Decizie de detaşare care nu a produs efecte juridice. Nevalabilitate ca act juridic.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel BUCUREŞTI Decizie nr. 399R din data de 23.01.2014
Decizie de detașare care nu a produs efecte juridice. Nevalabilitate ca act juridic. Decizia de detașare poate viza doar situația unui singur salariat.
- Art. 41, 42 și 45 din Codul muncii
- Art. 6 și 7 din Legea nr. 104/2003
Orice decizie de detașare face parte din categoria actelor unilaterale emise de angajator, prin care se modifică un contract de muncă. Orice asemenea decizie este emisă în scopul de a produce efecte juridice, căci face parte din categoria actelor juridice, adică a manifestărilor de voință ale unei persoane, făcute cu intenția de a avea consecințe juridice.
Or, în condițiile în care această decizie nu a produs efecte juridice, fapt incontestabil după cum s-a arătat mai sus, este firesc să se constate nulitatea ei (nevalabilitatea ca act juridic), repunând părțile în situația în care această decizie nu ar fi fost emisă niciodată.
Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor art. 41, 42 și 45 din Codul Muncii se desprinde ideea că decizia de detașare nu poate viza decât situația unui singur salariat, iar nu a mai multora sau a unui întreg compartiment din structura angajatorului.
(Curtea de Apel București, Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă, Decizia civilă nr. 399R din 23.01.2014)
Domeniu: Raporturi de muncă
Prin sentința civilă nr. 5686 din data de 31 mai 2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de contestatoarea B.A., în contradictoriu cu intimatul S.C.U.S.I.B.
Prin această acțiune s-a formulat contestație împotriva deciziei de detașare nr. xxx/01.06.2012 emisă de către managerul S.C.U.S.I.B., solicitându-se emiterea unei decizii prin care să se constatate că detașarea nu a avut loc; să se constatate nulitatea deciziei de detașare nr. xxx/01.06.2012; să se constate refuzul de a fi detașată, refuz care a fost comunicat conducerii S.C.U.S.I.B.; repunerea părților in situația inițială și obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale aferente lunii iulie reținute pe nedrept, respectiv a sumei de 2770 lei.
Contestatoarea a declarat recurs, criticând sentința suscitată.
În temeiul art. 312 alineatul 1 teza I și art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă, văzând și prevederile art. 304/1 din același cod (ce permit examinarea pricinii sub toate aspectele de către instanța de control judiciar), Curtea va admite recursul și va modifica sentința atacată în sensul menționat prin dispozitivul deciziei pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Soluția Tribunalului se bazează pe o greșită interpretare și aplicare a textelor legale relevante, dar și pe o incorectă apreciere a materialului probator administrat în cauză.
Prin acțiune s-a solicitat, printre altele, să se constate nulitatea deciziei nr. xxx/01.06.2012 emisă de intimat.
Prin această decizie s-a dispus detașarea de la S.C.U.S.I.B. la C.R. SRL, a personalului din cadrul Laboratorului de Anatomie Patologică, personal din rândurile căruia făcea parte și recurenta-reclamantă, care ocupa și exercita funcția de medic primar.
În cuprinsul deciziei s-au indicat ca temeiuri de drept prevederile art. 42 și 45-47 din Codul Muncii.
Potrivit art. 41 alineatul 1 din acest act normativ, "contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților";, iar în conformitate cu prevederile alineatului al doilea, "cu titlu de excepție, modificarea unilaterală a contractului individual de muncă este posibilă numai în cazurile și în condițiile prevăzute de prezentul cod.";
Art. 42 prevede că "locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detașarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă.";
La rândul său, art. 45 statuează: "Detașarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziția angajatorului, la un alt angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia.";
Orice decizie de detașare face parte din categoria actelor unilaterale emise de angajator, prin care se modifică un contract de muncă. Un astfel de act poate fi contestat de salariatul în privința căruia produce efecte juridice, posibilitate prevăzută de art. 268 alineatul 1 lit. a din Codul Muncii privit în coroborare cu art. 266 din același cod.
În măsura în care o astfel de contestație a fost formulată (situația din speță), instanța de judecată competentă să o soluționeze are obligația de a verifica legalitatea și temeinicia deciziei de detașare.
Orice asemenea decizie este emisă în scopul de a produce efecte juridice, căci face parte din categoria actelor juridice, adică a manifestărilor de voință ale unei persoane, făcute cu intenția de a avea consecințe juridice.
Or, așa cum a recunoscut și intimatul, prin întâmpinările pe care le-a formulat în cauză, detașarea dispusă prin decizia nr. xxx/01.06.2012 nu a produs efecte, aspect confirmat și prin adresa Inspectoratului Teritorial de Muncă București nr. P xxxx/xxxxx/18.07.2012.
Or, în condițiile în care această decizie nu a produs efecte juridice, fapt incontestabil după cum s-a arătat mai sus, este firesc să se constate nulitatea ei (nevalabilitatea ca act juridic), repunând părțile în situația în care această decizie nu ar fi fost emisă niciodată.
