Diurna externă, indemnizaţia plătită unui angajat pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în interes de serviciu, în altă ţară, supusă negocierii între salariat şi angajator

Comentarii

0

Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 584 din data de 08.06.2016

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Botoșani sub nr. 1835/40/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata salariilor cuvenite pentru perioada 18.07.2014 - 25.03.2015 în sumă de 4.770 lei, a diferenței de diurnă pentru lunile ianuarie și februarie 2015 în sumă totală de 590 euro (140 de euro pentru ianuarie și 450 euro pentru februarie) și a indemnizației pentru concediul de odihnă cuvenit pentru perioada lucrată, sumele cuvenite urmând a fi actualizate în funcție de indicii de inflație de la scadență și până la data plății efective, cu plata dobânzii legale pentru același interval de timp.

În fapt, reclamantul a arătat că a încheiat cu pârâta contractul individual de muncă nr. 44/18.07.2014, urmând să primească salariul lunar de 900 de lei, precum și diurna pentru perioada lucrată în Uniunea Europeană, însă angajatorul i-a achitat doar o parte din suma cuvenită cu titlu de diurnă, conform extraselor de cont emise de Banca C., fără însă a fi achitate prin virament bancar și salariile în lei cuvenite, în sumă totală de 4.770 lei.

Reclamantul a susținut că pârâta nu și-a îndeplinit integral nici obligația de plată a diurnei, întrucât nu i-a achitat cu acest titlu diferența de 140 de euro pentru luna ianuarie 2015 și de 450 de euro pentru luna februarie 2015.

În privința plății salariilor, reclamantul a apreciat că angajatorul va invoca existența statelor de plată semnate de salariat, așa încât a susținut că doar aceste înscrisuri nu pot face dovada plății salariilor dacă nu sunt însoțite de viramentele bancare aferente. A pretins că "statele de plată erau puse în față la sosirea din străinătate și se cerea semnarea acestora pentru a continua decontul pentru perioada petrecută în străinătate la lucru.";

Cât privește diferența de diurnă, i-ar fi fost reținut de angajator fără a exista vreun document în conformitate cu art. 169 alin. 1 și 2 din Codul Muncii.

În drept, reclamantul a invocat disp. art. 271 și art. 272 din Codul muncii.

Pârâta a depus întâmpinare (fila 72 - 78 dosar fond), prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca nefondată și, în subsidiar, în cazul în care se va considera că pretențiile reclamantului sunt parțial fondate, dar va fi admisă cererea sa reconvențională, să fie compensate sumele datorate de societate reclamantului-pârât cu sumele datorate de reclamantul-pârât unității.

Pârâta a formulat și cerere reconvențională ( f. 59-63 dosar fond), prin care a solicitat obligarea reclamantului pârât la plata :

- sumei de 1.753 lei, reprezentând sume nedatorate, aferente perioadei în care acesta nu a prestat activitate în interesul societății, dar i-au fost achitate drepturi salariale și contribuții aferente, sumă actualizată cu dobânda legală și indicele de inflație, calculate de la data achitării acestora reclamantului-pârât și bugetului de stat la data plății efective;

- sumei de 580 EUR achitată în mod eronat reclamantului pârât pe data de 24.04.2015 cu titlu "avans diurnă", reprezentând sume nedatorate, actualizată cu dobânda legală de la data introducerii prezentei cereri reconvenționale la data plății efective;

- sumei de 1.711,13 lei reprezentând contravaloarea pagubei adusă pârâtei prin distrugerea unei scări aparținând autovehiculului său SV xx XXX de către reclamantul pârât la data de 06.11.2014, conform facturii fiscale nr. ASS….19/….2015 achitată la data de ....2015, sumă actualizată cu dobânda legală și indicele de inflație aferent de la data de ….2015 la data plății efective.

1. Cu privire la primul capăt al cererii, s-a arătat că reclamantul-pârât A. a fost salariatul societății, începând cu data de 19.07.2014 și până la data de 25.03.2015.

Acesta a fost încadrat pe funcția de conducător auto, având obligația să îndeplinească atribuțiile de serviciu prevăzute în Fișa postului - anexă la contractul individual de muncă (Anexa nr. 3 la întâmpinare).

În perioada cât a fost salariatul său, reclamantul pârât a condus autoutilitara Merceds Benz înmatriculată cu numărul SV xx XXX și a prestat activitate în folosul societății, efectuând curse de transport mărfuri în România și străinătate în următoarele intervale:

28.07.2014-10.11.2014;

21.01.2015-13.03.2015.

Dovada faptului că reclamantul pârât nu a prestat activitate în interesul pârâtei în intervalul 11.11.2014-16.01.2015 rezultă din extrasul de pe fleetboardul autovehiculului SV xx XXX pe care și-a desfășurat activitatea reclamantul pârât, extras care înregistrează în mod automat mișcările autovehiculului, locația GPS, kilometrajul și seria cartelei conducătorului auto introdusă în tahograful digital al mașinii respective (Anexa nr. 6 la întâmpinare), precum și câteva Scrisori de transport internațional (CMR-uri) care atestă data, numărul autovehiculului cât și numele șoferului care conducea efectiv acest autovehicul (Anexa nr. 7 la întâmpinare).

În plus, cu privire la perioada nelucrată 13.11.2014 - 16.01.2015 , s-au făcut precizări în întâmpinare.

