Contestație decizie suspendare contract de muncă. Decizia 4776/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-(3165/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.4776/
Ședința publică din data de 25 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR 2: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 3: Elena
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta intimată BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, împotriva sentinței civile nr.930 din 05 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 46226/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata contestatoare, având ca obiect - contestație decizie suspendare contract individual de muncă.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta intimată Banca Comercială Română SA, prin consilier juridic, cu delegație atașată la fila 13 dosar, lipsind intimata contestatoare.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimata contestatoare, a depus la dosar întâmpinare, prin serviciul registratură al acestei secții la data de 16.06.2009.
Se înmânează un exemplar al întâmpinării consilierului juridic al recurentei intimate BCR SA, care arată că are cunoștință de conținutul acesteia.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, nici excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Consilierul juridic al recurentei intimate Banca Comercială Română SA, susține verbal motivele de recurs inserate pe larg în cererea scrisă și solicită admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii contestației.
Curtea reține cauza în pronunțare.
După pronunțarea soluției acestei pricini, se prezintă salariatul serviciului arhivă și atașează concluzii scrise formulate de intimata contestatoare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.930 din 5 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr-, a fost admisă contestația formulată de contestatoarea în contradictoriu cu Banca Comercială Română.
A fost anulată decizia nr.1402/04.11.2008, privind suspendarea contractului individual de muncă al contestatoarei.
S-a dispus repunerea contestatoarei în situația anterioară suspendării.
A fost obligată intimata la plata către contestatoare a unor despăgubiri egale cu drepturile salariale și celelalte drepturi de care a fost lipsită de la data suspendării 4.11.2008 și până la data reluării efective a raporturilor de muncă, actualizate și indexate la data plății.
S-a respins ca neîntemeiată cererea privind obligarea intimatei la plata dobânzii legale și s-a luat act să nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Contestatoarea a fost salariata intimatei inițial în funcția de administrator cont lei, iar ulterior în funcția de consilier client zona rapidă potrivit actului adițional nr.10 din 27 iulie 2007, încheiat la contractul individual de muncă nr.89 din 18.10.2001.
Ulterior, prin decizia nr.1402 fin 4 noiembrie 2008, emisă de directorul executiv al Direcției Resurse Umane din cadrul intimatei s-a suspendat contractul individual de muncă al reclamantei conform dispozițiilor art.52 alin.1 lit.c din Codul Muncii până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, avându-se în vedere o adresă a Ministerului Internelor și Reformei Administrative - Direcția Generală de Poliție a Municipiului B - Serviciul Cercetări Penale, neidentificată cu număr, dată ori conținut.
Ori, potrivit dispozițiilor art.52 alin.1 lit.c din Codul Muncii, s-a apreciat că, contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în cazul în care acesta a formulat plângere penală împotriva salariatului sau acesta din urmă a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută,până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
Din formularea textului de lege mai sus enunțat rezultă că pentru a putea fi dispusă suspendarea în temeiul art.52 alin.1 lit.c din Codul Muncii trebuie îndeplinite două condiții cumulative: existența unei plângeri penale împotriva salariatului formulată de angajator împotriva salariatului ori trimiterea în judecată a salariatului pentru fapte penale, în ambele ipoteze faptele sesizate să-l facă pe salariat incompatibil cu funcția deținută.
Totodată, potrivit prevederilor articolului 283 alineatul 1 litera a din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la suspendarea contractului individual de muncă.
Din coroborarea textelor de lege care reglementează instituția suspendării contractului individual de muncă al salariatului,rezultă faptul că actul în discuție trebuie să îmbrace forma unei decizii unilaterale a angajatorului, să fie comunicată salariatului și să poată fi susceptibil de a putea fi supus controlului judecătoresc.
În acest context, pentru a putea fi supusă controlului judecătoresc decizia de suspendare, trebuie să constate existenta unor cauze de suspendare dintre cele prevăzute de lege, să precizeze temeiul legal al suspendării și să precizeze termenul în care decizia poate fi contestată și instanța competentă.
