Contestație decizie de sancționare. Decizia 4128/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(828/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ Șl PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE
MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4128/
Ședința publică din data de 04 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul contestator, împotriva sentinței civile nr.7027 din 12 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 47043/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimații L prin reprezentant lamandi, IA Șl prin reprezentant, IA ROMÂNĂ prin reprezentant, având ca obiect - contestație decizie sancționare.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 28.05.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 04.06.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr.7027 pronunțată în dosarul nr.16961/3LM/2008 de către Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a dispus respingerea ca inadmisibilă a acțiunii formulată de contestatorul în contradictoriu cu intimații L, IA ȘI și IA ROMÂNĂ.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut în esență următoarele:
Prin adresa nr.776/25.04.2007 emisă de ia și, contestatorului i-au fost comunicate notele administrative anuale pentru anii 2005 și 2006 și i s-a adus la cunoștință aplicarea sancțiunii disciplinare "avertisment și dojana arhierească", întemeiată pe împrejurarea că de la data numirii și până în prezent, acesta nu s-a mutat cu familia în parohie, continuând să locuiască în B;
La baza aplicării acestei sancțiuni a stat referatul nr.134/14.08.2006 întocmit de Protoieria L în a cărei rază teritorială funcționează II, care a semnalat situația preoților care nu locuiesc în parohii, contrar dispozițiilor art. 49 alin.(2) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române;
Sancțiunea avertismentului și dojanei arhierești este o pedeapsă reglementată de art. 4 pct. A lit. a din Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, care, în temeiul art. 50 din aceeași reglementare, poate fi aplicată doar de către (chiriarh), în mod direct și fără drept de recurs, pe baza unei anchete, raport sau referat la organelor administrative din subordine;
Faptul locuirii în parohie îi era cunoscut contestatorului încă înainte de a deveni preot și cel mai târziu putea avea cunoștință despre această obligație care incumbă preoților, potrivit art.49 alin.(2) din Statutul, la data de 12.05.2004, cu ocazia hirotonirii, când a semnat și "mărturisirea" prin care și-a dedicat viața învățăturilor, Părinți și ale Bisericii Ortodoxe, ocazie cu care sa obligat să locuiască de îndată în ce-i va fi încredințată;
Tribunalul a reținut că obligația de a locui în cadrul Parohiei se regăsește în art. 49 alin. (2) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, care prevede că "parohul preoții slujitorii, diaconii și personalul bisericesc inferior trebuie să locuiască în parohie" și este un principiu doctrinar care derivă din misiunea specifică pe care o presupune calitatea de preot. Acesta trebuie să fie permanent în mijlocul credincioșilor pe care îi păstorește, tradiția bisericii considerând o mare abatere, fapta preotului de a lăsa din neglijență un enoriaș să moară, fără a primi ultima .
Contestatorul a susținut că aceste prevederi sunt neconstituționale, încălcând prevederile prevăzute de art. 25 din Constituția României privind dreptul la liberă circulație și dreptul la stabilirea domiciliului sau reședinței în orice localitate a țării precum și prevederile art. 2 Protocolul 4 la CEDO privind libertatea de circulație și art. 8 din CEDO privind dreptul la respectarea vieții de familie și private, a domiciliului și corespondenței.
În acest sens Tribunalul a reținut că la data la care contestatorul a fost sancționat potrivit art. 49 alin. (2) din Statutul, era încă în vigoare Decretul nr.133/1949 prin care a fost aprobat acest statut.
Dar până la soluționarea cauzei, acest act normativ a fost abrogat prin Hotărârea de Guvern nr.53/22.01.2008 privind recunoașterea Statutului pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, însă obligația preoților de a locui în în care slujesc a fost menținută.
Față de această evoluție a legislației Tribunalul a reținut că nu se mai poate pronunța asupra neconstituționalității unei dispoziții care a fost deja abrogată, iar pe de altă parte, chiar făcând abstracție de acest aspect, instanța nu poate aprecia prevederile atacate sau chiar pe cele care au înlocuit vechiul text legal ca nefiind conforme cu Constituția.
În acest sens, art. 8 din Legea nr.489/2006, prevede: " (1) recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică. Ele se organizează și funcționează în baza prevederilor constituționale și ale prezentei legi, în mod autonom, potrivit propriilor statute sau coduri canonice. (3) funcționează cu respectarea prevederilor legale și în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioși", iar art. 23 stipulează: " (1) își aleg, numesc, angajează sau revocă personalul potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări. (2) Personalul cultelor poate fi sancționat disciplinar pentru încălcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului, potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări".