Prin urmare, sunt îndeplinite condițiile legale prevăzute de art. 256 (1) Codul Muncii, iar în baza probatoriului ce va fi administrat, pârâta a solicitat a fi obligat reclamantul pârât la plata sumei de 1.753 lei reprezentând sume nedatorate, aferente perioadei în care acesta nu a prestat activitate în interesul pârâtei, dar i-au fost achitate drepturi salariale și contribuții aferente, sumă actualizată cu dobânda legală și indicele de inflație, calculate de la data achitării acestora reclamantului-pârât și bugetului de stat - la data plății efective.

2. Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii, societatea a prevăzut în regulamentul de ordine interioară afișat la sediul său faptul că diurna zilnică externă acordată salariaților care sunt delegați în afara țării este de 29 EUR/ZI (Anexa nr. 23 la întâmpinare).

Reclamantul pârât a fost delegat în afara României în anul 2015, astfel: - în anul 2015: 21.01.2015 - 13.03.2015 - 52 zile de diurnă (Anexa nr. 25 la întâmpinare)

În anul 2015, a achitat reclamantului pârât, cu titlu de diurnă, suma de 2056 EUR, conform centralizatorului și extraselor de cont anexate (Anexa nr. 27).

Abia în momentul primirii cererii de chemare în judecată formulate de către reclamantul pârât, s-a constatat faptul că, din eroare, a achitat prin bancă, pe data de 24.04.2015, suma de 580 EUR reclamantului pârât cu titlu de "avans diurnă" - sumă pe care nu o datora acestuia, ci unui alt salariat (extras de cont - Anexa nr. 28 la întâmpinare). Ori, la data de 24.04.2015, reclamantul pârât nu mai era salariat și, prin urmare, nu urma să efectueze curse pentru pârâtă.

Așadar, în urma analizei pe înscrisurile depuse la dosarul cauzei, urmează a se constata că a achitat diurna integrală prevăzută în Regulamentul de ordine interioară, cuvenită reclamantului pârât pentru cele 52 zile din anul 2015 cât s-a aflat în delegație (29 EUR/zi) și, în plus, a mai achitat acestuia o sumă nedatorată, în cuantum de 580 EUR.

Deși reglementată în cadrul răspunderii patrimoniale, recuperarea sumelor plătite salariatului fără a fi datorate, se fundamentează pe un alt temei juridic decât în cazul răspunderii patrimoniale. Astfel, dacă în cazul răspunderii patrimoniale temeiul juridic este constituit de răspunderea civilă contractuală, reglementată de art. 1350 C.Civ., care are la bază vinovăția salariatului și elementul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, în situația recuperării sumelor primite și nedatorate aceasta nu are la bază un act de vinovăție al salariatului. Recuperarea sumelor nedatorate se întemeiază pe dispozițiile art. 1341(1) C. Civ., "conform căruia cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire".

Astfel sunt îndeplinite și în acest caz condițiile legale prevăzute de art. 256 (1) Codul muncii, așa încât urmează a fi obligat reclamantul pârât la plata sumei de 580 EUR, achitată în mod eronat pe data de 24.04.2015 cu titlu "avans diurnă", reprezentând sume nedatorate, sumă actualizată cu dobânda legală de la data introducerii prezentei cereri reconvenționale la data plății efective.

3. Cu privire la cel de-al treilea capăt al cererii, s-a arătat că pe data de 06.11.2014, în timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, în timpul unei manevre cu spatele a camionului SV xx XXX încredințat de societate, reclamantul nu s-a asigurat corespunzător și a acroșat cu scara din dreapta capului tractor a autovehiculului un stâlp din fier, ceea ce a avut ca și consecință distrugerea scării respective, zgârierea barei și aripei autovehiculului.

Pe data de 10.11.2014, la întoarcerea din cursă, reclamantul pârât a completat o declarație scrisă prin care a descris și recunoscut fapta (Anexa nr.1).

În calitate de conducător auto profesionist, reclamantul pârât avea obligația să cunoască și să respecte cu strictețe legislația în vigoare referitoare la circulația pe drumurile publice și regulile de circulație.

Ori, după cum recunoaște însuși reclamantul-pârât în declarația scrisă, acesta a efectuat manevra respectivă fără să respecte prevederile legale, săvârșind fapta respectivă cu vinovăție.

Ulterior, pârâta a suportat cheltuielile cu înlocuirea scării distruse de reclamantul-pârât la autovehiculul SV xx XXX, fiind emisă de către service-ul auto SC D. SRL factura fiscală nr. …..19/….2015 (Anexa 2) însoțită de devizul de lucrări (Anexa nr. 3), pe care a achitat-o pe data de ….2015 (Anexa nr. 4), prejudiciul fiind astfel cert, lichid și exigibil.

Ulterior, la data întoarcerii din cursă a reclamantului pârât, în luna martie 2015, a prezentat acestuia factura fiscală și devizul aferent, dovada achitării facturii fiscale și a solicitat acestuia să fie de acord cu recuperarea contravalorii pagubei prin acordul părților, conform art. 254 alin (3) din Codul Muncii.

Reclamantul pârât a refuzat în mod categoric să colaboreze cu pârâta, acesta fiind de fapt motivul real pentru care în prezent, a ales, cu rea credință, să o acționeze în judecată și să pretindă sume de bani pe care nu i le datorează în realitate.

În concluzie, în conformitate cu prevederile art. 254 (1) din Legea 53/2003 - Codul Muncii, a solicitat să i se atragă reclamantului pârât răspunderea patrimonială pentru paguba materială produsă în cuantum de 1.711,13 lei, sumă actualizată cu dobânda legală și indicele de inflație aferent de la data de …….2015 la data plății efective.

In drept, Codul Muncii; Codul Civil; Codul de Procedură Civilă.