Or, din analiza deciziei contestate instanța de fond a constatat că aceasta nu cuprinde o motivare minimă, în fapt, a măsurii dispuse, în sensul arătării cauzei de suspendare, fiind insuficient motivată din acest punct de vedere întrucât nu identifică motivul care a atras măsura suspendări luate în cauză, singura motivare în fapt decizie, rezumându-se la trimiterea făcută la Adresa Ministerului Internelor și Reformei Administrative Direcția Generală de Poliție a Municipiului B Serviciul Cercetări penale, adresă neindividualizată cu număr, dată sau conținut, astfel încât nu permite instanței să verifice care din cele două ipoteze prevăzute de textul articolului 52 alineatul 1 litera c din Codul muncii, respectiv formularea unei plângeri penale de către angajator împotriva contestatoarei sau trimiterea acesteia în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută este incidentă în cazul salariatului, ceea ce echivalează cu nemotivarea în fapt a deciziei și cu imposibilitatea identificării cauzei suspendării contractului individual de muncă.
S-a considerat că, într-adevăr Iegea nu cuprinde nici dispoziții de procedură și nici condiții de formă cu privire la suspendarea contractului individual de muncă al salariatului, însă din economia legii rezultă faptul ca, fi vederea comunicării măsurii către salariat și exercitării controlului judecătoresc pe calea contestației, aceasta trebuie să identifice cu exactitate cauza sau motivul suspendării, pentru a putea fi verificată de instanță incidenta cauzei prevăzute de lege în cazul dat, fiind de neconceput ca salariatului să nu-i fie totuși comunicat motivul clar al cauzei suspendării.
Cu toate acestea, Tribunalul a verificat pe baza înscrisurilor depuse de intimată, existenta în cazul salariatei a unuia din cele două cazuri prevăzute de lege și care ar fi putut duce la suspendarea contractului său individual de muncă în temeiul prevederilor articolului 52 alineatul 1 litera c din Codul muncii.
Astfel din trimiterea făcută în cuprinsul deciziei la Adresa Ministerului Internelor și Reformei Administrative - Direcția Generală de Poliție a Municipiului B Serviciul Cercetări penale și din referirea făcută de intimată în cuprinsul întâmpinării la adresa - nr. -/22.10.2008, ar rezulta că motivul pentru care s-a dispus măsura suspendării contactului individual de muncă al contestatoarei l-a reprezentat comunicarea făcute intimatei că față de salariată s-a început urmărirea penală la data de 25.05.2007 și la data de 29.05.2007, față de aceasta a fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune prevăzută de dispozițiile articolului 215 alineatele 1,2,3 și 5 din Codul Penal, fals intelectual prevăzut de dispozițiile articolului 289 Codul Penal, complicitate la uz de fals, prevăzut de articolul 26 raportat la articolul 291 din Codul Penal, și complicitate la folosirea instrumentelor oficiale false prevăzută de dispozițiile articolului 26 raportat la articolul 287 din Codul Penal.
Din cuprinsul acestei adrese rezultă doar punerea în mișcare a acțiuni penale împotriva salariatei iar nu și trimiterea în judecată a acesteia pentru fapte incompatibile cu funcția deținută, din nici un document aflat la dosarul cauzei nerezultând trimiterea în judecată a salariatei, până la momentul, emiterii acestei decizii de suspendarea a contractului individual de muncă.
Punerea în mișcare a acțiunii penale nu echivalează cu trimiterea în judecată penală,cele două instituții având reglementări diferite și constituind etape diferite ale acțiunii penale, acest moment putând coincide cu trimiterea în judecată penală numai în cazul în care, potrivit articolului 262 alineatul 1 din Codul d e procedură penală a fost dat rechizitoriul și s-a dispus trimiterea în judecată.
Cum numai trimiterea în judecată a salariatei poate constitui cauză de suspendare a contractului individual de muncă al acestuia din inițiativa angajatorului, iar cauzele de suspendare sunt legale și nu pot fi extinse prin analogie la situați care nu au fost avute în vedere de legiuitor la reglementarea acestei instituții, dispunerea suspendării contractului individual de muncă al reclamantei din inițiativa angajatorului s-a făcut în cazul dat cu aplicare eronată a legii, indicarea unui temei legal neaplicabil situației de fapt avute în vedere, echivalând cu lipsa temeiului legal al măsurii dispuse.
