aceleași fapte a fost sancționat de două ori, că prima decizie nu cuprinde descrierea faptei și data la care a fost săvârșită încălcându-se dispozițiile art. 268 Codul muncii, că această decizie este netemeinică, că prin a doua decizie s-au reținut aceleași fapte încălcându-se disp. art. 265 al. 2 Codul muncii, că nu a avut loc cercetarea disciplinară efectivă, că s-au încălcat disp. art. 41 al. 1 din Constituție și art. 4 paragraf 2 din Convenția Europeană.
Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea ca rămas fără obiect a capătului de cerere privind anularea celor două decizii întrucât acestea au fost anulate prin decizia nr. 4/23.01.2009 emisă de pârâtă, că cererea de reintegrare este neîntemeiată întrucât decizia nr. 2/2009 nu și-a produs efectele deoarece reclamantul la 12.01.2009 a solicitat intrarea în concediu pentru creșterea copilului și la 13.01.2009 a depus cerere pentru efectuarea a 16 zile concediu de odihnă și se afla în concediu de odihnă la data de 23.01.2009 când au fost anulate cele două decizii de sancționare, iar la 27 ianuarie 2009 s-a suspendat contractul de muncă pentru concediu de creștere copil.
A solicitat respingerea capătului de cerere privind obligarea la daune morale invocând Decizia nr. 40/2007 a ICCJ.
Reclamantul a formulat precizări în raport de întâmpinarea depusă de pârâtă susținând că cele două decizii de sancționare au produs efecte juridice, că sancțiunea avertismentului s-a executat ca urmare a celei de-a doua decizii în zilele de 7 și 8 ianuarie 2009 predat dosarele de daună, a semnat fișa postului pentru noua funcție, că pârâta nu putea anula propriile decizii, că aceste decizii și au produs efectele determinându-l pe reclamant să intre în concediu pentru creșterea copilului.
A precizat că prejudiciul material constă în diferența între indemnizația de concediu pentru creșterea copilului și salariul ce trebuia să-l încaseze în funcția deținută anterior, iar prejudiciul moral constă în încălcarea dispozițiilor art. 4 paragraf 2 din Convenția Europeană întrucât s-a schimbat locul muncii.
Părțile au solicitat proba cu acte și interogatoriu reclamantului.
Din actele și lucrările dosarului tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul îndeplinea funcția de manager birou daune la sucursala Prin decizia nr. 74/30.12.2008 a fost sancționat cu avertisment scris întrucât nu a organizat activitatea biroului daune, în sensul că sunt dosare la care facturile nu sunt înregistrate în registrul de intrări-ieșiri al sucursalei, un număr de peste 40 dosare de daună cu termenul de plată depășit față de cel prevăzut de normele CSA și condițiile de asigurare, în care deși există toate documentele în vederea plății, dar despăgubirile nu sunt calculate și nu sunt aprobate pentru plată, întârzieri și transmiterea dosarelor la sediul social pentru verificări, depășirea termenului de 30 zile prevăzut pentru a răspunde la corespondența primită de biroul de daune etc.
Prin decizia nr. 2 din 07.01.2009 a fost sancționat cu retrogradare din funcția de manager departament daune pe o perioadă de 60 zile în funcția de inspector de asigurare coordonator cu grupă de agenți la Agenția P începând cu 07 ianuarie 2009 pentru aceleași fapte.
După introducerea prezentei acțiuni respectiv la 23.01.2009 pârâta prin decizia nr. 4 anulat ambele decizii de sancționare respectiv decizia nr. 74/2008 și 2/2009.
Deciziile de sancționare fiind astfel anulate de pârâtă nu mai prezintă interes în cauză analizarea temeiniciei și legalității acestor decizii de sancționare. Relevant este că atât timp cât ele au fost anulate de pârâte instanța nu le mai poate anula încă o dată motiv pentru care se va constata că acel capăt de cerere privind anularea acestor decizii a rămas fără obiect.