Prin sentința civilă nr. 144 din 11 februarie 2016, Tribunalul Botoșani a admis în parte acțiunea în pretenții bănești formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C.B. SRL prin reprezentant legal E.; a obligat pârâta să plătească reclamantului suma netă de 1962 lei, reprezentând drepturi salariale pentru lunile:

- octombrie 2014 670 lei;

- februarie 2015 724 lei;

- martie 2015 568 lei,

suma urmând a fi actualizată în funcție de indicii de inflație de la data scadenței până la data plății efective, precum și dobânda legală, de la data scadenței până la data plății efective.

A respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect plata diurnei și a indemnizației pentru concediul de odihnă; a admis în parte cererea reconvențională astfel cum a fost precizată, cerere formulată de pârâta reclamantă S.C. B. SRL în contradictoriu cu reclamantul pârât A.; a obligat reclamantul pârât să plătească pârâtei reclamante:

- suma de 539 euro achitată în plus cu titlu de diurnă;

- suma de 1027 lei, reprezentând drepturi salariale achitate în plus pentru perioadele 13.11.2014-15.12.2014,1.01.2015-6.01.2015 și 8.01.2015-15.01.2015, sumă ce va fi actualizată în funcție de indicii de inflație,de la data scadenței până la data plății efective, precum și dobânda legală de la data scadenței până la data plății efective;

- suma de 1711,13 lei, reprezentând prejudiciu produs unității prin distrugerea scării autovehiculului SV xx XXX, sumă ce va fi actualizată în funcție de indicii de inflație, de la data de ….2015 până la data plății efective, precum și dobânda legală, de la data de …,.2015 până la data plății efective;

A compensat datoriile reciproce la data de 11.02.2016 până la concurența sumei de 1962 lei, cu actualizarea și dobânda legală.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art. 168 alin. 1 din Codul muncii ,,Plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.’’

În cauză, prin statele de plată semnate de reclamant (fila 110 - 122 dosar fond), pârâta a făcut dovada plății salariilor lunare pentru perioada din acțiune, cu excepția lunilor octombrie 2014, februarie 2015 și martie 2015 (fila 116, 118 și 121) pentru care statele de plată nu poartă semnătura salariatului.

Deși reclamantul a contestat primirea salariilor și pentru lunile în care a semnat statele de plată, nu pot fi reținute apărările acestuia întrucât din declarațiile martorilor M. și N. (fila 217 - și 218 ds. fond) a rezultat că pentru toți salariații societății salariile erau plătite în numerar, nefiind făcută dovada contrară de către reclamant, în sensul că și salariile ar fi fost plătite prin viramente bancare în conturile de card. Nu a putut fi reținută nici susținerea reclamantului în sensul că ar fi semnat statele de plată la venirea din curse fără a primi salariile cuvenite, întrucât acesta nu a pretins și nici nu a dovedit că ar fi fost forțat sau amenințat să semneze în aceste condiții statele de plată.

Cât privește declarația martorului O., aceasta a avut un caracter subiectiv, martorul susținând că nu cunoaște temeiul încetării raportului său de muncă cu societatea și că știe de la reclamant că acesta nu ar fi primit salariile pentru munca prestată.

Prin urmare, față de situația de fapt reținută și de disp. art. 168 alin. 1 Codul muncii, s-a reținut că pârâta nu a făcut dovada plății salariilor cuvenite reclamantului pentru lunile octombrie 2014, februarie 2015 și martie 2015, așa încât a fost obligată la plata cu acest titlu a sumei nete totale de 1962 lei (fila 116, 118 și 121 ds. fond), actualizată cu inflația, precum și a dobânzii legale aferente de la data scadenței până la data plății efective - pentru a se asigura repararea integrală a prejudiciului produs salariatului prin neplata la scadență a salariilor lunare, în conformitate cu disp. art. 166 alin. 4 din Codul muncii, art. 1531 și 1535 Cod Civil.

Pentru soluționarea cererii reclamantului de obligare a pârâtei la plata indemnizației pentru concediul de odihnă cuvenit, s-a notat că potrivit întâmpinării (fila 166 dosar fond) și răspunsului la întrebarea nr. 5 din interogatoriu (fila 215 dosar fond), reclamantul a recunoscut că nu a prestat muncă pentru angajator în intervalul 13.11.2014 - 16.01.2015, cu excepția zile de 07.01.2015.

De asemenea, s-a reținut că potrivit art. 145 alin. 2 din Codul muncii, concediul de odihnă se acordă proporțional cu activitatea prestată și că salariatul, deși a pretins că i se cuveneau 30 zile de concediu de odihnă, nu a indicat temeiul de drept al acestei apărări, așa încât în raport cu mențiunile din contractul individual de muncă, s-a reținut că numărul de zile de concediu cuvenite acestuia în raport de activitatea desfășurată, este de 10 zile.

Conform foii colective de prezență pentru luna decembrie 2014 (fila 106 dosar), reclamantul a efectuat în această lună 10 zile de concediu de odihnă, iar indemnizația astfel cuvenită ar fi fost inclusă în suma netă plătită salariatului pentru această lună (fila 114 ds. fond), așa încât pârâta nu-i mai datorează nicio sumă cu acest titlu.

Prin urmare, a fost respinsă ca nefondată această pretenție a reclamantului, cum tot ca nefondat a fost respins și capătul de cerere privind diferența de diurnă pretinsă pentru lunile februarie și martie 2015 în sumă totală de 590 de euro.