Deși în cuprinsul măsurii contestate și în cuprinsul întâmpinării formulate nu există nicio referire la existența vreunei plângeri penale, împotriva salariatului formulată de angajator, iar deciziile ce țin de executarea contractului de muncă trebuie să cuprindă motivare în fapt în chiar cuprinsul lor,intimata a încercat ulterior, pe parcursul soluționării cauzei să susțină teza suspendării contractului de muncă pentru existența unei plângeri penale formulată împotriva salariatei, împrejurare ce s-ar deduce din constituirea de parte civilă în procesul penal potrivit articolului 15 din Codul penal, făcută cu adresa nr. DJ. 47441I126.03.2008.
Din cuprinsul adresei indicate și depuse la dosarul cauzei la filele 15-20 nu rezultă în nici un fel că cererea de constituire de parte civilă o privește pe salariata contestatoare ci doar pe "persoanele care au obținut credite folosind adeverințe de salariu falsificate", persoane indicate nominal în cuprinsul adresei, sumele cu care intimata a înțeles să se constituie parte civilă în procesul penal reprezentând creditul nerecuperat de la persoanele menționate, printre care nu se regăsește nominalizată și reclamanta.
S-a statuat că din punct de vedere juridic nu există echivalență între instituția plângerii penale și instituția constituirii de parte civilă în procesul penal, instituțiile fiind diferite atât din punct de vedere al efectelor specifice (constituirea de parte civilă putând avea loc în absența unei plângeri penale și neputând acoperi absența unei asemenea plângeri, însă formularea unei plângeri penale nu implică în toate cazurile și constituirea de parte civilă în procesul penal), Tribunalul a constatat astfel că, la data emiterii deciziei de suspendare a contractului individual de muncă al salariatei, angajatorul nu a putut dovedi nici măcar existența unei cereri de constituire de parte civilă în procesul penal formulată pentru recuperarea prejudiciului produs prin infracțiune de salariata sa și cu atât mai puțin existența unei plângeri penale formulată împotriva acesteia.
Tribunalul nu a reținut susținerea intimatei în sensul că începerea urmăririi penale împotriva salariatului său din oficiu de către organele de cercetare penală sau la sesizarea, plângerea sau denunțul altor persoane, scutește angajatorul de formularea unei plângeri penale și permite suspendarea contractului individual de muncă al acestuia deoarece, prin ipoteză, acest caz se circumscrie tezei a II a textului articolului 52 alineatul 1 litera e din Codul muncii, respectiv angajatorul nu a formulat plângere penală, însă există o trimitere în judecată a salariatului pentru fapte incompatibile cu funcția deținută (în baza sesizării din oficiu, plângerii sau denunțului formulate de un terț), caz în care angajatorul, în lipsa formulării plângerii penale proprii este obligat să aștepte trimiterea în judecată a salariatului.
Împrejurarea că mult după contestarea deciziei și pe parcursul soluționării cauzei, angajatorul a înțeles să formuleze plângere penală împotriva salariatului și să se constituie parte civilă. în procesul penal la data 15.01.2009, astfel cum rezultă din adresa nr. 69/15.01.2009 nu poate constitui temei al deciziei de suspendare întrucât, prin ipoteză aceasta trebuie să existe la data suspendării contractului, constituind baza legală a măsurii dispuse.
Față de această situație, Tribunalul a reținut că măsura suspendării contractului individual de muncă al contestatoarei a fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor art. 52 din Codul Muncii, întrucât la data deciziei, respectiv 04.11.2008 plângerea penală formulată împotriva acesteia nu fusese formulată și înregistrată la organul de cercetare penală, ceea ce echivalează cu inexistența plângerii penale a angajatorului la data suspendării contractului de muncă și nici nu a intervenit trimiterea în judecată a salariatului pentru fapte incompatibile cu funcția deținută.
S-a considerat că decizia contestată nu cuprinde instanța judecătorească competenta la care aceasta se contestă și nici termenul de sesizare al instanței, angajatorul neavând nici o scuza în a nu indica salariatului său căruia îi suspendă contractul individual de muncă, posibilitatea contestării într-un anumit termen de prescripție a măsurii dispuse și instanța competentă la care decizia de suspendare se contestă, dimpotrivă, acesta dă dovadă de neglijentă, nepăsare ori chiar rea-credință în raport cu salariatul său care, pe lângă faptul ca se află într-o situație delicată este nevoit să facă într-un termen pe care nu îl cunoaște demersuri pentru aflarea căii de atac și determinarea instanței competente, eventual prin consultarea unui specialist, ceea ce contravine principiului bunei credințe în cadrul raporturilor de muncă, consacrat de art. 8 alin.(1) din Codul muncii, angajatorul având obligația legală de a arăta termenul în care decizia de suspendare se poate ataca și de a îndruma salariatul său la instanța competentă.