Anularea acestor decizii de către pârâtă reprezintă însă o recunoaștere făcută de pârâtă cu privire la netemeinicia și nelegalitatea deciziilor de sancționare.
Având în vedere că prin decizia 4 din 23.01.2009 nu s-a dispus și reintegrarea în funcție și cum reintegrarea în funcția deținută anterior este o consecință firească a anulării deciziei de sancționare, instanța a admis și acest capăt de cerere cu obligarea drepturilor salariale aferente.
Cum ulterior emiterii deciziilor, ca urmare a situației tensionate dintre părți, determinată de refuzul pârâtei de a-i respecta dreptul la apărare al reclamantului în cadrul cercetării disciplinare, acesta din urmă a fost nevoit să solicite suspendarea contractului de muncă pentru creșterea copilului, tribunalul a apreciat că acestuia i se cuvin drepturile salariale pe care le-ar fi realizat cu începere de la data emiterii deciziei nr. 2/07 ianuarie 2009 și până la reintegrarea efectivă cu deducerea din aceste drepturi a indemnizației încasată de reclamant pentru creșterea copilului.
Cu privire la capătul de cerere referitor la daunele morale, apărarea pârâtei bazată pe decizia XL din 07 mai 2007 ICCJ nu a fost primită. Această decizie a fost pronunțată anterior modificării art. 269 prin Legea nr. 237/2007, când acest text viza doar prejudiciul material, ori în prezent dispozițiile Codului muncii prevăd posibilitatea acordării de daune morale, astfel că acest capăt de cerere este admisibil.
În speță, prin sancționarea nejustificată a reclamantului prin cele două decizii anulate, invocate de către însăși pârâtă, acesta a suferit un prejudiciu moral, ca urmare și a tensionării relațiilor cu angajatorul și a climatului nefavorabil ce i s-a creat, astfel că sub acest aspect cererea sa apare întemeiată, motiv pentru care instanța a admis-o ca atare, într-un cuantum proporțional cu suferința provocată.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs pârâta Românească INSURANCE SA prin Sucursala V, considerând-o nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
1. invocat motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 8.pr.civilă.
Astfel, a învederat că decizia nr. 2/2009 nu a produs efecte juridice întrucât, la data de 12 ianuarie 2009 contestatorul a formulat cerere pentru intrarea în concediul paternal iar prin decizia nr. 79/2009 s-a dispus suspendarea contractului său de muncă începând cu data de 12 ianuarie 2009. Deci, funcția de conducere nu i s-a schimbat și nici drepturile salariale nu au fost afectate.
Prima instanță a greșit când a dispus reintegrarea contestatorului întrucât nu se afla într-o modificarea unilaterală a contractului individual de muncă sau ca urmare a aplicării unei sancțiuni disciplinare.
2. A invocat motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9.pr.civilă.
A arătat că, potrivit deciziei nr. 40 din 2007, daunele morale pot fi acordate salariaților numai în cazul în care contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens. Decizia este obligatorie pentru instanțe, nu a fost anulată și nu a căzut în desuetudine prin modificarea art. 269 din Codul muncii prin Legea nr. 237/2007, așa cum greșit a susținut prima instanță.
Mai mult, în cazul de față nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale întrucât, din probele administrate rezultă că cel care nu și-a îndeplinit atribuțiile în mod corespunzător este contestatorul.
În consecință, prima instanță a admis în mod greșit capătul de cerere privind daunele morale, cu încălcarea disp. art. 998-999 cod civil și a deciziei nr. 40/2007 a - Secțiile Unite.
În consecință, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererilor ca neîntemeiate, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva aceleiași sentințe civile a declarat recurs și contestatorul pentru următoarele motive:
A învederat că soluția primei instanțe este nelegală în ceea ce privește modul de soluționare a primului capăt de cerere constând în anularea deciziilor de sancționare.
Cele două decizii de sancționare puteau fi revocate și nu anulate de către angajator iar prima instanță în mod greșit a constatat că deciziile au rămas fără obiect, fără să mai analizeze legalitatea deciziilor și motivele de nulitate invocate.
