Dispoziţiile art. 283 din legea nr.1/2011 nu stabilesc un regim derogatoriu de la dreptul comun consacrat prin dispoziţiile art.169 alin.2 din codul muncii, referitor la reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 433 din data de 19.04.2016
Prin cererea adresată Tribunalului Botoșani, la data de 10 august 2015 și înregistrată sub nr. 1898 /40/2015, A., în numele și pentru membra de sindicat B., în contradictoriu cu C., a solicitat anularea ca nelegală a Deciziei de imputare nr. …29/ …...2015.
În motivare, a arătat că între reclamantă, în calitate de salariat, și pârâtul C, în calitate de angajator, s-a încheiat contractul individual de muncă nr. ….63/…..2012. Din cuprinsul acestui contract și din fișa postului ce face parte integrantă din contract rezultă următoarele elemente esențiale ce au caracterizat raportul juridic de muncă astfel încheiat:
- reclamanta a dobândit calitatea de formator - expert pe termen lung în cadrul Proiectului POSDRU/ 87 /1.3 /S/ 57406, finanțat din fonduri europene;
- durata contractului a fost determinată, de 6 luni, pe perioada 13.10.2012 - 13.04.2013, dar această durată a fost prelungită ulterior până la data de 30.09.2013, prin actul adițional nr. 1/ 3.12.2013 și actul adițional nr. 21 12.01.2013;
- durata muncii a fost stabilită la maxim 90 ore/ lună;
- salariul lunar a fost stabilit la 2822 lei, incluzând și obligațiile angajatorului, cu un tarif orar de 24,58 lei, cu precizarea că plata se va face în funcție de nr. de ore efectiv lucrate lunar. Tariful orar a fost modificat prin actul adițional nr. 2112.01.2013 la 26,40 lei, începând cu data de 12.01.2013;
- potrivit clauzei M pct. 1 lit.f), salariatul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, această obligație legală fiind prevăzută și de art. 39 alin.l lit. a) din Codul muncii;
- potrivit clauzei M pct.3 lit. c), angajatorul are obligația să informeze salariatul asupra condițiilor de muncă și asupra elementelor care privesc desfășurarea relațiilor de muncă, această obligație legală fiind prevăzută și de art.40 alin.2 lit.a) din Codul muncii;
- temeiul legal al încheierii și executării contractului individual de muncă a fost Legea nr. 53/2003, privind Codul muncii.
Nu a existat nici un incident în derularea acestui contract individual de muncă, membra de sindicat respectându-și întocmai obligațiile legale și contractuale, iar pârâtul efectuând plata salariului lunar pe baza verificărilor proprii a fișelor de pontaj care erau depuse de către reclamantă.
Cu excepția celor două acte adiționale sus-menționate, între părți nu s-a încheiat nici un alt adițional referitor la cuantumul și modul de plată al salariului ori cu privire la durata muncii, în speță la plafonarea nr. de ore necesar a fi efectuat zilnic și săptămânal.
La data de 29.VI .2015, pârâtul a emis Decizia nr. ...29, prin care a dispus imputarea sumei de 643 lei reprezentând contravaloarea a 36 ore declarate neeligibile de către OIPOSDRU, pentru perioada februarie - iunie 2013 (februarie 2013 - 12 ore - 229 lei și martie 2013 - 4 ore - 76 lei, aprilie 2013-8 ore-131 lei, mai 2013-8 ore-131 lei, iunie 2013- 4 ore -76 lei).
Din preambulul acestei decizii rezultă că pârâtul a avut în vedere Instrucțiunea AMPOSDRU nr. 64 / 1.02.2013, privind numărul maxim de ore zilnic și / sau săptămânal de 13 ore/zi și, respectiv, 65 ore/săptămână.