Aceasta întrucât, plata diurnei a fost făcută de angajator prin viramente bancare (fila 20 -39 ds. fond), din analiza acestora rezultând plata sumei totale de 3.314 euro pentru anul 2014 (anexa 26 întocmită de pârâtă - fila 128 - omițând suma de 220 de euro plătită la data de 23.12.2014 - fila 27) și a sumei totale de 2151 euro pentru anul 2015 (anexa 27 întocmit de pârâtă - fila 143 - omițând suma de 95 euro plătită la data de 02.03.2015 - fila 36), deci în total 5.465 euro. Aceasta întrucât, contrar susținerii reclamantului, suma de 100 euro plătită la 13.02.2015 (fila 33 ds. fond) reprezintă "diurnă nord spedition";.

În privința nivelului zilnic al diurnei, reclamantul nu a făcut dovada certă contrară celui rezultat din Regulamentul de ordine interioară al societății nr. 134/13.01.2014 (fila 123) și confirmat de martorii M. și N., respectiv de 29 de euro/ zi, așa încât instanța a reținut acest cuantum la stabilirea drepturilor cuvenite salariatului.

Pârâta a susținut că pentru anul 2014 avea obligația plății diurnei pentru 106 zile (fila 126 ds. fond), din care pentru 10 zile aferente intervalului 01.11.2014 - 10.11.2014, deși conform foii colective de pontaj pentru această lună a considerat că salariatul a desfășurat activitate și în zilele de 11 și 12 noiembrie 2014 (începând cu 13 noiembrie 2014 reclamantul nu a lucrat, conform recunoașterii sale exprese de la interogatoriu).

Prin urmare, pentru anul 2014, societatea avea obligația plății diurnei în sumă totală de 3.132 euro pentru 108 zile, eventual de 3.190 euro pentru 110 zile - reclamantul susținând că deplasarea de la locul de muncă către casă a durat 4 zile, întrucât a însoțit administratorul societății la rezolvarea unor probleme ale pârâtei.

Pentru anul 2015, pârâta a calculat că datorează diurnă pentru 52 de zile (fila 127 ds. fond) din care pentru 13 zile din luna martie 2015, iar salariatul a susținut că este îndreptățit la plata acesteia și pentru intervalul de deplasare către domiciliu, respectiv 13.03.2015 - 17.03.2015 indicat în răspunsul la întrebarea nr. 2 din interogatoriu.

Așadar, pentru anul 2015, pârâta datora cu titlu de diurnă suma de 1624 euro pentru 56 de zile, deci în total suma ce trebuia plătită salariatului era de 3.132 euro + 1.624 euro = 4.756 euro (eventual 3.190 euro +1.624 euro = 4.814 euro).

În consecință, întrucât angajatorul a dovedit plata diurnei în sumă de 5.465 euro, pretenția reclamantului de obligare a pârâtei la plata diferenței de diurnă de 590 euro a fost respinsă ca nefondată.

.În schimb, a fost admis capătul de cerere reconvențională având ca obiect plata de către salariat a sumei de 580 euro întrucât, așa cum s-a arătat anterior, aceasta nu era datorată, fiind supusă restituirii conform art. 256 alin. 1 din Codul muncii.

În baza acestui text de lege, reclamantul a fost obligat să restituie pârâtei și drepturile salariale nete, efectiv încasate pentru perioadele 13.11.2014 - 15.12.2014, 01.01.2015 - 06.01.2015 și 08.01.2015 - 15.01.2015, în sumă totală de 1.027 lei, pentru care a recunoscut că nu a desfășurat activitate, or "salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat"; conform art. 159 alin. 1 Codul muncii.

Calculul efectuat de pârâtă în acest sens (fila 104 ds. fond) nu a fost contestat de salariat decât sub aspectul desfășurării activității în ziua de 7 ianuarie 2015 - fapt recunoscut de angajator - astfel încât sumele nete de restituit sunt : 402 lei pentru noiembrie 2014, 335 lei pentru decembrie 2014 și 290 lei pentru ianuarie 2015.

Astfel, deși reclamantul a pretins inițial că era îndreptățit la plata unui concediu de odihnă de 30 de zile după 3 luni lucrate, nu a făcut dovada unei asemenea înțelegeri cu angajatorul și nici temeiul de drept al acestei pretenții, iar prin răspunsul la întrebarea nr. 5 din interogatoriu a arătat că "nu a solicitat drepturi"; pentru aceste perioade.

Pentru a se asigura recuperarea integrală a prejudiciului produs astfel pârâtei, în temeiul art. 1531 - 1535 Cod civil, pentru această sumă netă s-a calculat inflația precum și dobânda legală de la scadență până la data plății efective.

Apreciind că pârâta a făcut dovada condițiilor cumulative cerute de art. 254 alin. 1 din Codul muncii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului, reclamantul a fost obligat să plătească angajatorului suma de 1711,13 lei, cu inflația și dobânda legală de la 24.02.2015 până la data plății efective, pentru acoperirea prejudiciului produs societății prin distrugerea unei scări aparținând autovehiculului cu numărul de înmatriculare SV xx XXX.

Apărările formulate în acest sens de reclamant au fost înlăturate, întrucât art. 254 alin. 3 Codul muncii nu condiționează formularea acțiunii în instanță de încheierea notei de constatare și evaluare a pagubei; în plus Codul muncii nu mai prevede întocmirea deciziei de imputare pentru recuperarea prejudiciilor produse de salariații .

S-a notat că reclamantul nu a dovedit existența vreuneia dintre cauzele care înlătură răspunderea salariatului, întrucât conform declarației din 10.11.2014 (fila 64 dosar fond), reclamantul a recunoscut că, la efectuarea manevrei cu spatele a acroșat un stâlp "cu scara din dreapta a capului tractor distrugând scara și zgâriindu-se bara și aripa";.