De asemenea, a apreciat că un cuantum al daunelor morale în sumă de 10.000 lei este insuficient pentru acoperirea prejudiciului moral suferit, față de circumstanțele concrete ale emiterii celor două decizii, ale urmărilor produse nu numai în relațiile sale cu angajatorul dar și în viața personală și de familie.
În consecință, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și acordarea daunelor morale în sumă de 15.000 Euro.
În drept a întemeiat recursul pe disp. art. 304 indice 1 și 304 pct. 9.pr.civilă.
Intimata Românească INSURANCE SA prin Sucursala Vaf ormulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de contestator ca nefondat întrucât prima instanță a pronunțat o hotărârea legală și temeinică în ceea ce privește criticile acestuia.
A susținut că instanța corect a constatat că cererea privind nulitatea deciziilor de sancționare a rămas fără obiect întrucât nu putea să anuleze un act juridic ce nu mai era în ființă și fusese anulat pe cale administrativă de către pârâtă iar deciziile de sancționare nu produseseră nici un efect.
De asemenea, cele două decizii nu au produs contestatorului nici un prejudiciu moral, nu i-au afectat viața profesională și viața de familie.
Contestatorul nu a formulat întâmpinare față de recursul declarat de pârâtă însă a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului declarat de aceasta.
Analizând sentința civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de către ambele recurente sub toate aspectele de fapt și de drept, în baza disp. art. 304 indice 1. Curtea apreciază că recursul declarat de pârâtă este întemeiat în ceea ce privește cuantumul daunelor morale iar recursul declarat de contestator este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Recursul reclamantului în ceea ce privește capătul de cerere privind nulitatea celor două decizii de sancționare este neîntemeiat, prima instanță constatând în mod corect că au fost anulate prin decizia nr. 4 din 23.01.2009.
Astfel, în primul rând, contestatorul recurent nu este de acord cu emiterea deciziei nr. 4/23.01.2009 prin care intimata a dispus anularea deciziilor de sancționare contestate.
Or, în condițiile în care angajatorul a optat pentru anularea propriilor decizii emise, cererea contestatorului privind nulitatea acestora este rămasă fără obiect întrucât instanța nu poate să mai dispună anularea unui act juridic ce nu mai există.
Mai mult, contestatorul nu a uzat de calea procedurală a contestării deciziei nr. 4/2009, emițând critici în ceea ce privește netemeinicia acestui act juridic, critici ce nu pot fi primite întrucât depășesc cadrul procesual. O decizie necontestată dobândește caracter definitiv și nu mai poate fi pusă în discuție valabilitatea deciziei nr. 4/2009 în prezentul cadru procesual iar contestatorul a avut posibilitatea de a formula contestație chiar în cursul judecării cauzei la fond, și de a solicita suspendarea procesului, cale procedurală de care nu a înțeles să uzeze.
Trecând și peste acest aspect procedural, în speță nu este aplicabil principiul irevocabilității actelor juridice, așa cum greșit susține recurentul contestator.
angajatorul are posibilitatea să revină asupra unei decizii de sancționare și să o revoce. Această măsură este posibilă deoarece nici un text legal nu oprește revocarea iar decizia de sancționare nu are caracterul unui act jurisdicțional care este irevocabil, doctrina și practica fiind constante în sensul arătat de prima instanță și nu în sensul arătat de contestator.
Faptul că angajatorul a ales să emită o decizie de anulare a deciziilor de sancționare și nu de revocare nu poate fi decât o situație în favoarea contestatorului întrucât unul din principalele efecte ale anulării unui act juridic este tocmai repunerea părților în situația anterioară deci cu efecte retroactive, spre deosebire de revocare, cu atât mai mult cu cât instanța a dispus reintegrarea contestatorului cu plata drepturilor salariale cuvenite, neproducându-se acestuia nici un fel de prejudiciu.