Decizia menționată este nelegală, întrucât decizia de imputare este un act juridic nul absolut, care nu poate produce nici o consecință juridică. Astfel, procedura de atragere a răspunderii patrimoniale a salariaților și cea de restituire a sumelor nedatorate este reglementată în art. 254 - 259 din Codul muncii, iar din analiza acestei proceduri se constată că decizia de imputare nu este reglementată ca instrument juridic de stabilire a răspunderii patrimoniale a salariatului ori de restituire a sumelor încasate necuvenit.
Această procedură presupune chemarea în judecată a salariatului, urmând ca instanța de judecată, pe bază de probe și în urma analizei dispozițiilor legale aplicabile, să hotărască dacă salariatul trebuie să răspundă patrimonial sau nu față de angajator ori dacă trebuie să restituie vreo sumă de bani încasată necuvenit sau nu.
Pe de altă parte, reclamanta nu a fost informată cu privire la existența Instrucțiunii nr. 64/ 1.02.2013 și la obligația de a nu depăși plafonul de 65 ore/săptămână și, respectiv, 13 ore/zi, obligația de informare fiind prevăzută atât de clauza M pct.3 lit. c) din contractul individual de muncă, dar și de art.40 alin.2 lit.a) din Codul muncii.
Instrucțiunea invocată nu reprezintă un act normativ care să fi fost publicat în Monitorul Oficial sau care să fi fost adus la cunoștința reclamantei în vreun alt mod. Nu a fost încheiat nici un act adițional la contractul individual de muncă prin care să se fi modificat clauza referitoare la durata muncii, de maxim 90 de ore pe lună, contrar prevederilor art. 41 din Codul muncii, iar membra de sindicat a respectat clauza din contract.
Pârâtul care a efectuat plata salariului reclamantei nu își poate invoca propria culpă, întrucât el a ordonanțat plata salariului pe baza fișelor de pontaj depuse de reclamantă, fișe de pontaj din care rezulta clar numărul de ore zilnic și săptămânal efectuate de reclamantă.
Reclamanta a lucrat efectiv nr. de ore pentru care a fost plătită, iar salariul încasat a reprezentat contraprestația muncii sale, așa cum prevede art. 159 din Codul muncii.
In condițiile arătate, nu se poate reține că reclamanta a cauzat vreun prejudiciu angajatorului și nici că aceasta a încasat sume de bani în mod necuvenit.
În drept, și-a întemeiat acțiunea pe disp. art.28(2) din Legea dialogului social, art.159, art.253-256, art.266 și urm. din Codul muncii.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta C. a solicitat respingerea cererii, întrucât reclamanta nu a respectat prevederile AMPOSDRU nr. 64/01.02.2013, privind numărul maxim de ore și/sau săptămânal de 13 ore/zi și, respectiv, 65 ore/săptămâna. Așa cum rezultă din confirmarea e-mail anexată, reclamanta, la data de 06.02.2013, ora 08,58, a fost informată cu privire la numărul de ore/zi pe care un expert le poate desfășura. Atât ca urmare a comunicării în format electronic, prin e-mail, cât și ca urmare a întâlnirii de lucru cu formatorii din cadrul proiectului, experții pe termen lung au fost informați de această instrucțiune și trebuiau să respecte instrucțiunea AMPOSDRU nr. 64/01.02.2013, în completarea Fișei individuale de pontaj și a Raportului de activitate.
Conform Contractului individual de muncă al reclamantei, înregistrat cu nr.1463/12.10.2012, contract individual de muncă încheiat pentru proiectul POSDRU/87/1.3/S/57406 "Competenta, profesionalism și dimensiune europeană prin integrarea TIC în actul educațional " în afara orelor de program cu timp parțial de lucru, reclamanta trebuia să efectueze în cadrul contractului un număr de 90 ore/lună.
Pentru a respecta instrucțiunea și ținând cont de faptul că proiectul/contractul se derula pe o perioadă determinată, începând cu data de 13.10.2012-13.04.2013, perioada care a fost prelungită prin actul adițional nr.1/03.12.2012, până la data de 30.09.2013, reclamanta ar fi putut să ceară reducerea orelor din norma de bază pentru a evita încălcarea prevederilor instrucțiunii.
