Contestație decizie de sancționare. Decizia 5463/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(4265/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.5463/
Ședința publică din data de 08 octombrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta contestatoare, împotriva sentinței civile nr. 2131 din 16 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 41214/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata SC SRL, având ca obiect - contestație decizie sancționare.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 01.10.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 08.10.2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Constată că prin sentința civilă nr. 2131 din 16 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 41214/3/LM/2008, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea prin care contestator a solicitat anularea deciziei de sancționare nr. 205/03.10.2008 emisă de intimat SC SRL.
Contestatoarea a declarat recurs, criticând sentința precitată, în esență, sub următoarele aspecte:
1. La data emiterii deciziei contestate, prevederile Regulamentului de ordine interioară depus la dosarul cauzei nu-i erau cunoscute, întrucât nici la data angajării și nici ulterior nu i-a fost prezentat acest document.
Nu există nici un act la dosar din care să reiasă că a luat cunoștință de respectivul regulament, motiv pentru care el nu-i este opozabil și nu putea fi luat în considerare ca fundament al pronunțării hotărârii.
Contestatoarea a solicitat instanței să pună în vedere intimatei să facă dovada că ar fi semnat de luarea la cunoștință a documentului în discuție, însă această solicitare a fost omisă.
Mai mult, regulamentul conține clauze imperative privind probarea prin semnătură a luării la cunoștință, precum și referitoare la faptul că data semnării luării la cunoștință reprezintă și momentul de la care își produce efectele față de angajat.
Așadar, Regulamentul de ordine interioară în baza căruia a fost sancționată și pe care instanța și-a întemeiat sentința este un act încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 53/2003, care în conformitate cu legislația în vigoare nu produce efecte față de contestatoare.
2. Instanța a avut în vedere la pronunțarea sentinței prevederile contractului individual de muncă, care reglementează drepturile și obligațiile angajatorului și salariatului. Însă, dispozițiile cu privire la disciplina muncii au caracter general în conținutul contractului, în timp ce reglementarea acestora se regăsește în Regulamentul Intern, așa cum impune art. 258 din Codul Muncii.
Totodată, în condițiile în care nu a încheiat cu intimata o convenție privind prezența sa obligatorie la sediul societății la o anumită oră și nici cu privire la perioada în care se derulează cele 8 ore de muncă, situație greu de apreciat datorită naturii activității agentului comercial, măsura luată de intimată în a aprecia ca fiind o încălcare a disciplinei muncii faptul că nu s-a prezentat la o anumită oră la sediul societății, este abuzivă și încalcă dispozițiile contractuale.
Reținerea acestui aspect de către instanță este nefondată și nejustificată, atât din punct de vedere al inopozabilității regulamentului față de contestatoare, cât și al clauzelor contractuale.
Regulamentul intern și fișa postului nu-i sunt opozabile deoarece la angajarea sa în societate nu i-au fost aduse la cunoștință și nu le-a semnat decât la o dată ulterioară celei a aplicării sancțiunii.
Un alt fapt nereținut de instanță, dar pe care l-a relevat, este acela că dispozițiile contractului individual de muncă nu prevăd o obligație expresă, prin care se impune prezența contestatoarei la o oră fixată la sediul societății în vederea începerii programului de lucru.
Toate aceste considerente au fost prezentate instanței prin acțiune, însă pentru judecarea cauzei au fost reținute doar aspectele prezentate de intimată, fără să se țină cont de probele de la dosar și de obiectivitatea precizărilor contestatoarei. Aceasta o îndreptățește a aprecia că instanța a considerat că a fost învestită să constate dacă au fost îndeplinite condițiile de formă pentru aplicarea sancțiunii și nu cu judecarea legalității și temeiniciei sancțiunii aplicate.
Reținerile instanței sunt succinte, nerelevante și fără legătură între ele, ceea ce înseamnă că opinia formată asupra situației de fapt este subiectivă și nefondată.
3. Instanța a apreciat eronat că faptele reținute de intimată sunt abateri disciplinare, considerând în mod nejustificat că contestatoarea a săvârșit cu vinovăție toate acțiunile incriminate.
Totodată, instanța s-a aflat în eroare când a considerat că angajatorul a aplicat corect sancțiunea, neluând în considerare întreg materialul probator și toate motivele de nelegalitate ale deciziei contestate.
Cât privește buna credință a intimatei în aplicarea sancțiunii, trebuie arătat că aceasta nu este prima sancțiune primită de contestatoare, existând și o altă sancțiune anterioară, care pe fond conține aceleași acuze.
Aceste măsuri au fost luate împotriva contestatoarei ca rezultat al acțiunii pe care a formulat-o contra angajatorului pentru discriminare și nerespectarea relațiilor de muncă, acțiune formulată anterior aplicării sancțiunilor ce au vizat-
Prin întâmpinarea formulată de intimată, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Nu s-au propus noi dovezi în cauză.