Așa cum s-a arătat mai sus, faptul că decizia nr. 4/2009 a fost sau nu emisă de o entitate fără personalitate juridică excede cadrului procesual, întrucât obiectul cauzei este reprezentat de contestația împotriva celor două decizii de sancționare și nu o contestație împotriva deciziei nr. 4/2009, a cărei valabilitate nicidecum nu poate fi analizată de către instanța de recurs.
În consecință, nu este incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9.pr. civilă, hotărârea fiind legală și temeinică din toate punctele de vedere.
2. Primul motiv de recurs invocat de către recurenta pârâtă vizând art. 304 pct. 8.pr.civilă în ceea ce privește reintegrarea contestatorului cu plata drepturilor salariale cuvenite este neîntemeiat.
Astfel, chiar recurenta pârâtă a ales să anuleze deciziile de sancționare a contestatorului prin decizia nr. 4/2009. Ori, așa cum s-a antamat mai sus, unul din principiile de bază ale anulării este chiar repunerea părților în situația anterioară (intitulat "restitutio in integrum") și, în acest caz, în mod legal prima instanță a dispus "reintegrarea" contestatorului în funcția deținută anterior emiterii deciziei de retrogradare nr. 2/2009 cu sensul și efectele juridice ale unei repuneri în situația anterioară, cu consecința plății drepturilor salariale cuvenite, întrucât din decizia nr. 4/2009 nu rezultă că societatea ar fi procedat în acest mod legal.
Față de acest principiu, apare ca fiind lipsită de relevanță situația învederată de recurenta pârâtă în sensul că nu ar fi produs efecte juridice decizia nr. 2/2009, aceasta fiind o problemă de executare a sentinței judecătorești.
Instanța avea obligația să aplice principiile legale incidente în speță și nu să verifice dacă a produs sau nu efecte decizia de sancționare anulată. Singurul aspect ce trebuia verificat de către instanță era dacă prin decizia nr. 4/2009 societatea a dispus și repunerea părților în situația anterioară, cererile de concediu neprezentând relevanță.
De fapt, recurenta pârâtă invocă anumite aspecte ce țin de executarea în concret a hotărârii judecătorești ori nu aceste aspecte se analizează în cauza de față, ci fondul cauzei.
În consecință, nu este aplicabil motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 8.pr. civilă, hotărârea fiind dată cu interpretarea corectă a actului juridic dedus judecății.
3. Motivele de recurs invocate de către recurentul contestator și de către recurenta pârâtă în ceea ce privește dreptul la acordarea daunelor morale cât și a cuantumului acestora se vor analiza împreună, fiind în strânsă legătură.
Astfel, recursul pârâtei în ceea ce privește capătul de cerere referitor la daunele morale este întemeiat dar numai cu privire la cuantumul acestora, nu și la dreptul subiectiv. Pe cale de consecință, recursul reclamantului asupra cuantumului daunelor morale cuvenite este neîntemeiat.
Curtea are în vedere următoarele considerente:
Recurenta pârâtă consideră că reclamantul nu are dreptul la acordarea daunelor morale, invocând decizia nr. 40/2007 care prevede că daunele morale pot fi acordate salariaților numai în cazul în care contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind clauze în acest sens.
Însă recurenta pârâtă pierde din vedere natura juridică a recursului în interesul legii prevăzut de art. 329.pr.civilă și anume asigurarea interpretării unitare a unui text de lege existent la acel moment. Este logic faptul că la momentul pronunțării Înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere interpretarea art. 269 alin. 1 din Codul muncii așa cum era în vigoare la data de 07.05.2007, data pronunțării deciziei.
Ori, ulterior pronunțării deciziei, art. 269 alin. 1 din Codul munciia fost modificat prin Legea nr. 237/2007 în sensul că angajatorul răspunde, în temeiul normelor și principiilor civile contractuale și pentru prejudiciile morale cauzate salariaților deci este posibilă și legală acordarea daunelor morale așa cum corect a interpretat prima instanță și a invocat reclamantul, decizia nr. 40/2007 a nemaiavând aplicabilitate după data modificării textului de lege.