Prin urmare, nu s-a putut reține forța majoră, nici vreo cauză neprevăzută care nu putea fi înlăturată, reclamantul având obligația de a se asigura la efectuarea manevrelor și în spațiile private, nu numai pe drumurile publice, și nici existența riscului normal al serviciului, pentru că acesta cuprinde riscul tehnologic nu și riscul uman dacă pierderile sunt generate de nerespectarea din culpă de către salariat a atribuțiilor de serviciu, respectiv a normelor legale specifice funcției îndeplinite.

În fine, prin înștiințarea din 30.10.2015 (fila 197 dosar fond), pârâta a dovedit că nu a fost despăgubită de asigurator pentru prejudiciul rezultat din efectuarea cheltuielilor necesare pentru reparația mașinii (fila 65 - 66 ds. fond), astfel încât reclamantul a fost obligat la plata sumelor arătate.

Față de pretenția formulată de pârâtă, constatând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1616 și art. 1617 alin. 1 NCC, au fost compensate datoriile reciproce ale părților stabilite prin prezenta sentință, la data de 11.02.2016, până la concurența sumei de 1962 lei, cu actualizarea și dobânda legală.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.

Apelantul arată că a fost angajat al S.C. B. SRL în perioada 18.07.2014-24.03.2015, conform contractului individual de muncă nr. …4 din … 2014, semnat atât de el cât și de angajatoare.

Conform deciziei nr. …3/25.03.2015 a încetat relațiile de muncă cu unitatea, dată la care solicită a se reține că nu avea nicio datorie față de aceasta.

Susține de asemenea că a solicitat plata salariilor pentru perioadele 18.07. - 13.11.2014 și 16.01.-17.03. 2015 (24.03.2015), în care fost salariat al societății.

Pentru perioada 13.11.2014 - 15.01.2015 societatea a solicitat să-i restituie suma de 1693 lei iar prin sentința apelată instanța l-a obligat, fără temei, să restituie 1027 lei deși nu a semnat statul de plată așa cum greșit s-a reținut.

Apelantul arată că în întâmpinare, în mod nereal, unitatea susține că el a solicitat, în prezența martorului O., să fie pontat în perioada 13.11.2014 - 16.01.2015. Solicită a se reține că martorul menționat, fiind audiat în fața instanței, a precizat că nu a auzit o astfel de discuție între el și administrator întrucât nu era angajatul unității la data respectivă.

La audiere martorul P. a fost întrebat de ce se semnau statele de plată de către șoferi dacă nu se primeau bani, iar acesta, în mod obiectiv, a precizat că nu se făcea decontul și nu se primeau diferențele de diurnă în caz contrar, însă în mod nelegal instanța a reținut depoziția acestuia ca fiind subiectivă.

De asemenea apelantul susține că instanța ar fi trebuit să rețină faptul că diurna a fost de 1400 euro/lună, deci aproximativ 46-47 euro/zi, așa cum a arătat martorul P.

Totodată solicită ca instanța de apel să rețină faptul că, așa cum a arătat și martorul audiat în cauză, nu i s-a adus la cunoștință despre conținutul Regulamentului de ordine interioară nici lui și nici unui alt conducător auto deși acest lucru era obligatoriu și consideră că trebuia să se procedeze ca și cu contractul de muncă și fișa postului.

Apelantul arată că suma de 2056 euro plătită pentru perioada 16.01.- 17.03.2015 este cea reală, de aproximativ 39 euro/zi și nu este o plată nedatorată suma de 580 euro plătită în luna aprilie 2015 întrucât, așa cum a arătat, societatea plătea diferențele de diurnă în luna următoare, respectiv pe 25 ale lunii, așa încât în luna aprilie a primit diferența de diurnă pentru luna martie 2015.

Mai mult decât atât, pentru perioada 16.01. - 17.03.2015 trebuia să primească diurnă pentru un număr de 61 de zile și nu de 52 de zile așa cum susține societatea prin întâmpinare. Arată totodată că a depus la dosar CMR cu transportul efectuat în perioada 13.03. - 17.03.2015 pe ruta S. - T., cu autoturismul SV.zz ZZZ.

De asemenea, apelantul susține că instanța nu a cercetat cu atenție semnătura de pe Regulamentul de ordine interioară și nu a reținut, așa cum era firesc, că aceasta nu este semnătura administratorului financiar. Așadar, instanța de fond a luat de bun Regulamentul de ordine interioară deși administratorul nu l-a semnat personal și nu și l-a asumat. Arată de asemenea că nici un șofer nu pleca în cursă o perioadă de 3-4 luni doar pentru o diurnă de 29 euro/zi. De altfel, anexa 28, înregistrată cu nr. 134/13.01.2014, nu este completă.

De altfel și suma depusă de numita R. la data de 13.02.2015 nu a fost achitată ca diurnă ci cu titlu de "diverse";, respectiv pentru achiziționarea de covorașe antiderapante în localitatea G. deoarece fără acestea nu se făcea încărcarea autovehiculului cu marfă, dată la care el avea în cont suma de 101 euro și nu cum se arată în anexa 27 pe care instanța a considerat-o diurnă.

În legătură cu suma de 1711,13 lei care reprezintă distrugerea unei trepte a scării autovehiculului, instanța face vorbire la punctul 6 că "deși Codul muncii prevede la art. 254 alin.3 că angajatorul, în cazul în care constată o pagubă în legătură cu munca angajatului va putea solicita printr-o notă de constatare evaluare a pagubei și recuperarea prin acordul părților";, instanța de fond reține contrar. Deși a arătat că evenimentul s-a produs în condițiile art. 254 alin. 2 din Codul muncii, instanța nu a luat în seamă faptul că a fost o situație neprevăzută, nu era vorba de un stâlp vizibil ci unul ascuns în iarba de pe marginea bordurii de o înălțime de aproximativ 0,20m și o grosime de 0,04 m.

