Contestație decizie suspendare contract de muncă. Decizia 810/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECTIA CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE,DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE CIVILĂ Nr. 810/R/2009
Ședința publică de la 09 Iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Roxana Maria Trif
JUDECĂTOR 2: Dorina Rizea
JUDECĂTOR 3: Mihail
Grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de intimata DIN ROMÂNIA împotriva sentinței civile nr.165/M pronunțată de Tribunalul Brașov la data de 13 februarie 2009 în dosarul civil nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 2 iunie 2009, când părțile prezente au pus concluzii conform celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar instanța, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 9 iunie 2009.
CURTEA
Asupra recursului civil de față.
Constată că prin sentința civilă nr. 165/M/13.02.2009 Tribunalul Brașova admis in parte acțiunea formulată și precizată de contestatorul,domiciliat in Or.,-, jud. B, in contradictoriu cu intimata din Romania, cu sediul în C - N, B-dul 21 2. nr.1, jud. C,si in consecință:
- a anulat Actul de suspendare nr. 294/5.10.2008,emis de intimata;
- a dispus reluarea de către a funcției de preot paroh al Parohiei SP.
- a obligat pe intimata sa plătească contestatorului suma de 4000 lei,cu titlu de daune morale.
A luat act de renunțarea contestatorului la judecata petitului privind obligarea intimatei la plata indemnizațiilor cuvenite pe perioada suspendării.
A respins celelalte pretenții ale contestatorului.
A obligat intimata să plătească contestatorului suma de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prima instanță a reținut că, ontestatorul a fost suspendat din functia de preot paroh la SP,in conformitate cu dispozitiile art.171 lit.j si art.191 din Canon.
Potrivit art.171 lit.j din Canon-Normele Bisericii - din Romania-Regulament "in cazul unor infractiuni disciplinare vadit grave,daca interesul bisericii o cere,functionarul bisericesc impotriva caruia s-a depus o plangere,poate fi suspendat din functie".(filele 223-264)
Acest Canon este contestat de catre reclamant,care a invederat instantei faptul ca acest act nu a fost niciodata recunoscut de catre Ministerul Culturii si cultelor ca act de guvernare a bisericii.
In realitate insa,actul de organizare a Bisericii - recunoscut de statul R este Statutul Bisericii din data de 09.04.2008,publicat in Of.nr.296 din 16.04.2008, iar acesta, in art.61 alin.3 prevede ca disciplina si procedura disciplinara bisericeasca sunt reglementate prin regulament separat.
Acest regulament separat il reprezinta Canonul in baza caruia a fost sanctionat contestatorul,astfel incat sustinerea acestuia potrivit careia nu are forta juridica nu poate fi primita de catre instanta.
Analizand insa acest Canon instanta a constatat ca nu cuprinde nici o prevedere referitoare la conditiile in care un preot paroh poate fi suspendat din functie, durata suspedarii,mentinile pe care trebuie sa le cuprinda actul de suspendare,posibilitatea contestarii acestuia si organul la care poate fi contestatia,conditii absolut necesare pentru ca organul investit cu o eventuala contestatie impotriva acestei masuri sa poata verifica temeinicia si legalitatea aplicarii masurii.
Instanta a constatat ca nu exista prevederi in sensul celor aratate anterior nici in actul de organizare a Bisericii - recunoscut de statul R,si anume in Statutul Bisericii din data de 09.04.2008,publicat in Of.nr.296 din 16.04.2008.(filele 4-7)
Sustinerea intimatei potrivit careia suspendarea din functie a contestatorului este o masura administrativa provizorie si nu definitiva,neavand nici caracterul unei sanctiuni disciplinare, nu a fost primita de instanta,intrucat aceasta a produs consecinte grave in persoana contestatorului,caruia i s-a interzis in acest mod sa oficieze servicii clericale sau preotesti,sa convoace adunari presbiteriale sau generale,sa prezideze astfel de sedinte.
In conditiile lipsei unei proceduri in normele interne bisericesti,in ceea ce priveste suspendarea din functie a preotilor,instanta constata ca este aplicabil in aceasta materie dreptul comun,in speta Codul muncii, si anume dispozitiile referitoare la suspendarea contractului individual de munca din initiativa angajatorului ca sanctiune disciplinara.(art.52 alin.1 lit.b rap.la art.264 alin.1 lit.b)
Sustinerea intimatei potrivit careia suspendarea din functie a contestatorului este o masura administrativa provizorie si nu definitiva,neavand nici caracterul unei sanctiuni disciplinare,nu a fost primita de instanta,intrucat aceasta a produs consecinte grave in persoana contestatorului,caruia i s-a interzis in acest mod sa oficieze servicii clericale sau preotesti,sa convoace adunari presbiteriale sau generale,sa prezideze astfel de sedinte,intr-un cuvant,sa-si exercite atributiile de serviciu.