În considerarea celor expuse Tribunalul a admis contestația și a dispus anularea deciziei nr. 1402/04.11.2008, de suspendare a contractului individual de muncă al contestatoarei, emisă de intimată și în consecință a obligat intimata să plătească reclamantei o despăgubire egală cu drepturile salariale de care a fost lipsită pe perioada suspendării contractului, drepturi salariale ce vor fi majorate, reactualizate și indexate la data plății, potrivit prevederilor art. 52 alin. 2 din codul muncii.
S- respins ca neîntemeiată cerere privind obligarea intimatei la plata dobânzii legale, întrucât în cazul dat, legea este cea care stabilește atât despăgubirea ce se datorează salariatului cât și modalitatea de actualizare a prejudiciului suferit, astfel încât, contractul de munca fiind prezumat a fi în ființă pe perioada suspendării, angajatorul datorează salariatului drepturile salariale si celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta daca nu ar fi intervenit suspendarea, prevăzute legal sau stabilite contractual (indemnizații pentru concediul de odihnă, prime sau sporuri cu caracter permanent, tichete de masă), drepturi ce urmează a fi majorate in condițiile în care pe perioada de la suspendarea contractului de munca si până la reluarea raporturilor de muncă prin acte normative sau prin decizii ale angajatorului s-au acordat astfel de majorări personalului angajat.
Sumele plătite cu titlu de despăgubire vor fi actualizate din ziua la care obligația a devenit scadenta și până la plata efectivă în funcție de coeficientul de inflație salariatul având dreptul la repararea integrală a prejudiciului, întrucât salariatul, ca urmare a anulării suspendării trebuie să fie pus în situația de a-și recupera toate drepturile de care a fost deposedat prin actul nelegal al angajatorului: reluarea raporturilor de muncă suspendate, primește drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate cu titlu de despăgubiri, perioada în discuție constituie vechime în munca si stagiu de cotizare în sistemul asigurărilor sociale de stat.
În cazul de față s-a considerat că nu operează indexarea această modalitate de majorarea a drepturilor salariale operând în prezent numai în cazul salariaților din sectorul bugetar, prin emiterea unor acte normative destinate acestei categorii de salariați.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal intimata criticând-o pentru nelegalitate. Invocând dispozițiile art.3041Cod procedură civilă recurenta susține în esență pronunțarea sentinței atacate cu interpretarea greșită a normelor de drept material aplicabile. Se arată în dezvoltarea recursului formulat că în cazul a doi salariați ai BCR Sucursala Drumul, respectiv și, sesizarea organelor de poliție s-a realizat din oficiu, în dosarul de cercetare penală organele de poliție, aducând la cunoștința băncii că au fost identificate cazuri de credite obținute de la BCR prin folosirea de adeverințe de salariu false.
Astfel, în urma verificărilor efectuate, în dosarul de urmărire penală nr.5637/P/2006 în instrumentarea DGPMB - Serviciul de Urmărire Penală, s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva acestora în data de 29.05.2007, pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, complicitate la folosirea instrumentelor oficiale false, fals intelectual și complicitate la uz de fals.
Această situație este confirmată, de altfel, prin adresa DGPMB - nr.-/22.10.2008, care a stat la baza emiterii deciziei de suspendare a contractului de muncă al contestatoarei în speța dedusă judecății.
În sarcina inculpaților și s-a reținut că în cursul anului 2006 au înlesnit acordarea de credite de nevoi personale mai multor persoane fizice care au prezentat documente ale unor unități din cele prevăzute de art.145 Cod penal, inculpații cunoscând că acestea sunt false și obținând avantaje bănești pentru sine.
Ori, așa cum a rezultat din urmărirea penală, arată recurenta, acești doi inculpați, în complicitate cu un alt inculpat,l din afara băncii, au înlesnit obținerea de credite pentru nevoi personale unui număr de 36 persoane, dovedite ulterior a fi 49 persoane, care au prezentat documente ale unor unități din cele prevăzute de art.145 Cod penal, documente despre care cunoșteau că sunt false, obținând avantaje bănești pentru sine.