Mai mult, și practica CE. este în sensul posibilității acordării daunelor morale în materia dreptului muncii, atunci când se apreciază că a existat un prejudiciu moral, pentru o suficientă reparare (cauza Ghilbuși contra României).
Prejudiciul moral sau nepatrimonial constă în atingerea adusă personalității omului cum ar fi cinstea, onoarea, prestigiul profesional, sensibilitatea psihică etc.
Acordarea daunelor morale trebuie să își găsească suport în prejudiciul moral suferit de contestator, pe planul aprecierii sociale în legătură cu munca. Aceasta presupune existența unui prejudiciu moral adus a cărui întindere și gravitate să fie probată sau prezumată.
La stabilirea cuantumul daunelor morale și a despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial se are în vedere o anumită aproximare, o apreciere, instanța trebuind să aibă în vedere o serie de criterii cum ar consecințele negative suferite de contestator pe plan psihic, în urma emiterii deciziilor de sancționare, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională, socială. În privința daunelor morale, judecătorul este singurul în măsură să aprecieze o anumită sumă care să completeze prejudiciul moral cauzat.
În speța de față, contestatorul a fost sancționat de două ori, prin două decizii, o dată cu sancțiunea avertismentului, la data de 30.12.2008 și a doua oară cu sancțiunea retrogradării din funcția de manager departament daune în funcția de inspector coordonator, la data de 07.01.2009. Aceste decizii de sancționare au fost anulate chiar de către societate prin decizia nr. 4 emisă la data de 23.01.2009. Din decizia nr. 4/2009 nu rezultă motivele pentru care societatea a înțeles să anuleze deciziile de sancționare iar aspectul cel mai important este faptul că societatea nu a înțeles să repună pe contestator în situația anterioară.
Este indubitabil faptul că pentru o perioadă de aproximativ 2 săptămâni, contestatorul s-a aflat într-o stare incertitudine și implicit într-o stare de disconfort psihic, știind că este sancționat. Întrucât decizia nr. 4/2009 a fost emisă în cursul procesului la fond, contestatorul a fost nevoit să se adreseze instanței iar inițierea unui proces în contradictoriu cu angajatorul este, de asemenea, de natură a afecta moralul contestatorului salariat.
Este evident faptul că acestuia i s-a adus atingere vieții sale profesionale, consecințele unei duble sancționări fiind de natură să afecteze și să tensioneze relația cu angajatorul cât și modul normal de desfășurare a relațiilor de serviciu cu colegii, climatul de serviciu nemaiputând fi același.
Recurenta pârâtă face vorbire despre vinovăția contestatorului însă aceste afirmații nu prezintă relevanță fiind contradictorii chiar cu poziția procesuală a pârâtei. Atât timp cât a înțeles să anuleze din proprie inițiativă cele două decizii de sancționare, este evident că nu poate fi analizată vinovăția contestatorului întrucât cauza nu a fost analizată pe fond.
În aceste condiții, devine aplicabil textul art. 269 alin. 1 din Codul muncii și art. 998-999 Cod civil, fiind creat contestatorului un prejudiciu de natură morală pentru o anumită perioadă de timp, prejudiciu ce se impune a fi reparat așa cum corect a reținut prima instanță.
Însă Curtea apreciază că este exagerată suma de 10.000lei pe care a reținut-o prima instanță și cu atât mai mult suma de 15.000 Euro solicitată de reclamantul recurent, fiind disproporționată cu suferința provocată prin emiterea celor două decizii și că suma de 1.000 lei asigură o reparare integrală și suficientă a prejudiciului suferit, atât timp cât instanța a dispus și repunerea contestatorului în situația anterioară.