În consecință Tribunalul a stabilit că și dispozițiile art. 29 din Constituția României permit autonomia cultelor religioase față de stat precum și faptul că acestea sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii în condițiile legii.
În privința accesului la justiție reglementat de art. 21 și 49 din Constituția României se reglementează exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți ce poate fi restrâns numai prin lege și dacă se impune pentru apărarea moralei publice.
Or, în aceste condiții, normele Bisericii Ortodoxe, au putere de lege în ceea ce privește viața bisericească și constituie o limitare parțială, dar liber consimțită a accesului la justiție, doar pentru membrii bisericii.
Faptul că petentul și-a urmat vocația bisericească i-a impus acestuia să se supună normelor canonice ce prevăd sancționarea preoților pentru abaterile disciplinare săvârșite și respectarea procedurii pentru soluționarea acestui gen de cauze, fără ca prin acesta să se poată pretinde o încălcare a liberului acces la justiție.
De asemenea, Tribunalul a reținut că nu au fost încălcate dispozițiile art.25 din Constituția României care reglementează dreptul la liberă circulație și la stabilirea domiciliului sau reședinței în orice localitate din țară.
Obligația ca preotul să fie în permanență în mijlocul enoriașilor este determinat de anumite considerații de ordin moral și doctrinar obligație pe care legiuitorul a menținut-o chiar în varianta nouă a legii, și pe care a extins-o și la alte persoane care fac parte din personalul bisericesc neclerical.
Cu privire la problematica admisibilității unei contestații întemeiată pe prevederile Codului muncii împotriva unei dispoziții de sancționare disciplinară emisă de organele bisericești superioare, instanța a constatat că prevederile art. 26 din Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor nu permit o competență a instanțelor judecătorești ordinare.
Așa cum se arată în acest act normativ, pentru problemele de disciplină internă se aplică exclusiv prevederile statutare și canonice, cultele având organe proprii de judecată religioasă. Potrivit art.53 din Regulamentul de procedură a instanțelor disciplinare și de judecată ale organele disciplinare și de judecată pentru clericii de mir, preoții diaconi și cântăreți sunt: Consistoriul Disciplinar esc și Consistoriul Eparhial, iar organele de recurs sunt: și S Sinod.
În ceea ce privește accesul la justiție pentru membrii clerului, Tribunalul a reținut că Legea nr.489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor permit ca o garanție a liberului acces la justiție în cazul contravențiilor și infracțiunilor, atunci când se comit acte antisociale stabilite prin norme generale.
Pe acelorași considerații s-a reținut că nici art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat, contestatorul acceptând această limitare în momentul în care a optat pentru statutul de preot, dar care nu aduce nici o atingere dreptului său de a învesti instanțele judecătorești cu soluționarea unor litigii de drept comun.
Tribunalul a reținut în acest sens câteva decizii pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în această materie, astfel:
Cauza Eva & împotriva, în care s-a statuat că articolul 6 nu este aplicabil.
Problema litigioasă era aceea de a ști dacă relația de muncă în calitate de preoți ai Bisericii husite cehoslovace fusese ruptă în mod valabil. Concluzia fiind aceea că potrivit dreptului intern ceh, litigiile între un preot și sunt excluse din competența tribunalelor, ceea ce este, pe de altă parte, subliniat de legea privind libertatea religiei și poziția Bisericilor și comunităților religioase. În aceste circumstanțe, s-a subliniat că era evident faptul că o hotărâre a tribunalelor privind existența unui raport de serviciu între un preot și ar constitui un prejudiciu inadmisibil adus autonomiei interne a acesteia din urmă și independenței ei decizionale.
În altă speță similară, Finlanda soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în septembrie 2008, s-a ajuns la o concluzie identică.
În acest caz petentul a fost angajat al Bisericii, ca preot paroh și printr-un ordin al catedralei i s-a emis un avertisment, care a fost aprobat de Instanța Administrativă Supremă, iar la o dată ulterioară prin alt ordin al catedralei s-a decis să fie transferat la o altă parohie, situată la mai mult de 100 de kilometri de reședința sa.
Acesta nu a fost de acord cu transferul și a depus un recurs extraordinar la Instanța Administrativă Supremă, ( pretinzând că a fost audiat înainte de pronunțarea deciziei și că opinia sa nu a fost luată în calcul) care în final a aprobat ordinul catedralei, fără a examina fondul cazului.