Din actele de urmărire penală rezultă că faptele penale reținute în sarcina inculpaților sunt incompatibile cu funcțiile deținute datorită vătămării cauzate prin săvârșirea infracțiunilor pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva celor doi salariați și a complicilor lor.
În dosarul penal, Banca Comercială Română, ca parte vătămată ce a suferit prejudiciul rezultat din nerambursarea creditelor acordate pe bază de acte false, s-a constituit parte civilă cu valoarea creditelor acordate pe baza acestor acte, prin adresa nr.4744/i/26.03.2008, în urma primirii adresei nr.-/03.03.2008 emisă de DGPMB -.
Din aceste elemente ale situației de fapt rezultă clar, în susținerea recurentei, întrunirea primei condiții prevăzute de art.52 alin.1 Codul muncii, respectiv salariatul este învinuit pentru fapte incompatibile cu funcția deținută. În aceste condiții, eronat reține prima instanță că numai trimiterea în judecată a salariatului poate constitui cauză de suspendare a contractului individual de muncă al acestuia din inițiativa angajatorului.
De asemenea, critica recurentei vizează și modul eronat de percepție al lipsei plângerii penale formulate de bancă în situația în care urmărirea penală a fost începută din oficiu de către organele de cercetare penală, fiind pusă în mișcare inclusiv acțiunea penală.
Analizând modurile de sesizare ale organelor de cercetare penală, prevăzute de art.221 și următoarele din Codul d e procedură penală, rezultă că organele de urmărire penală se sesizează din oficiu când află pe orice altă cale că s-a săvârșit o infracțiune.
Această ipoteză legală este aplicabilă speței deduse judecății, întrucât organele de urmărire penală au fost cele ce s-au sesizat din oficiu de săvârșirea infracțiunilor de către învinuiții cercetați în cauza penală, împotriva cărora s-a pornit urmărirea penală pe data de 25.07.2007 și împotriva cărora au pus în mișcare acțiunea penală pe data de 29.05.2007.
Deci, fiind pornită din oficiu urmărirea penală pentru faptele descrise mai sus, apare ca fără sens formularea unei plângeri penale formulate de bancă împotriva acestor învinuiți pentru faptele în concret determinate ca și infracțiuni, și pentru care banca s-a constituit parte civilă pentru recuperarea pagubelor suferite, de la cei vinovați.
Prima instanță a apreciat greșit demersurile băncii în dosarul penal, deoarece actele depuse de bancă nu au făcut decât să confirme existența vătămării prin crearea prejudiciului patrimonial de către inculpații din dosar, printre care cei doi salariați ai băncii, prin săvârșirea infracțiunilor ce au făcut obiect al sesizării din oficiu al organelor de urmărire penală.
În concret, apreciază recurenta că nu era nevoie de o plângere penală formulată de aceasta deoarece sesizarea organelor de urmărire penală s-a făcut din oficiu, vătămarea băncii fiind evidentă - pierderile din creditele acordate pe baza documentelor falsificate.
Prin sentința recurată, Tribunalul a reținut ca și motive de nelegalitate a deciziei contestate, neîndeplinirea unor condiții de formă.
Se apreciază această nulitate ca fiind relativă, de vreme ce vătămarea contestatoarei nu s-a produs, întrucât contestația a fost formulată în termenul legal și depusă la instanța competentă, chiar și în lipsa acestor mențiuni din cuprinsul deciziei contestate.
Însă, mai mult decât atât, se impune a se constata că nu sunt reglementate condiții de formă pentru decizia de suspendare, prevăzute sub sancțiunea nulității, așa cum legiuitorul a înțeles să procedeze în cazul altor decizii unilaterale ale angajatorului.
Pe de altă parte, având în vedere faptul că punerea în mișcare a acțiunii penale presupune, în baza art.237 Cod procedură penală, chemarea inculpaților în fața organelor de urmărire penală și comunicarea către acesta a faptei pentru care sunt învinuiți, este foarte puțin probabil ca intimata-contestatoare să nu fi cunoscut elementele dosarului penal (ținând cont de faptul că, doar într-unul este cercetată pentru fapte în legătură cu BCR).