Reclamanta a fost informată asupra condițiilor de munca și asupra elementelor care privesc desfășurarea relațiilor de muncă. Referitor la contractele de munca inițiale ale personalului angajat, în proiect a fost stabilit de comun acord cu toți membri echipei de implementare că în funcție de graficul proiectului și la convocarea managerului de proiect fiecare membru al echipei din proiect în fiecare zi de luni a săptămânii să își prezinte programul de lucru pentru toata săptămâna. În funcție de solicitările managerului de proiect și în funcție de activitățile din proiect, conform graficului s-au întâlnit ori de câte ori a fost necesar pentru buna derulare a proiectului.
Într-adevăr, legislația menționată în Instrucțiunea AMPOSDRU nr. 64/01.02.2013 respectiv: Codul muncii, Directiva Consiliului 93/104/CE/1993 și Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului stabilesc cerințele minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru și se referă la perioadele minime de repaus zilnic, săptămânal, precum și anumitor aspecte legate de munca de noapte, munca în schimburi pentru munca desfășurată în cadrul unui contract de muncă. în această speță este vorba de mai multe contracte de muncă.
Codul muncii permite încheierea mai multor contracte de muncă cu normă întreaga sau timp parțial, cu angajator diferiți sau același angajator.
Legea unică de salarizare a personalului din unitățile bugetare permite efectuare unor ore de muncă în cadrul proiectelor până la nivelul unei norme pe lună, deci maxim 176 ore.
Instrucțiunea AMPOSDRU nr. 64/01.02.2013 de 13 ore /zi și, respectiv 65 ore/săptămână, privește activitatea în cadrul proiectelor pentru că sunt încheiate mai multe contracte de muncă cu timp parțial. Urmare a depunerii Cererilor de Rambursare nr.5, versiunea 2, înregistrată la C. cu nr…..55/….2014 și a Scrisorii standard de informare a beneficiarului referitoare la Cererea de Rambursare nr.6, versiunea nr.2, înregistrată la ISJ cu nr.344/19.01.2015 privind cheltuielile efectuate de către Beneficiar și Parteneri pentru proiectul POSDRU/87/1.3/S/57406 " Competenta, profesionalism și dimensiune europeană prin integrarea TIC în actul educațional", acestea au fost supuse controlului și verificării de către OIPOSDU care au comunicat diminuarea sumelor a cheltuielilor solicitate spre rambursare.
Din scrisoarea standard de informare a beneficiarului nr.4255/27.05.2014, rezultă faptul că OIPOSDRU MEN nu validează sumele efectuate de către Liderul de parteneriat referitor la salariile formatorilor aferente lunii februarie 2013, nu pot fi validate în totalitate deoarece s-a constatat în urma verificărilor ca a fost depășită limita săptămânală maximă prevăzută în Instrucțiunea nr.64/01.02.2013.
C. a contestat în termen de 5 zile lucrătoare, atât Scrisoarea-standard de informare a beneficiarului referitoare la Cererea de Rambursare nr.6, versiunea nr.2, înregistrată cu nr …55/….2014, cât și Scrisoarea standard de informare a beneficiarului referitoare la Cererea de Rambursare nr.6, versiunea nr.2, înregistrată la C. cu nr…..4/….2015, în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor dar ca urmare a analizării contestației ce către OIPOSDRU MEN, prin Referatul cu nr. OI/3405/SVPF/o"4.06.2014-ID57406, înregistrată la aceeași unitate, cu nr….42/….2014, OIPOSDRU MEN a respins contestația asupra cheltuielilor în cauză cu toate că C. a precizat prin contestație faptul că formatorii și-au desfășurat activitatea de formare, aceasta a fost realizată, nu a fost blocat proiectul, au fost depuse eforturi suplimentare din partea formatorilor și a întregii echipe pentru atingerea obiectivelor proiectului.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a apreciat că această comunicare prin e-mail a Instrucțiunii nr. 64 din 01.02.2013 nu reprezintă o modalitate legală de modificare a contractului, ci doar o informare a salariatului asupra clauzei din contract privind contractul de muncă. C. avea obligația încheierii unui act adițional prin care să modifice clauza privind timpul de muncă conform art. 17 alin. 3 lit. l din Codul Muncii. A reiterat în continuare o parte dintre motivele expuse în acțiunea inițială.