Având în vedere că instanța l-a obligat la plata reparației, consideră că trebuia să dispună ca unitatea să îi restituie ansamblul pe care l-a înlocuit întrucât, în situația dată, este bunul său propriu.

De asemenea, susține că în mod eronat instanța a reținut că în Codul muncii nu mai există prevederea întocmirii unei decizii de imputare în conformitate cu art. 252 alin. 1 și următoarele.

Intimata a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

Examinând actele și lucrările dosarului, asupra cererii de apel, Curtea reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de apel prin care se critică soluția primei instanțe cu privire la cererea ce viza stabilirea cuantumului și plata diurnei, reține Curtea următoarele:

În primul rând trebuie supus cercetării judecătorești și analizei instanței de control judiciar cuantumul diurnei ce se cuvenea a fi plătit reclamantului apelant.

A susținut societatea intimată că diurna zilnică de deplasare a fost stabilită prin Regulamentul de ordine interioară al societății și este în cuantum de 29 euro/zi.

La punctul 1 din regulamentul de ordine interioară al societății, înregistrat sub nr. 134 din 13.01.2014, se pretinde că "diurna zilnică de deplasare minimă acordată salariaților pentru delegațiile în afara țării este de 29 euro/zi"; (f. 123 ds. fond).

În primul rând trebuie să evidențiem faptul că această dispoziție regulamentară dispune asupra diurnei zilnice minime și nu asupra diurnei care efectiv trebuie acordată salariaților pentru delegațiile în afara țării.

Această observație este deosebit de importantă, pentru considerentele pe care în continuare le vom arăta pornind chiar de la definiția diurnei.

Diurna externă reprezintă indemnizația plătită unui angajat pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare, în interes de serviciu, în altă țară.

Conform Codului muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri (art. 160 din Codul muncii).

Indemnizațiile, ca și element al salariului, reprezintă practic acele sume plătite salariaților, peste salariul de bază, cu scopul de a compensa cheltuielile pe care aceștia sunt nevoiți a le efectua cu ocazia îndeplinirii unor sarcini de serviciu.

O asemenea indemnizație este și diurna externă pe care mai sus am definit-o.

Unul dintre principiile esențiale ale sistemului de salarizare este acela al negocierii salariilor.

Acest principiu, reglementat de prevederile art. 162 din Codul muncii, reprezintă o consecință a principiului constituțional potrivit căruia dreptul la negocieri în raporturile de muncă este garantat (art. 41 alin. 5).

Codul muncii, concretizând acest drept, prevede că stabilirea salariului se face prin negocieri individuale între angajator și salariat (art. 162 alin. 2 Codul muncii).

Astfel, orice componentă a salariului, inclusiv indemnizațiile, trebuie să fie supusă negocierii între cele două părți ale raportului juridic de muncă: salariat și angajator.

Din această perspectivă, făcând aplicarea dispozițiilor din legislația muncii, rezultă că prevederea din regulamentul intern al societății trebuie interpretată și aplicată în sensul că, în cadrul negocierilor individuale dintre angajator și angajat, pentru stabilirea diurnei zilnice de deplasare în afara țării, trebuie să se pornească de la un minim de 29 euro/zi, însă nicidecum nu se poate stabili că acesta este cuantumul efectiv al diurnei pe care trebuie să o primească salariatul, cuantum stabilit în mod unilateral de societatea intimată, cu înfrângerea principiului esențial al sistemului de salarizare, în legătură cu care mai sus am dezvoltat, anume acela al negocierii salariului.

În al doilea rând trebuie să analizăm posibilitatea angajatorului de a dispune în mod unilateral asupra unui element al salariului, în cuprinsul regulamentului intern al societății.

Angajatorul dispune de prerogativa stabilirii regulilor de desfășurare a activității în unitate prin intermediul regulamentului intern.

Întocmirea acestui regulament este și o obligație prevăzută de art. 241 din Codul muncii.

Elaborarea regulamentului intern este atributul exclusiv al angajatorului, iar art. 242 din Codul muncii dispune asupra dispozițiilor minimale pe care trebuie să le cuprindă acest regulament intern.

Desigur că regulamentul poată să conțină și alte dispoziții decât cele prevăzute în textul din Codul muncii, singura condiție fiind ca acestea să nu contravină legii.

Or, așa cum mai sus am arătat, printr-un act unilateral al angajatorului nu pot fi stabilite drepturi salariale pentru angajați, drepturi care să nu fie supuse negocierii între cele două părți ale raportului juridic de muncă.

În al treilea rând trebuie să analizăm dacă a existat o informare a salariaților cu privire la regulamentul intern al societății, din perspectiva prevederilor art. 243 din Codul muncii.

Regulamentul intern se aduce la cunoștința salariaților prin grija angajatorului și își produce efectele față de salariați din momentul încunoștiințării acestora (art. 243 alin. 1 Codul muncii).

Obligațiile de informare a salariaților cu privire la conținutul regulamentului intern trebuie îndeplinită de angajator (art. 243 alin. 2 Codul muncii).

Modul concret de informare a fiecărui salariat cu privire la conținutul regulamentului intern se stabilește prin contractul colectiv de muncă aplicabil, sau, după caz, prin conținutul regulamentului intern (art. 243 alin. 3 Codul muncii).

Regulamentul intern se afișează la sediul angajatorului (art. 243 alin. 4 din Codul muncii).