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază nefondat recursul pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Prima instanță a pronunțat sentința atacată cu interpretarea corectă a probatoriilor administrate în cauză și normele de drept substanțial aplicabile în speță.
Astfel, potrivit acestor norme, respectiv art.52 pct.1 lit.c Codul muncii suspendarea contractului de muncă se poate dfispune în cazul în cre angajatorul a formulat plângere penală înpotriva salariatului sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
În cauză, deși sarcina probei îi incumba angajatorului, conform art.287 Codul muncii, acesta nu a fost în măsură, cum legal a apreciat și Tribunalul să dovedească formularea unei plângeri penale împotriva angajatului său, nici măcar a unei cereri de constituire de parte civilă în dosarul penal format, ca o consecință a sesizării din oficiu a organelor de urmărire penală, pentru repararea prejudiciului creat prin infracțiunea săvârșită de intimată.
Împrejurarea că, în dosarul de urmărire penală nr.5637/P/2006 a DGPMB - Serviciul Cercetări Penale s-a dispus începerea urmăririi penale a intimatei pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, complicitate la folosirea instrumentelor oficiale false, fals intelectual și complicitate la uz de fals, nu exonera recurentul angajator să formuleze plângere penală, atâta timp cât cerința impusă de art.52 pct.1 lit.c Codul muncii, reținut ca temei al suspendării este formularea unei plângeri de însuși angajator împotriva salariatului pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută.
Pentru aceste considerente, nu pot fi primite nici apărările recurentei, în sensul că existând sesizare din oficiu, pentru săvârșirea infracțiunilor sus-citate, ca modalitate într-adevăr prevăzută de art.221 Cod procedură penală, de sesizare a organelor de urmărire penală era lipsită de sens formularea unei plângeri penale proprii, cu atât mai mult cu cât aceasta nici nu s-a constituit parte civilă pentru recuperarea prejudiciului în dosarul penal precizat.
De altfel, cum corect a reținut Tribunalul, raportat la conținutul în date al înscrisurilor anexate cauzei, doar după contestarea deciziei și pe parcursul soluționării cauzei, angajatorul - recurent în cauza de față, a înțeles să formuleze plângere penală împotriva salariatului-intimat și s-a constituit parte civilă în dosarul penal la data de 15.01.2009 aspect relevat de adresa nr.69/15.01.2009, aspecte ce nu pot fi avute în vedere, ca temei al măsurii dispuse, respectiv al răspunderii, în baza art.52 pct.1 lit.c Codul muncii, întrucât trebuie să fie îndeplinite la momentul sesizării.
Totodată, pentru a putea invoca sesizarea din oficiu a organelor de urmărire penală ca temei al suspendării contractului de muncă, angajatorul trebuia să uzeze eventual de dispozițiile art.52 pct.1 lit.e Codul muncii și doar dacă erau întrunite condițiile trimiterii în judecată pentru o infracțiune pentru fapte incompatibile cu funcția deținută. Nefiind întrunite aceste condiții, nu se poate prevala de modalitatea de sesizare din oficiu a organelor de urmărire penală, în sensul justificării măsurii suspendării contractului de muncă.
Ultima critică a recursului declarat este de asemenea netemeinică, întrucât nulitatea absolută a deciziei de concediere este o nulitate absolută de drept material, ce derivă dintr-o normă de drept substanțial al Codului muncii, sens în care nu este condiționată de producerea vreunei vătămări ca în situația nulităților de ordin procedural.
Nulitatea deciziei pentru neînscrierea mențiunilor obligatorii a unei decizii de dreptul muncii, respectiv indicarea instanței competente și a termenului în care poate fi contestată operează potrivit dreptului comun în materie, dispozițiile art.268 pct.2 lit.e și f Codul muncii, fiind aplicabile și în cazul deciziilor de suspendare a contractului de muncă, în lipsa unei astfel de prevederi.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul menținând ca legală sentința atacată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept substanțial incidente în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta intimată BANCA COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, împotriva sentinței civile nr.930 din 05 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr. 46226/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimata contestatoare, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 25.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./17.07.2009.
Jud.fond:,
Președinte:Liviu Cornel DobranișteJudecători:Liviu Cornel Dobraniște, Petrică Arbănaș, Elena
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 1513/2009. Curtea... | Contestație decizie de sancționare. Decizia 5253/2009. Curtea... → |
|---|