Prin sentința civilă nr. 1336 din 18 decembrie 2015, Tribunalul Botoșani a respins ca nefondată acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin Decizia nr. 529 din 29.06.2015 C. a imputat numitei A. suma de 643 lei, reprezentând contravaloarea a 36 ore declarate neeligibile de către OIPOSDRU, pentru perioada februarie -iunie 2013, respectiv 12 ore în februarie , 4 ore în martie 2013, 8 ore în aprilie 2013, 8 ore în mai 2013 și 4 ore în iunie 2013. S-a avut în vedere că nu a fost respectată Instrucțiunea AMPOSDRU 64 din 01.02.2013, privind numărul maxim de ore zilnic de 13 ore și, respectiv 65 ore pe săptămână.
Reclamanta a contestat această decizie, apreciind, în primul rând, că aceasta este un act juridic nul absolut, procedura de atragere a răspunderii materiale fiind reglementată de art. 254-259 din Codul Muncii și fiind necesară promovarea unei acțiuni în justiție.
A reținut tribunalul că reclamanta are calitatea de cadru didactic și a fost angajată atât pentru norma de bază la două unități școlare din D., respectiv Școlile Gimnaziale "X."; și "Y."; D., cât și pentru activitatea de formator de către C., unitate din sistemul de învățământ, pentru a desfășura activități specifice proiectului în cadrul unităților de învățământ, situația cumulului celor două activități fiind reglementată nu numai prin Codului Muncii, ci și prin Legea 1/2011. Conform art. 283 din Legea nr. 1 /2011, răspunderea patrimonială a personalului didactic, a personalului didactic auxiliar, precum și a celui de conducere, de îndrumare și de control din învățământul preuniversitar se stabilește potrivit legislației muncii. Decizia de imputare, precum și celelalte acte pentru recuperarea pagubelor și a prejudiciilor se fac de conducerea unității sau a instituției al cărei salariat este cel în cauză , în afară de cazurile când, prin lege, se dispune altfel.
În plus, conform art. 357 din același act normativ, personalul care lucrează în domeniul educației permanente poate ocupa următoarele funcții: cadru didactic, cadru didactic auxiliar, formator, instructor de practică, evaluator de competențe, mediator, facilitator al învățării permanente, consilier, mentor, facilitator/tutore on-line, profesor de sprijin și alte funcții asociate activităților desfășurate în scopul educației permanente.
Rezultă, așadar, că legiuitorul a stabilit pentru personalul nominalizat în Legea 1/2011 un regim special derogatoriu față de cadrul general arătat în Codul Muncii, atâta timp cât a reglementat posibilitatea emiterii unei decizii de imputare în răspunderea patrimonială a personalului didactic și de îndrumare. Din acest punct de vedere, Decizia nr. 529 din 29.06.2015 nu este nelegală.
Sub aspectul încălcării dispozițiilor Codului Muncii cu privire la modificarea contractului individual de muncă, a reținut prima instanță că, prin contractul individual nr. …63 din ...2012, părțile nu au stabilit că programul de muncă trebuie structurat într-un anumit mod, ci doar că acesta trebuie să totalizeze 90 ore pe lună, conform art. H din act. Instrucțiunea nr. 64 din 01.02.2013 a Autorității de Management POSDRU nu modifică cu nimic această clauză contractuală, întrucât aceasta aduce la cunoștință despre necesitatea respectării unor reglementări comunitare în întocmirea actelor ce atestă desfășurarea unor activități.