In consecinta, instanta a apreciat ca aceasta masura imbraca forma unei sanctiuni disciplinare, ramasa la aprecierea angajatorului,care insa trebuie sa respecte dispozitiile legale privind aplicarea acestei masuri.
Se observa astfel actul de suspendare contestat nu prevede perioada suspendarii,intelegandu-se in mod implicit,din ultima propozitie,faptul ca aceasta va pana la adoptarea hotararii disciplinare bisericesti.(fila 3)
Desi Codul muncii nu prevede perioada suspendarii,teorica si practica judiciara este unanima in a aprecia ca aceasta nu poate fi mai mare de 10 zile,intrucat,in conformitate cu dispozitiile art.264 alin.1 lit.b din acest act normativ prevede ca sanctiunea disciplinara a suspendarii contractului individual de munca poate fi aplicatape o perioada de maximum 10 zile.
In aceste conditii,prelungirea cercetarii prealabile si deci a suspendarii contractului pentru efectuarea acestei cercetari peste 10 zile inseamna aplicarea unei sanctiuni disciplinare ce excede legii.
In plus,actul de suspendare nu cuprinde nici mentiunile obligatorii pe care trebuie sa le cuprinda o decizie de sanctionare disciplinara conform art.268 alin.2 lit.c,e si f Codul muncii,si anume;
-descrierea faptei care constituie abatere disciplinara;
-motivele pentru care au fost inlaturate apararile contestatorului;
-termenul in care poate fi contestata sanctiunea;
-instanta competenta la care sanctiunea poate fi contestata.
In aceste conditii,instanta nu poate verifica daca intr-adevar s-au comis abateri disciplinare care sa justifice luarea masurii suspendarii din functie a contestatorului.
Instanta nu a audiat martori in cauza,pentru dovedirea abaterilor disiplinare pretins savarsite de catre contestator,asa cum a solicitat intimata in dovedirea temeiniciei actului de suspendare,intrucat actul sanctionator nu poate fi completat cu alte inscrisuri sau probe administrate in cursul solutionarii cauzei.
de toate aceste considerente de fapt si de drept,instanta a admis in parte contestatia precizata si a anulat actul de suspendare nr.294 din data de 05.10.2008,emis de intimata.
Pe cale de consecinta,in baza art.78 din Codul muncii,instanta a obligat pe intimata sa-l repuna pe contestator in functia de preot paroh al Parohiei SP.
Instanta a luat act de renunțarea contestatorului la judecarea petitului privind obligarea intimatei la plata indemnizațiilor cuvenite pe perioada suspendării.
In ceea ce privește petitul privind plata de daune morale,instanța a constatat ca,prin aplicarea netemeinica si nelegala a măsurii suspendării din funcție,preotului paroh i s-a produs un prejudiciu moral.
Astfel, măsura suspendării reprezintă o sancțiune care,in primul rând,prezintă un efect moral,întrucât,pe perioada existentei acestei sancțiuni,contestatorul nu poate sa-si exercite atribuțiile de serviciu,fiindu-i interzis sa oficieze servicii clericale sau preoțești,sa convoace adunări presbiteriale sau generale,sa prezideze astfel de ședințe.
Aceasta sancțiune are un impact puternic asupra psihicului celui sancționat,iar in speță de prejudiciul moral este evident cu atât mai mult cu cat preotul paroh este,in general,o persoana foarte respectata de comunitatea de credincioși din care face parte.
O astfel de sancțiune conduce in mod inevitabil la știrbirea respectului de care se bucura contestatorul in rândul credincioșilor săi, astfel încât cererea contestatorului de reparare a prejudiciului moral suferit este întemeiata.
In consecință,in baza art.998 si art.999 civ. instanța a obligat intimata sa plătească contestatorului suma de 4000 de lei,apreciind ca aceasta este suficienta pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de acesta, respingând pretențiile contestatorului de a i se achita cu acest titlu suma de încă 6000 lei.