Recurentul reclamant afirmă că i se cuvine un cuantum de 15.000 Euro ca și contravaloare a cuantumului moral suferit, raportând suma solicitată la capitalul social al societății pârâte. Ori, nicidecum acesta nu poate fi un criteriu pe care judecătorul să se bazeze în aprecierea cuantumului daunelor morale. Nu are nici o importanță situația financiară a angajatorului, dacă are profit au nu, singurele criterii fiind cele expuse mai sus și anume modul în care victima prejudiciului este afectată și proporționalitatea cuantumului în raport de suferința psihică.
Faptul că intimata a înțeles să formuleze cereri de recuzare sau strămutare a cauzei, că a propus proba cu martori în cursul procesului nu este de asemenea, un criteriu de apreciere a cuantumului daunelor morale, ci reprezintă modul în care intimata a înțeles să se apare, iar aceste proceduri sunt legale și accesibile oricărei persoane, fiind prevăzute în Codul d e procedură civilă. Afirmațiile recurentului reclamant în sensul că intimata a utilizat înscrisuri provenite de la un angajat-fiu al unui judecător din aceeași instanță cu scopul de a influența instanța au caracterul unor sesizări de natură penală și nu își găsesc locul în prezentul cadru procesual, aceste sesizări fiind de competența organelor de cercetare penală.
De asemenea, faptul că reclamantul recurent a înțeles să intre în concediu de paternitate nu are nici o legătură de cauzalitate de deciziile de sancționare, fiind o opțiune a acestuia.
Nu există nici o dovadă din care să rezulte ce cele două decizii de sancționare au afectat viața de familie a contestatorului pe perioada de la data emiterii și până la data emiterii deciziei de anulare.
În consecință, Curtea apreciază să singurul prejudiciu moral creat este starea de incertitudine în care s-a aflat contestatorul după comunicarea deciziilor de sancționare și afectarea climatului la serviciu în relațiile cu angajatorul, prejudiciu moral care poate fi reparat prin acordarea daunelor morale în cuantum de 1.000 lei.
În consecință, în baza dispozițiilor art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 312 alin. 1, 2, 3 Cod procedură civilă, se va admite recursul declarat de pârâtă și se va modifica în parte sentința recurată în sensul că se va reduce cuantumul daunelor morale la care a fost obligată pârâta către reclamant de la 10.000 lei la 1.000 lei.
Se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței recurată.
Întrucât s-a respins recursul declarat de către reclamant, acesta este parte căzută în pretenții potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă și urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimată însă instanța va reduce aceste cheltuieli la suma de 1.000 lei, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă raportat la complexitatea obiectului cauzei și datorită faptului că recursul pârâtei a fost admis parțial.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
ADMITE recursul declarat de pârâta SC ROMÂNEASCĂ - INSURANCE SA B - prin SUCURSALA V, cu sediul în Focșani,-, jud. V și B, bulevardul I nr. 31-33, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 483/07.07.2009 pronunțată de Tribunalul Vrancea.
Modifică în parte sentința civilă nr. 483/07.07.2009 a Tribunalului Vrancea, în sensul că:
REDUCE cuantumul daunelor morale la care a fost obligată pârâta către reclamantul, domiciliat în Focșani,-, jud. V, de la 10.000 lei la 1.000 lei.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurată.
RESPINGE ca nefondat recursul declarat de reclamantul -.
Obligă pe recurentul-reclamant - să plătească recurentei-pârâte SC ROMÂNEASCĂ - INSURANCE SA B - prin SUCURSALA V suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs micșorate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 25 Februarie 2010.
PREȘEDINTE: Alina Savin | JUDECĂTOR 2: Benone Fuică | JUDECĂTOR 3: Virginia Filipescu |
Grefier, |
: - -/19.03.2010
: 5 ex.//19 Martie 2010
Fond: /
Asistenți judiciari: /
Comunicat: 3 ex.//22.03.2010
Președinte:Alina SavinJudecători:Alina Savin, Benone Fuică, Virginia Filipescu
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 1520/2009. Curtea... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 147/2008. Curtea... → |
|---|