De altfel, din pontajele depuse chiar de reclamantă la filele 18-27 dosar fond rezultă că programul de lucru era stabilit chiar de către B., fără ca angajatorul să intervină în acesta sau să stabilească un anumit calendar de desfășurare a activităților. Din acest punct de vedere, raporturile de muncă sunt parțial atipice față de cele stabilite de Codul Muncii, prin art. 17 și următoarele, întrucât angajatorul nu păstrat prerogativa de a stabili și programul de activitate, respectiv de a verifica îndeplinirea acestuia, fiind lăsată chiar la latitudinea reclamantei modalitatea de îndeplinire a sarcinilor ce decurg din fișa postului.
Cum instrucțiunea AMPOSDRU 64/2013 a fost comunicată reclamantei la data de 06.02.2013, iar primul pontaj a fost întocmit de reclamantă la 28.02.2013, rezultă că aceasta ar fi trebuit să aibă în vedere consemnarea activităților pe ore/zi sau ore/săptămână în acord cu Directivele 93/104/CE și 2003/88/CE. Din pontajul pentru luna februarie 2013 rezultă că pentru săptămâna 4 -10 februarie reclamanta a înscris cele 40 ore la norma de bază, alte 4 ore proiectul POSDRU 91/2.2 și încă alte 29 ore pentru proiectul POSDRU 87/1.3. Rezultă un total de 73 ore lucrate pe săptămână față de limita maximă de 65 ore. De altfel, sub aspectul numărului de ore, reclamanta nu a contestat consemnările pârâtei din Decizia de Imputare nr. 59 din 29.06.2015.
În schimb, reclamanta a menționat că pârâta își invocă propria culpă, deoarece C. ar fi ordonanțat plata salariului pe baza fișelor de pontaj. Susținerile părții sunt însă în contradicție cu dispozițiile art. 256 din Codul Muncii, care stabilesc că salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie . Din acest text reiese că obligația de restituire subzistă indiferent dacă există sau nu o culpă a angajatorului în stabilirea sumei inițiale ce a fost plătită. Dacă s-ar fi dorit instituirea regulii privind restituirea sumei cu excepția situației în care a existat o greșeală din partea angajatorului legiuitorul ar fi stabilit acest lucru în mod expres în textul menționat. Cum o asemenea distincție nu există, rezultă că salariatul trebuie să restituie suma nedatorată indiferent de existența sau inexistența culpei angajatorului.
Tribunalul a avut în vedere că și sub aspectul salarizării raporturile de muncă dintre părți sunt atipice față de reglementările generale din cadrul Codului Muncii, întrucât plata acestora este asigurată din alte fonduri decât cele ale angajatorului pe baza unui proiect desfășurat în condițiile Programului Sectorial de Dezvoltare a Resurselor Umane finanțat de Uniunea Europeană. Chiar dacă inițial drepturile salariale sunt asigurate de C., controlul privind respectarea condițiilor de desfășurarea a Proiectului și de rambursare a sumelor este desfășurat de o altă persoană decât cea a angajatorului, respectiv Autoritatea de Management a POSDRU, care poate stabili neregularități în legătură cu desfășurarea operațiunilor derulate în cadrul contractelor de finanțare. Sub acest aspect, în mod corect s-a stabilit că este necesară respectarea limitei maxime de 65 ore pe săptămână, astfel că nici din acest punct de vedere acțiunea formulată de reclamantă nu este întemeiată.
În consecință, tribunalul a respins ca nefondată cererea.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamanta B., prin A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivare, arată că tribunalul nu a analizat temeinic înscrisurile depuse la dosar și a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.
Astfel, primul motiv de anulare invocat cu privire la decizia de imputare a fost acela că decizia de imputare este un act juridic nul absolut, care nu poate produce nici o consecință juridică. A motivat că procedura de atragere a răspunderii patrimoniale a salariaților și cea de restituire a sumelor nedatorate este reglementată în art.254 - 259 din Codul muncii și că din analiza acestei proceduri se constată că decizia de imputare nu este reglementată ca instrument juridic de stabilire a răspunderii patrimoniale a salariatului ori de restituire a sumelor încasate necuvenit.