In ceea ce privește situația de discriminare invocata de contestator,aceasta nu a fost reținuta de câtre instanța,pentru următoarele motive:
Potrivit art.2 alin.1 din OG nr.137/2000," prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."
Pentru a fi in prezenta acestei forme de discriminare directa trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
-sa existe un tratament diferențiat,manifestat prin:orice deosebire,excludere,restricție sau preferinta;
-sa existe un criteriu de discriminare,fie cele enumerate expres de textul de lege susmentionat,fie orice alt criteriu;
-tratamentul diferențiat sa aibă ca scop sau efect restrângerea,înlăturarea recunoașterii,folosinței sau exercitării,in condiții de egalitate,a unui drept recunoscut de lege;
-existenta unor persoane sau situații aflate in poziții comparabile(art.1 alin.3 din OG nr.137/2000);
-tratamentul diferențiat nu este justificat obiectiv de un scop legitim,iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate si necesare.
De asemenea,potrivit art.2 alin.3 din OG nr.137/2000," Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."
In acest caz( al discriminării indirecte) trebuie îndeplinite aceleași condiții ca si in cazul discriminării directe,diferența intre cele doua feluri de discriminare constant constând in caracterul neutru,greu de identificat al criteriilor si practicilor ce stau la baza tratamentului diferit.
Se observa ca in speța nu sunt îndeplinite aceste condiții,întrucât contestatorul nu a dovedit ca a avut parte de un tratament mai puțin favorabil in comparație cu alte persoane.
Prin încheierea din data de 19.12.2008 prima instanță a respins excepția necompetenței materiale a instanței judecătorești, respectiv necompetența generală a instanțelor, reținând că s-a invocat în susținerea excepției invocate faptul că în decizia civilă 797 din 3 iulie 2008 Curtea Constituțională sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin 2 din Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, a constatat că prevederile în cauză sunt constituționale reținând că instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte.
Având în vedere că litigiul promovat are ca obiect acte de disciplină internă a cultului evanghelic lutheran, instanțele de judecată - în speță Tribunalul Brașov - nu sunt competente în soluționarea acestuia.
Este adevărat că lecturând articolul citat și decizia Curții Constituționale se desprinde ideea că ar exista competența exclusivă a organelor de judecată bisericești asupra tuturor problemelor judiciare legate de personalul bisericesc, însă, textul art. 26 din Legea 489/2006 trebuie interpretat unitar. Astfel, articolul 26 din Legea 489/2006 prevede posibilitatea cultelor de a avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii. (2) Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice. (3) Existența organelor proprii de judecată nu înlătură aplicarea legislației cu privire la contravenții și infracțiuni în sistemul jurisdicțional.
În acest context articolul de lege trebuie interpretat că există o dublă răspundere a personalului clerical, atât potrivit normelor și canoanelor bisericești, cât și a răspunderii stabilite de sistemul jurisdicțional. De altfel, Curtea Constituțională reține că este echitabil să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organe de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultului, reținând că dispozițiile criticate nu restrâng dreptul personalului cultelor religioase de acces la justiție atunci când se urmărește restabilirea ordinii de drept în baza normelor juridice de aplicabilitate generală, ca de exemplu: materie civilă, comercială, administrativă, penală, contravențională etc.
Mai mult, prin negarea competenței unei instanțe de judecată de a se pronunța asupra unui litigiu ce se poartă asupra unui act de suspendare a reclamantului din funcția de preot paroh, deci de suspendare a unor raporturi de muncă, accesul liber la justiție garantat atât prin art. 21 din Constituția României cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ar fi încălcat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta din România.
În dezvoltarea motivelor de recurs se critică respingerea excepției lipsei competenței generale a instanțelor judecătorești raportată la dispozițiile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 489/2006 și la Decizia nr. 797/03.07.2008 a Curții Constituționale. De asemenea, pe fondul cauzei se critică soluția pronunțată raportat la interpretarea și aplicarea și a dispozițiilor Codului muncii.
Intimatul a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului.
În probațiune părțile au depus înscrisuri.
Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează.
În temeiul art. 137 Cod procedură civilă curtea va analiza cu prioritate excepția lipsei competenței generale a instanțelor judecătorești.
Art. 26 alin. 1 și 2 din Legea nr. 489/2006 dispune că" pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor și reglementărilor proprii.
Pentru problemele de disciplină internă sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare și canonice".