Petentul a formulat o plângere, potrivit articolului 6 din Convenție, referitoare la faptul că nu a fost audiat corespunzător cu privire la adevăratele motive ale transferului său și că ordinul catedralei a fost parțial.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut de investigat dacă art. 6 din CEDO se aplică procedurilor în cauză.
S-a reținut că aplicantul a plasat un recurs extraordinar la Instanța Administrativă Supremă cu scopul de a înlătura decizia.
Această instanță a reținut că în primul rând transferul unui preot paroh se poate produce fără acordul său, iar în al doilea rând nu se poate formula nici un recurs împotriva decizie asemănătoare cu cea emisă și este clar că legiuitorul nu a avut în intenție să prevadă o stabilire juridică a fondului nemulțumirilor transmise de cler în dorința de a contesta schimbarea locului lor de serviciu.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că nici un argument din legea internă sau jurisprudența instanței nu a rezultat pentru susținerea faptului că aplicantul avea un "drept" în sensul Articolului 6. Instanța nu poate decât să concluzioneze că Articolul 6 nu se aplică prezentului caz. În concluzie, nu s-a produs nicio încălcare a acelei prevederi.
Prin urmare față de această jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului, prima instanță a reținut că argumentele expuse în sensul inadmisibilității atacării în justiție a actelor emise de către organele competente potrivit dreptului canonic să aplice sancțiuni, nu reprezintă o suprimare a unei garanții relative la dreptul fundamental de acces la justiție, în ciuda faptului că, persoana interesată nu se poate adresa instanțelor judecătorești întrucât analiza acestor sancțiuni nu intră în sfera lor de competență.
Ca urmare, așa cum s-a enunțat și în speța v Finlanda este evident că s-a urmărit asigurarea independenței bisericii în aspecte precum desemnarea preoților și exercitarea serviciului acestora din urmă, fiind lăsate pe seama bisericii în calitate de angajator o serie de competențe vizând stabilirea perioadei, locului activității pastorale, sancțiunile aplicabile personalului ecleziastic, regulile de procedură și de judecată ale instanțelor disciplinare din cadrul.
Întrucât atunci când acceptă angajamentul ecleziastic, preoții parohi sunt conștienți de posibilitatea că pot fi pasibili de aplicarea unor sancțiuni disciplinare împotriva cărora legislația canonică să nu reglementeze nici o modalitate de contestare, dar sunt de acord să servească în calitate de preoți parohi în cadrul bisericii și se obligă să respecte regulile bisericii prevăzute de statutele și regulamentele acesteia, tribunalul consideră că nu poate pune problema unei încălcări a liberului acces la justiție.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul prin care a solicitat admiterea acestuia și modificarea hotărârii, conform dispozițiilor art. 304 pct. 9) proc. civ.
În motivarea recursului său a invocat următoarele critici la adresa sentinței atacate, astfel:
1) Instanța a considerat în mod forțat că în cazul de față acțiunea formulată este inadmisibilă. Prin lipsa unei modalități de contestare în cadrul cultului și dacă nici instanța de judecată nu este competentă, consideră că ar fi încălcat art.6 din Declarația Universală a Drepturilor Omului privind dreptul la o instanță. Comparația celor două cazuri judecate de CEDO este iarăși forțată, deoarece particularitățile cazurilor diferă și însăși legile interne.
Recurentul-reclamant susține că motivarea este bazată pe faptul că îi se îngrădește dreptul la o instanță, deoarece aceste drepturi pentru apărarea cărora se adresează instanței ar trebui să și existe. Ori ele nu există, fiind anulate prin legea specială. Prin urmare consideră recurentul că instanța de fond a greșit când a considerat că aceste drepturi pot fi îngrădite datorită legii speciale și nu a realizat că încălcarea dreptului la liberă circulație, la viață intimă, familială și privată, la dreptul de a își alege liber domiciliul, drepturi ce sunt apărate prin Constituție.
2) Sancțiunea disciplinară, deși este personală, se bazează și pe faptele altor persoane, după cum se arată și în hotărârea atacată, "acesta nu s-a mutat cu familia în parohie, continuând să locuiască în B".