Actuala procedură legală presupune chemarea în judecată a salariatului, urmând ca instanța de judecată, pe bază de probe și în urma analizei dispozițiilor legale aplicabile, să hotărască dacă salariatul trebuie să răspundă patrimonial sau nu față de angajator ori dacă trebuie să restituie vreo sumă de bani încasată necuvenit sau nu.
În speță, instanța de fond a considerat neîntemeiat acest motiv de anulare, invocând depozițiile art. 283 din Legea nr. 1/2011 a educației naționale, care reglementează acest instrument juridic de atragere a răspunderii, considerând că astfel se stabilește un regim derogatoriu față de cadrul general stabilit de Codul muncii.
În opinia sa, aceasta motivare este greșită, pentru următoarele considerente :
Dispozițiile primei teze a art. 283 din Legea nr. 1/2011, a educației naționale, fac trimitere la legislația muncii, de unde concluzia că legiuitorul nu a dorit să stabilească un regim derogatoriu în cazul personalului din învățământ ("Răspunderea patrimonială a personalului didactic, a personalului auxiliar, precum și a celui de conducere, de îndrumare și de control din învățământul preuniversitar se stabilește potrivit legislației muncii";).
În teza a doua a art. 283, legiuitorul menționează decizia de imputare, precizând totodată faptul că aceasta, precum și celelalte acte pentru recuperarea pagubelor și prejudiciilor se fac de conducerea unității sau instituției, în afară de cazurile când, prin lege, se dispune altfel.
Apreciază că, prin coroborarea primei teze cu ultima teză a art. 283 din Legea nr. 1/2011, legiuitorul nu a dorit să creeze un cadru derogatoriu de la dreptul comun, ci, dimpotrivă, trimiterea expresă la legislația muncii și reglementarea emiterii deciziei de imputare numai în cazul când printr-o altă lege nu se dispune altfel (în speță Legea nr. 53/2003) denotă intenția legiuitorului de a nu crea un cadru derogatoriu, ci unul supus dreptului comun în materie.
O dovadă în plus o constituie reglementarea cu adevărat specială, derogatorie, din Legea nr. 188/1999, privind Statul funcționarilor publici. Astfel, pe de o parte, în art. 85, este reglementată decizia de imputare ca fiind actul juridic de atragere a răspunderii civile a funcționarului public pentru situațiile reglementate la art. 84 lit. a) și b), cu menționarea expresă a cadrului procedural și a termenelor procedurale în care poate fi emisă și contestată, dar și hotărârea judecătorească pentru situația de la art. 84 lit.c).
Pe de altă parte, în art. 117 se prevede faptul că dispozițiile legii se completează cu prevederile din legislația muncii etc., dar numai în măsura în care nu contravin dispozițiilor din legea în discuție, exprimarea literară fiind categorica în a defini caracterul de lege specială a Legii nr. 188/1999.
Făcând o comparație între cele două reglementari ale deciziei de imputare, se poate constata că voința legiuitorului a fost aceea ca Legea nr. 188/1999 să fie o lege specială în privința răspunderii civile a funcționarilor publici (fapt explicabil prin regimul juridic special al acestei categorii profesionale ), în timp ce Legea nr.1/2011 se supune, din acest punct de vedere, reglementării generale din legislația muncii. Ca urmare, apreciază apelanta că instanța de fond nu a dat o interpretare corectă textului art. 283 din Legea nr. 1/2011, pronunțând o sentință nelegală din acest punct de vedere.
Un alt motiv de anulare a deciziei de imputare pe care l-a invocat a fost cel referitor la faptul că nu a fost încheiat nici un act adițional la contractul individual de muncă, prin care să se fi modificat clauza referitoare la durata muncii de maxim 90 de ore pe lună, așa cum prevăd imperativ dispozițiile art. 41 din Codul muncii și cum s-a stipulat în mod expres în penultima clauză din contractul individual de muncă.