Curtea, văzând disp. art. 312 alin. 1 teza a II-a pr.civ. și apreciind că în raport de pretențiile deduse judecății, de probatoriul administrat și de normele juridice incidente, soluția primei instanțe este legală și temeinică, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele de fapt și de drept ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, criticile exprimate prin primul motiv de recurs nu pot fi primite. Susținerile recurentei-contestatoare în sensul că nu cunoștea prevederile Regulamentului de Ordine Interioară al intimatei la momentul emiterii deciziei contestate (aceste prevederi fiindu-i aduse la cunoștință ulterior), ceea ce ar avea drept consecință conform art. 259 alineatul 1 din Codul Muncii, faptul că respectivul regulament nu produce efecte față de ea, chiar dacă ar fi veridice, nu pot justifica desființarea deciziei, ca act juridic prin care a fost sancționată disciplinar.
O astfel de decizie poate fi anulată doar dacă ar conține elemente de nelegalitate sau netemeinicie. Nelegalitatea în acest caz se referă la neîndeplinirea vreuneia dintre cerințele de formă prevăzute de lege (art. 267-268 din Codul Muncii ), iar netemeinicia are în vedere acele situații din care reiese că fapta nu ar fi fost săvârșită de angajat, ar fi fost comisă fără vinovăție ori în astfel de condiții în care ar fi lipsită de gravitatea necesară aplicării unei sancțiuni disciplinare.
Or, așa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză (înscrisuri, răspunsuri la interogatorii, depoziția martorului ), decizia contestată a fost emisă de intimată cu respectarea întocmai a prevederilor art. 267 și 268 din Codul Muncii - de altfel autoarea recursului nici nu a învederat vreo împrejurare din care să reiasă nelegalitatea deciziei.
Cât privește chestiunea netemeiniciei, din analiza aceluiași probatoriu rezultă faptul că recurenta-contestatoare a săvârșit cu vinovăție faptele ce i s-au imputat de către intimată (repetate nerespectări ale programului de lucru prin întârzieri la locul de muncă, refuz de îndeplinire a unor sarcini de serviciu trasate de șeful său direct, folosirea unui limbaj nepotrivit, ofensator, față de acesta). Însăși autoarea contestației recunoaște în răspunsurile sale la interogatoriu abaterile comise (vezi filele 65-66 dosar fond), situație de fapt confirmată și prin depoziția martorului audiat la propunerea intimatei, precum și prin explicațiile date în cursul procedurii cercetării sale disciplinare prealabile desfășurate conform art. 267 din Codul Muncii.
În acest context, împrejurarea că nu avea cunoștință despre Regulamentul de Ordine Interioară nu are nici un fel de relevanță juridică în speță. Aceasta și pentru că la momentul la care a perfectat contractul individual de muncă, recurenta-persoană fizică a știut sau trebuia să știe că îi revin o serie de obligații juridice, obligații cu caracter general prevăzute de art. 39 alineatul 2 din Codul Muncii (corelative drepturilor angajatorului decurgând din dispozițiile art. 40 alineatul 1 din același cod), dar și în contractul individual de muncă (vezi lit. M punctele 2 și 3 din acest contract). Or, faptele ce i se impută reprezintă o încălcare flagrantă a acestor obligații absolut firești ce revin unui salariat la locul de muncă, obligații în lipsa cărora nu s-ar putea concepe derularea unor raporturi juridice de muncă normale.
Cele ce preced justifică înlăturarea ca nefondate și a criticilor exprimate prin cel de-al doilea motiv de recurs. Trebuie făcută precizarea, cât privește problema orei de începere a programului de lucru și a duratei acestuia, că recurenta a recunoscut la interogatoriu că programul de muncă începea zilnic la ora 9, iar din conținutul contractului individual de muncă reiese că avea o durată de 8 ore. Ca atare, ea avea obligația de a se prezenta în fiecare dimineață la serviciu la ora 9, orice întârziere culpabilă constituind abatere disciplinară.
În sfârșit, și cel de-al treilea motiv de recurs apare ca neîntemeiat. În situația din speță, dată fiind multitudinea abaterilor disciplinare comise de recurentă, sancțiunea aplicată acesteia conform art. 264 alineatul 1 lit. d din Codul Muncii (reducerea salariului cu 5% timp de 2 luni) este absolut justificată. De altfel, din perspectiva incidenței în cauză și a dispozițiilor 266 din Codul Muncii privitoare la criteriile de stabilire a sancțiunii disciplinare, concluzia care se impune este aceea că fie și doar o parte din faptele imputate autoarei contestației justifică sancțiunea ce i-a fost aplicată.
Oricum, prin probatoriul pe care l-a administrat pe parcursul procesului, recurenta-contestatoare nu a dovedit existența vreunei împrejurări de natură să înlăture caracterul ilicit al faptelor pe care le-a comis ori prin intermediul căreia să demonstreze că ar fi acționat fără vinovăție. Sarcina probei sub acest aspect îi revenea, dar nu și-a îndeplinit-o, relevant fiind faptul că a renunțat la administrarea probei cu martori ce-i fusese încuviințată de instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-contestatoare, în contradictoriu cu intimata SC SRL, împotriva sentinței civile nr. 2131 din 16 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 41214/3/LM/2008.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 08.10.2009.
PREȘDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./26.10.2009.
Jud. fond:,
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
| ← Contestație decizie suspendare contract de muncă. Decizia... | Contestație decizie de concediere. Decizia 7378/2009. Curtea... → |
|---|