Astfel, prevederea din legislația muncii reglementează două obligații distincte ale angajatorului și anume: informarea în mod concret a fiecărui salariat cu privire la conținutul regulamentului intern și afișarea la sediul angajatorului.

Îndeplinirea uneia din aceste obligații nu îl scutește pe angajator de îndeplinirea celeilalte.

Faptul că regulamentul intern al societății a fost legat într-un dosar și pus pe perete în incinta sediului, așa cum rezultă din declarațiile martorilor audiați în fața instanței de fond, semnifică practic afișarea acestuia, obligație reglementată de dispozițiile art. 243 alin. 4 din Codul muncii.

Însă intimatul angajator nu a îndeplinit și cealaltă obligație, aceea de informare în mod concret a salariatului reclamant cu privire la conținutul regulamentului intern.

Față de toate considerentele mai sus expuse, reține Curtea că, în ceea ce privește cuantumul diurnei zilnice de care trebuia să beneficieze salariatul reclamant, în cazul deplasărilor în străinătate, își găsesc aplicarea prevederile HG nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor munci cu caracter temporar.

Art. 17 alin. 1 din acest act normativ recomandă tuturor agenților economici să aplice în mod corespunzător prevederile acestei hotărâri.

Acești agenți economici au posibilitatea să acorde și drepturi superioare celor reglementate de HG nr. 518/1995, după cum rezultă din prevederile art. 17 alin. 2 din Hotărârea de Guvern menționată.

Însă, în speță, cum nu s-a făcut dovada negocierii unui anumit cuantum al diurnei, între părțile raportului juridic de muncă, urmează ca, în stabilirea diurnei ce se cuvine reclamantului apelant, instanța de control judiciar să se raporteze la dispozițiile HG nr. 518/1995, în activitatea de cercetare a înscrisurilor depuse ca material probator în fața primei instanțe .

Potrivit considerentelor hotărârii atacate, pentru anul 2014, societatea intimată avea obligația plății diurnei pentru 108 zile, eventual pentru 110 zile - reclamantul susținând că deplasarea de la locul de muncă către casă a durat patru zile, întrucât a însoțit administratorul societății la rezolvarea unor probleme ale pârâtei (f. 236 ds. fond).

Această dezlegare nu a fost supusă controlului instanței de apel, de nici una dintre părțile litigante.

Prevederile art. 461 alin. 2 Cod procedură civilă reglementează soluția atacării separate a considerentelor, astfel că partea poate să promoveze în mod distinct apel doar împotriva considerentelor, chiar dacă titularul căii de atac se află în poziția de parte câștigătoare în proces.

Astfel, dacă partea intimată considera că hotărârea instanței de fond cuprinde considerente de drept eronate sau constatări care reflectă erori de natură factuală avea posibilitatea de a declara calea de atac.

În caz contrar, aceste considerente intră sub autoritatea de lucru judecat.

În aceste condiții, instanța de control judiciar va porni din punctul în care, pentru anul 2014, societatea intimată datora diurnă pentru 110 zile.

Pentru anul 2015, instanța de fond a stabilit că societatea intimată datora reclamantului diurnă pentru 56 de zile, incluzând și intervalul 13.03.2015 - 17.03.2015, respectiv intervalul de deplasare al salariatului reclamant către domiciliu (f. 236 ds. fond).

Astfel, nu poate fi reținută susținerea apelantului reclamant, în sensul că acest interval temporal nu a fost valorificat la stabilirea numărului de zile pentru care i se cuvine diurna în anul 2015.

La cele 52 de zile indicate de societatea intimată, potrivit situațiilor depuse la fila 127 dosar fond, prima instanță a adăugat și intervalul 13.03.2015 - 17.03.2015, rezultând 56 de zile.

Acest număr de 56 de zile de asemenea nu a fost contestat de societatea intimată, mai mult, a fost recunoscut ca fiind corect calculat, potrivit întâmpinării depuse în fața instanței de apel (f. 12 ds. apel).

Susținerile apelantului reclamant, în sensul că, pentru perioada 16.01.2015 - 17.03.2015, ar fi îndreptățit la plata diurnei pentru 61 de zile, nu au fost dovedite în nici un fel, neputând a fi reținute de instanța de control judiciar.

Potrivit înscrisului depus la fila 127 dosar fond, partea salariată, în luna ianuarie 2015, a efectuat cursa externă în intervalul 21.01.2015 - 31.01.2015, rezultând 11 zile; în luna februarie 2015 în intervalul 1.02.2015 - 28.02.2015 rezultând 28 zile și în luna martie 2015 în intervalul 1.03.2015 - 13.03.2015 rezultând 13 zile, rezultând un total de 52 de zile.

La acest total de 52 de zile, dacă adăugăm cele patru zile, în legătură cu care mai sus am arătat, respectiv 14.03.2015 - 17.03.2015, rezultă cele 56 de zile stabilite de instanța de fond.

Potrivit extrasului fleet board pentru vehiculul cu nr. SV xx XXX (121), condus de reclamant, extras depus de societatea intimată în fața instanței de fond, deplasările în interes de serviciu ale părții salariate în afara țării, au fost în: Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda (f. 91-95 dosar fond).

Potrivit anexei la HG nr. 518/1995, cuantumul zilnic al diurnei, pentru fiecare din aceste țări, este de 35 euro/zi (pct. 19, pct. 59, pct. 96, pct. 118 din anexă).

Astfel, angajatorul datora reclamantului angajat diurnă pentru 166 de zile, așa cum mai sus am arătat , respectiv pentru 110 zile din anul 2014 și pentru 56 de zile din anul 2015 (110+56=166).