Potrivit dispozițiilor art. 41 alin. 1 și alin.3 lit. f) din Codul muncii, timpul de muncă este unul dintre elementele esențiale ale contractului individual de muncă, care poate fi modificat numai prin acordul părților, iar potrivit dispozițiilor art. 17 alin.5 din Codul muncii, "orice modificare a unuia dintre elementele prevăzute la alin.(3) în timpul executării contractului individual de muncă impune încheierea unui act adițional la contract într-un termen de 20 de zile lucrătoare de la data apariției modificării."
Chiar dacă apelantei i s-a comunicat Instrucțiunea nr.64/01.02.2013, pârâtul C. - în calitate de angajator - avea nu numai obligația informării, ci și obligația încheierii unui act adițional la contractul individual de muncă prin care, de comun acord cu salariatul, să modifice clauza referitoare la timpul de muncă sau durata muncii (art. 17 alin. 3 lit. l ) din Codul muncii).
Aceasta, întrucât, așa cum rezultă în mod expres din contractul individual de muncă, temeiul legal al încheierii și executării contractului individual de muncă în discuție - este Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii.
Susține că prima instanță a înlăturat în mod greșit și acest motiv de anulare, cu motivarea că instrucțiunea nu a modificat cu nimic clauza din contractul individual de muncă și că programul de lucru era stabilit chiar de către reclamantă, fără intervenția angajatorului.
În opinia sa, este evidentă modificarea clauzei numerotate cu M în contractul individual de muncă al reclamantei, câtă vreme, inițial, s-a convenit că durata muncii de expert - formator era de maxim 90 de ore pe lună , iar prin Instrucțiunea nr. 64 / 1.02.2013 s-a plafonat această durată la maxim 13 ore / zi și, respectiv, 65 ore/săptămână, inclusiv norma de bază stabilită prin contractele individuale de muncă încheiate separat, în calitate de cadru didactic .
În consecință, susține că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 17 și 41 din Codul muncii, deși se impunea aplicarea lor în cauză.
Un alt motiv de anulare invocat a fost cel referitor la culpa pârâtului - intimat care a verificat fișele de pontaj depuse din care rezulta clar numărul de ore lucrate zilnic și săptămânal, nu a cerut niciodată modificarea acestor documente, dimpotrivă, a ordonanțat plata salariului raportat la acel număr de ore.
Solicită a se observa că, anexat întâmpinării depuse la prima instanță, pârâtul a depus câteva adrese în care recunoaște că a fost necesară concentrarea programului pentru o perioadă mai scurtă de timp pentru a putea duce la îndeplinire obiectivele proiectului, astfel că s-a lucrat și in zilele de sâmbătă și duminică, precum și că formatorii și-au desfășurat activitatea și că au depus eforturi suplimentare pentru a nu fi blocat proiectul ( adresa nr. 344 / 26.01.1015 - pag. 3 , adresa nr. 5900 / 29.06.2015- pag. 3 ).
Din acest punct de vedere, consideră greșită motivarea instanței de fond; că potrivit art. 256 din Codul muncii culpa angajatorului nu este relevanță și că obligația de restituire a sumei subzistă în orice condiții.
Pentru a exista obligația de restituire în sarcina salariatului, este necesar ca acesta să o fi încasat în mod nedatorat, condiție prevăzută expres de textul art. 256 din Codul muncii,
Or, apelanta a prestat efectiv munca pentru care a încasat salariul, situație recunoscută de către pârâtul - intimat prin adeverințele sus-menționate, iar salariul a reprezentat contraprestația muncii sale , așa cum prevede art. 159 din Codul muncii. Mai mult, în loc să lucreze doar în timpul săptămânii, a făcut efortul de a lucra în zilele de repaos săptămânal pentru a contribui la îndeplinirea obiectivelor proiectului și pentru a nu bloca lucrările acestui proiect.