Recurentul-reclamant consideră că dacă instanța a apreciat că celelalte drepturi îi sunt îngrădite de legea specială, măcar dreptul la viață familială să fie interpretat de către instanța de recurs că nu este restricționat de legea specială. Prin față de încălcarea dreptului și pentru a înlătura prejudiciul suferit nu există decât o singură cale, aceea a accesului la justiția civilă, deoarece în cadrul cultului nu este posibil recursul.
3) Într-o altă critică recurentul-reclamant susține că sancțiunea primită se dorea a fi prima dintr-un șir ce urma dacă nu se stabilea cu familia în parohie. Așadar nu era suficientă stabilirea sa în parohie, ci se dorea ca acest eveniment să se răsfrângă asupra întregii familii.
Intimații nu au formulat întâmpinare și nici concluzii scrise.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Curtea, examinând sentința recurată, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9) invocate de către recurent, precum și de art. 3041. proc. civ. (ce permite examinarea cauzei sub toate aspectele) și apreciind în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat, de normele juridice aplicabile, consideră că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, iar în baza art. 312 alin. (1) teza a II a proc. civ. va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele de fapt și de drept ce vor expuse în continuare.
În fapt, prima instanță a reținut că recurentul-reclamant având calitatea de preot paroh al Parohiei ce se află în jurisdicția iei și a fost sancționat disciplinar pentru că nu și-a stabilit domiciliul împreună cu familia în cadrul parohiei respective,comunicându-i-se prin adresa nr.776/25.04.2007 emisă de ia și a fost sancționat conform art.4 pct. A, lit. a) din Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române cu sancțiunea "avertismentului și dojanei arhierești".
Tribunalul a reținut că în conformitate cu Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, numirea contestatorului la a avut loc pe baza angajamentului acestuia luat cu ocazia hirotonirii, împrejurare în care contestatorul s-a obligat să respecte dispozițiile canonice, Statutul și reglementările Bisericii Ortodoxe, printre care și obligația de a locui în încredințată.
Tribunalul și-a sprijinit soluția sa de respingere a acțiunii ca fiind inadmisibilă pe dispozițiile legale aflate în vigoare în dreptul intern, precum și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6 privind dreptul la un proces echitabil și a art. 8 privind dreptul la respectarea vieții intime și private.
Curtea constată și reține că prima instanță a reținut caracterul inadmisibil al contestației recurentului-contestator determinat de faptul că în esență petentul a urmat de bună voie o vocație bisericească, iar normele Bisericii Ortodoxe Române au aplicabilitate în ceea ce îi privește pe membrii acestui cult religios recunoscut de lege, reglementând viața bisericească și sistemul de obligații și de sancțiuni, constituind astfel o limitare parțială dar liber consimțită a accesului deplin la justiția laică.
Prin urmare normele canonice ce prevăd sancționarea preoților pentru abaterile săvârșite și respectarea procedurii pentru soluționarea acestora constituie tocmai diferența dată de faptul că organizarea bisericilor este separată de către stat, care are astfel un caracter laic, iar dobândește pe deplin un statut autonom în acord cu propriile dogme și învățături, și apartenența la serviciul preoțesc este una liber consimțită și pe deplin acceptată de către cei care au formulat o astfel de opțiune.
De altfel, și Legea nr.489/2006 cultelor și patrimoniului național a stabilit ca o garanție a liberului acces la justiție pentru membrii clerului că aceasta are loc doar în cazul contravențiilor și infracțiunilor, deci doar în situațiile în care normele sociale existente sunt încălcate.
În ceea ce privește aplicabilitatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a reținut ( așa cum am arătat pe larg mai sus) că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului cea care are competența de jurisdicție deplină de a se pronunța atunci când se constată o încălcare a Convenției și a Protocoalelor sale adiționale, că art. 6 privind dreptul la un proces achitabil nu este aplicabil în materia în materia de față și nu a fost încălcat, recurentul-contestator fiind cel care a acceptat această limitare a drepturilor legate de statutul preoției în momentul în care a optat pentru statutul de preot.
În ceea ce privește invocarea ca motiv de recurs a dispozițiilor art. 304 pct. 9), proc. civ. Curtea reține că o hotărâre judecătorească poate fi modificată sau casată în următoarea situație, ".când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii".
Or, prin criticile formulate și redate mai sus, acestea nu se fondate pe temeiul art. 304 pct.9) proc. civ.
După cum se poate observa acest motiv vizează trei ipoteze: lipsa de temei legal, încălcarea legii și aplicarea greșită a legii.