Prin decizia nr. 797/03.07.2008, cu privire la acest text de lege, Curtea Constituțională a statuat că " instanțele de judecată nu sunt competente să exercite funcția de înfăptuire a justiției în cadrul cultelor religioase pentru acte de încălcare a disciplinei interne, deoarece răspunderea juridică în materie, nu este reglementată prin norme juridice de drept comun, ci prin norme juridice proprii acelor culte. De altfel, Curtea reține că este esențial să se stabilească răspunderea disciplinară a personalului clerical de către organele de judecată ale cultelor, deoarece numai acestea pot aprecia dacă actele de indisciplină săvârșite sunt sau nu compatibile cu rolul spiritual al cultelor".
Curtea mai reține că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunțe în legătură cu exercitarea anumitor profesii și cu natura juridică a contestațiilor privitoare la măsurile disciplinare care pot fi aplicate de ordinele profesionale și anume dacă acestea au caracter civil, în sensul prevederilor art. 6 alin 1 din Convenție. Curtea a statuat că o asemenea atribuire de competență în materie nu este, prin ea însăși, contrară dispozițiilor Convenției. Este, însă necesar fie ca jurisdicțiile ordinelor profesionale să îndeplinească exigențele art. 6 alin. 1 din Convenție, fie, dacă nu le îndeplinesc legea națională trebuie să admită accesul la un organ de jurisdicție, care prezintă toate garanțiile pe acre le impune acest text.
În acest sens, instituția europeană a considerat necesar să definească conținutul sintagmei " tribunal independent" susținând că trebuie luați în considerare următorii factori: modul de desemnare și durata mandatului membrilor acre comun tribunalul; existența unei protecții adecvate împotriva presiunilor exterioare; posibilitatea de a verifica dacă el prezintă sau nu aparența de independență.
Cu referire expresă la instanțele ecleziastice, în cauza Tyler Tomson contra Regatului Unit al Marii Britanii, Curtea a statuat că este legitimă compunerea jurisdicțiilor disciplinare din membrii grupului interesat, aceste situații neexcluzând apriori independența celor ce compun aceste instanțe. Numirea membrilor acestor tribunale nu justifică, în sine, existența de dubii cu privire la independența lor.
Raportat la jurisprudența evocată, Curtea reține că Regulamentul disciplinar al Bisericii din România reglementează cu deosebită acuratețe compunerea instanțelor disciplinare, competența acestora, procedura de judecată, drepturile procesuale ale părților (inclusiv cel de a fi asistat de un apărător), luarea hotărârilor, căile ordinare și extraordinare de atac astfel că, cel puțin din punctul de vedere al reglementării, jurisdicția profesională creează aparența de " tribunal independent".
În cauză, procedura disciplinară a parcurs toate fazele și căile de atac prevăzute de Statut și Regulamentul disciplinar, inclusiv recursul la Comisia Disciplinară Generală, apel respins prin Decizia din data de 16.04.2009 ( 12).
Având în vedere dispozițiile legale și jurisprudența Curții Constituționale, a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și împrejurarea că, în ce privește procedura disciplinară au fost parcurse toate gradele de jurisdicție, Curtea apreciază că, în calitate de instanță de drept comun, nu are competența de soluționa contestația de față. Din această perspectivă, contestația este inadmisibilă.
În consecință, având în vedere și dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, va fi admisă excepția necompetenței generale a instanței și în consecință și cea a inadmisibilității contestației.
Având în vedere admiterea excepției, devine de prisos analizarea criticilor referitoare la fondul cauzei.
În baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă curtea va admite excepția, va admite recursul și va modifica în tot sentința atacată în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, întrucât intimatul-contestator a căzut în pretenții va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în ambele instanțe, constând în onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE
Admite recursul formulat de din România împotriva sentinței civile nr. 165/M/13.02.2009 a Tribunalului Brașov pe care o casează și în consecință:
Admite excepția lipsei competenței generale a instanțelor judecătorești invocată de intimată.
Respinge ca inadmisibilă acțiunea formulată și precizată de în contradictoriu cu din România.
Obligă contestatorul să plătească intimatei suma de 3000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în ambele instanțe.
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică din 09 Iunie 2009
PPREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
Grefier
Red - 3.06.2009
Tehnored AG 3.07.3009/ 3 ex
Jud fond /
Președinte:Roxana Maria TrifJudecători:Roxana Maria Trif, Dorina Rizea, Mihail
| ← Contestație decizie de sancționare. Decizia 18/2010. Curtea... | Contestație decizie de concediere. Decizia 4319/2009. Curtea... → |
|---|