Mai mult, deși trebuia să respecte deopotrivă Instrucțiunea nr.64, pârâtul intimat a ordonanțat la plată salariul reclamantei, deși cunoștea din foile de pontaj că numărul de ore maxim săptămânal a fost depășit.
În aceste condiții, nu se poate reține că a cauzat vreun prejudiciu angajatorului și nici că aceasta a încasat sume de bani în mod necuvenit, în accepțiunea dispozițiilor art. 256 din Codul muncii.
Așa cum rezultă din partea a doua a instrucțiunii nr. 64/2013, sumele aferente orelor care vor depăși limita stabilită nu se vor rambursa din Fondul Social European/ Bugetul național, dar față de situația anterior descrisă rezultă că aceste sume vor putea fi acoperite din alte fonduri, prin demersurile efectuate de pârâtul - intimat, în calitate de angajator.
Pentru toate aceste motive, consideră apelanta că sentința apelată este nelegală și netemeinică, motiv pentru care solicită schimbarea în tot a acesteia.
În drept, invocă dispozițiile art. 466 și 480 Cod procedură civilă.
Deși legal citat, intimatul C. nu a formulat întâmpinare, dar, prezentă în instanță la termenul de judecată de astăzi, reprezentanta acestuia a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond, ca temeinică și legală.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea constată că apelul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 529 din 29.06.2015 s-a imputat contestatoarei suma de 643 lei cu titlu de daune, reprezentând valoarea a 36 de ore declarate neeligibile de către OIPOSDRU.
În conformitate cu dispozițiile art. 169 alin. 2 din Codul muncii: "Reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.";
Potrivit art. 283 din Legea nr. 1 /2011: "Răspunderea patrimonială a personalului didactic, a personalului didactic auxiliar, precum și a celui de conducere, de îndrumare și de control din învățământul preuniversitar se stabilește potrivit legislației muncii. Decizia de imputare, precum și celelalte acte pentru recuperarea pagubelor și a prejudiciilor se fac de conducerea unității sau a instituției al cărei salariat este cel în cauză, în afară de cazurile când, prin lege, se dispune altfel";.
Din modul de reglementare cuprins în teza I a art. 283 din Legea nr. 1/2011, rezultă că legiuitorul a înțeles să supună răspunderea patrimonială a personalului didactic regimului de drept comun în materie și anume legislației muncii. Teza a doua nu stabilește un regim derogatoriu ci menționează doar persoanele care au atribuții în emiterea deciziilor de imputare și a celorlalte acte de stabilire a prejudiciilor în condițiile reglementării generale. Nu există nici o mențiune, în sensul că angajarea răspunderii personalului didactic se poate realiza (prin derogare de la norma generală) pe baza deciziei de imputare. Sau, dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, în mod cert, reglementarea ar fi trebuit să conțină și alte norme referitoare la condițiile emiterii deciziei, elementele acesteia, termene etc. Și desigur, nu ar mai fi avut nici un sens norma cuprinsă în teza I a art. 283 din Legea 1/2001. Prin urmare, nu se poate aprecia că art. 283 din Legea 1/2011 conține o reglementare specială față de legea generală reprezentată de Codul muncii.
Iar, așa cum am arătat deja, în conformitate cu dispozițiile art. 169 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), angajarea răspunderii patrimoniale a angajatului nu se poate realiza decât în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, decizia de imputare nr. ..75 din …2015, emisă de angajator, fiind nelegală.
Ca urmare, în temeiul art. 480 alin. 2 din Codul muncii, Curtea va admite apelul și va schimba sentința atacată în sensul că va admite contestația și va anula decizia nr. …29 din ….2015, emisă de intimatul C.
| ← Recalculare pensie pentru limită de vârstă. Jurisprudență Pensii | Competenţa instanţei specializate în soluţionarea litigiilor... → |
|---|