Astfel, în privința primei ipoteze, hotărârea prin care s-a respins acțiunea contestatorului ca fiind inadmisibilă temeiul legal est dat de faptul că hotărârea este motivată atât în fapt cât și în drept prin trimitere la Statutul ce reglementează organizarea internă a bisericii din care face parte și recurentul-contestator și la Legea nr.489/2006 prin care se reglementează statutul cultelor și recunoașterea legală a acestora, stabilindu-se sistemul că doar contravențiile și infracțiunile se supun jurisdicțiilor civile.
În ceea ce privește încălcarea legii sau aplicarea greșită a acesteia în cauza de față este de asemenea, exclusă o astfel de situație așa cum ama arătat mai sus în mod detaliat în ceea ce privește considerentele reținute de prima instanță.
Cu privire la prima critică a sentinței atacate, recurentul-contestator a considerat că instanța de fond a asimilat în mod forțat situația sa cu cele două cazuri judecate de CEDO, deoarece particularitățile cazurilor diferă și însăți legile interne.
Curtea reține că această critică nu aduce nici un argument în plus și pertinent în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care in cazurile exemplificative date de către prima instanța a statuat că în cazul sancțiunilor disciplinare aplicate preoților instanțele nationale nu se pot pronunța din perspectiva art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, deoarece statutul și natura organizării bisericilor impun o altă jurisdicție specifică acestora.
Prin urmare, critica recurentului-contestator cu privire la faptul că în acest mod i se îngrădește dreptul la o instanță nu este fondată având în vedere toate particularitățile legislației nationale cât și jurisprudența dezvoltată din perspectiva articolului 6 din Convenția Drepturilor Omului.
În privința celei de a doua și a treia critică ce vor fi tratate în mod cumulat deoarece se referă la aceleași chestiuni de fapt prin care se reia teoria că prin sancțiunea aplicată cea care va ava de suferit cel mai mult este familia deoarece prin aplicarea acesteia este obligat să se mute împreună cu familia în respectivă și astfel are loc o încălcare a dreptului la viață familială și privată a acesteia, C reține că și aceste critici sunt nefondate.
În primul rând Tribunalul analizând contestația a reținut că având în vedere dispozițiile art. 49 din Constituția României a reținut că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și dacă se impune pentru apărarea moralei publice, iar normele Bisericii Ortodoxe, au putere de lege, deoarece sunt recunoscute de către stat și organizează pentru membrii săi toate regulile după care se desfășoară viața religioasă în cadrul cultului.
În privința aplicabilității art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că acesta dispune următoarele; 1) "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale", și 2) "Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora".
Prin urmare nerespectarea vieții de familie invocată prin mutarea la sediul Parohiei de către recurent nu se încadrează în dispozițiile art. 8 din CEDO pentru că în primul rând nu este o autoritate publică și în al doilea rând nu rezultă că prin îndeplinirea unei asemenea obligații membrii familiei ar avea de suferit un prejudiciu, fiindu-le astfel îngrădită viața privată și de familie.
Obligația de a își stabili domiciliul în cadrul Parohiei este o consecință a faptului că în urma căsătoriei a fost hirotonit preot și urmare a acestei calități s-au născut și obligațiile care sunt în legătură directă cu calitatea de preot și cu obligațiile care implică și familia, deoarece în lipsa acesteia contestatorul nu devenea preot paroh așa cum cere canoanele bisericești și nu i s-ar fi repartizat o Parohie unde s-a obligat singur și în cunoștință de cauză să se stabilească necondiționat.
Prin urmare așa cum a reținut și prima instanță în privința faptului că art.2 Protocolul 4 la CEDO privind libertatea de circulație și art. 8 din Convenție privind dreptul la respectarea vieții de familie și private, a domiciliului și corespondenței, nu au fost încălcate și pe cale de consecință prevederile art. 49 alin. (2) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române sunt conforme cu Constituția și reglementările internaționale, care potrivit art.11 din Constituție, odată ratificate fac parte din dreptul intern.
Pentru aceste considerente și în temeiul dispozițiilor legale precitate, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-contestator împotriva sentinței civile nr.7027/12.11.2008 pronunțată de Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.16961/3LM/2008, în contradictoriu cu intimații L prin reprezentant, IA ȘI prin reprezentant și IA ROMÂNĂ prin.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 4 iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex.
6.07.2009
Jud.fond:
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
| ← Contestație decizie de pensionare. Decizia 75/2008. Curtea de... | Contestație decizie de pensionare. Decizia 689/2009. Curtea de... → |
|---|