Mai mult, din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor art. 41, 42 și 45 din Codul Muncii se desprinde ideea că decizia de detașare nu poate viza decât situația unui singur salariat, iar nu a mai multora sau a unui întreg compartiment din structura angajatorului.
Art. 41 alin. 1 din Codul Muncii vorbește foarte clar de modificarea contractului individual de muncă, deci a contractului de muncă al unei singure persoane fizice. Pe cale de consecință și o detașare trebuie să respecte aceleași cerințe.
Însă, decizia contestată în prezentul proces a vizat mai multe persoane fizice, în fapt întregul personal din cadrul Laboratorului de Anatomie Patologică al intimatului.
Concluzia care se impune într-o asemenea situație este aceea că decizia nr. xxx/01.06.2012 emisă de intimat apare ca fiind nulă, fiind un act întocmit cu încălcarea dispozițiilor imperative și de ordine publică ale art. 41, 42 și 45 din Legea nr. 53/2003.
Teza nevalidității deciziei în discuție se verifică și dintr-o altă perspectivă.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 104/2003:
"În spitale se organizează un serviciu de anatomie patologică unic, ca secție sau departament, subordonat administrativ direct conducerii spitalului, în care sunt incluse 3 compartimente distincte:
a) compartimentul de histopatologie;
b) compartimentul de citologie;
c) compartimentul de prosectură.";
Iar art. 7 din aceeași lege statuează în mod imperativ că "activitatea din compartimentele de prosectură și autopsiile anatomopatologice se realizează numai în spitale sau în instituții de medicină legală.";
Ca atare, era interzisă detașarea de la intimat (spital clinic de urgență) la o societate comercială de tip SRL a personalului ce activa în cadrul Laboratorului de Anatomie Patologică, deoarece activitatea acestuia nu se putea realiza decât într-un spital sau institut de medicină legală.
Contrar dispozițiilor și motivării hotărârii recurate, Curtea consideră întemeiate și pretențiile având ca obiect obligarea intimatului la plata către contestatoare a sumei de 2770 lei, reprezentând drepturi salariale aferente lunii iulie 2012.
Așa cum rezultă din analiza actelor și lucrărilor dosarului, recurentei-contestatoare nu i s-a plătit suma de bani amintită cu justificarea că nu ar fi fost îndreptățită la o încasa deoarece potrivit foii colective de prezență, în perioada 01-17.07.2012 a lucrat 3 ore pe zi in acest interval, deși potrivit contractului de munca nr. xxx/1999, aceasta era încadrată cu norma întreagă, de 6 ore in medie pe zi.
Examinând contractul individual de muncă al recurentei, Curtea constată că în cuprinsul acestuia nu există nicio clauză din care să reiasă obligația contestatoarei de a presta 6 ore de muncă pe zi.
Independent de acest aspect, foaia colectivă de prezență este un document ce provine de la intimatul-persoană juridică, document care nu este opozabil recurentei, nu poate produce efecte în privința acesteia și nu are valoare probatorie prin el însuși, câtă vreme nu este recunoscut de persoana căreia i se opune și nu se coroborează cu elemente de fapt care să rezulte din alte dovezi administrate în cauză.
Or, este cunoscut că în litigiile de muncă, sarcina probei revine angajatorului în conformitate cu prevederile art. 272 din Codul Muncii.
În speță, intimatul nu și-a respectat această obligație cât privește dovedirea susținerilor sale în sensul că recurenta-contestatoare nu era îndreptățită la plata în întregime a drepturilor salariale ce i se cuveneau pentru luna iulie 2012.
Dimpotrivă, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 39 alineatul 1 lit. a, art. 40 alineatul 2 lit. b, art. 159 alineatul 2, art. 161 și art. 166 din Codul Muncii, din interpretarea coroborată a cărora reiese că salariatul este îndreptățit la plata în întregime și la timp a drepturilor bănești prevăzute în contractul său individual de muncă.
De altfel, în același sens sunt și prevederile imperative și de ordine publică ale art. 169 alineatul 1 din Legea nr. 53/2003, care stabilesc că "nicio reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege.";
În raport de toate cele ce preced, Curtea va admite recursul și va modifica sentința atacată în sensul admiterii în parte a acțiunii, constatării nulității deciziei de detașare contestate și obligării intimatului la plata către contestatoare a sumei de 2770 lei, reprezentând drepturi salariale aferente lunii iulie 2012.
Față de soluția pronunțată în privința celorlalte capete de cerere, pretențiile având ca obiect constatarea că decizia de detașare nu a produs efecte și constatarea existenței refuzului de detașare urmează a fi respinse ca neîntemeiate. Aceasta cu atât mai mult cu cât au caracterul unor cereri de constare a unor situații de fapt, cereri care nu pot fi primite pe calea unei acțiuni în constatare, al cărei temei este art. 109 alineatul 1 Cod Procedură Civilă, text ce permite doar constarea unui drept, iar nu a unui fapt.
| ← Imposibilitatea aplicării sancţiunii disciplinare a... | Cerinţa acordului scris al funcţionarului public în cazul... → |
|---|