La un cuantum al diurnei de 35 euro/zi, rezultă o sumă totală de 5810 euro pe care societatea intimată o datora reclamantului apelant cu titlu de diurnă pentru deplasările în afara țării (166x35=5810).

Potrivit statuărilor instanței de fond, necriticate de societatea intimată, angajatorul a plătit diurnă reclamantului prin viramente bancare, în cuantum de 5465 euro.

Acest cuantum a fost criticat de reclamantul apelant numai sub aspectul reținerii sumei de 100 de euro plătită la data de 13.02.2015, în legătură cu care partea salariată afirmă că a fost încasată cu alt titlu și nu ca diurnă.

Or, această susținere nu poate fi reținută de instanța de fond ca fiind fondată, în condițiile în care, așa cum rezultă în modul clar și neechivoc din înscrisul bancar depus la fila 33 dosar fond, suma de 100 de euro a fost depusă la data de 13.02.2015 cu titlu de diurnă.

În acest cuantum total de 5465 euro a fost inclusă și suma de 580 euro, pretins virată necuvenit în contul reclamantului la data de 24.04.2015, așa cum apare această sumă înscrisă în centralizatorul depus la fila 143 dosar fond, după cum rezultă din considerentele hotărârii instanței de fond (f. 236 ds. fond).

Așa cum mai sus am arătat, cuantumul total al diurnei, pe care societatea angajatoare o datora reclamantului, este de 5810 euro.

Diurna pe care angajatorul a achitat-o a fost în cuantum de 5465 euro, rezultând o diferență pe care trebuie să o plătească salariatului reclamant în cuantum de 345 euro (5810-5465=345 euro).

În aceste condiții, nu poate reține instanța de control judiciar că suma de 580 euro pe care societatea intimată a plătit-o reclamantului la data de 24.04.2015 era o plată nedatorată, ce trebuie supusă restituirii, în acord cu prevederile art. 256 alin. 1 din Codul muncii, în condițiile în care angajatorul este cel care trebuie să mai plătească salariatului o sumă cu titlu de diurnă, așa cum mai sus am arătat.

În ceea ce privește motivul de apel prin care se critică hotărârea instanței de fond sub aspectul obligării reclamantului apelant la plata sumei de 1027 de lei, reprezentând drepturi salariale achitate în plus pentru perioadele 13.11.2014-15.12.2014; 1.01.2015-6.01.2015 și 8.01.2015-15.01.2015, reține instanța de control judiciar următoarele:

Prin răspunsul la interogatoriul ce a fost dat în fața instanței de fond, reclamantul a recunoscut că nu a prestat muncă în favoarea societății în perioada 13.11.2014-16.01.2015 cu excepția zilei de 7.01.2015 (fila 215 ds. fond - răspunsul la întrebarea nr. 5).

În cuprinsul aceluiași răspuns reclamantul a arătat și faptul că nici nu a pretins sau primit de la angajator drepturi salariale pentru această perioadă.

Însă, potrivit statelor de plată depuse în copie la filele 113-115 ds. fond, state de plată semnate de reclamantul salariat, rezultă că pentru această perioadă partea reclamantă a încasat drepturi salariale.

Potrivit prevederilor art. 168 din Codul Muncii, plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit (art. 168 alin. 1 din Codul muncii).

Statele de plată, precum și celelalte documente justificative se păstrează și se arhivează de către angajator, în aceleași condiții și termene ca în cazul actelor contabile, conform legii (art. 168 alin. 2 Codul muncii).

Astfel, statul de plată semnat de salariat, face, fără putință de tăgadă, dovada încasării de către salariat a drepturilor salariale consemnate în respectivul înscris.

Reține instanța de control judiciar că societatea intimată a făcut dovada, în acord cu dispozițiile din legislația muncii mai sus enunțate, că reclamantul a primit drepturi salariale pentru perioada indicată.

Salariul reprezintă totalitatea drepturilor bănești cuvenite pentru munca prestată.

Cum reclamantul salariat a recunoscut că în respectiva perioadă nu a prestat muncă în favoarea angajatorului, devin în speță incidente dispozițiilor art. 256 alin. 1 din Codul muncii, potrivit cu care salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

În ceea ce privește motivul de apel prin care se critică hotărârea instanței de fond sub aspectul antrenării răspunderii patrimoniale, reține Curtea următoarele:

A invocat apelantul dispozițiile art. 254 alin. 3 și art. 254 alin. 2 din Codul muncii.

Principalele modalității de stabilire și recuperare a prejudiciului produs angajatorului, în cazul răspunderii patrimoniale, sunt: învoiala părților și acțiunea în justiție.

Art. 254 alin. 3 invocat de apelant reglementează practic asupra acelei modalități de recuperare a prejudiciului produs angajatorului, care este învoiala părților.

Trebuie să precizăm în primul rând că dispozițiile invocate nu instituie o obligație în sarcina angajatorului, ci numai o posibilitate reglementată în favoarea acestuia: "angajatorul ….. va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare și evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părților…..";

În al doilea rând trebuie să evidențiem faptul că și în ipoteza încheierii unui asemenea acord, învoiala părților nu constituie titlu executoriu, și, drept urmare în baza lui nu s-ar putea face rețineri în rate lunare din drepturile salariale pentru acoperirea pagubei, ci numai în baza unei hotărâri judecătorești definitive, așa cum impune art. 169 alin. 2 din Codul muncii.

Această ipotetică, teoretică învoială a părților ar putea echivala cu o recunoaștere a pretențiilor angajatorului și ar putea fi utilizată ca probă în cadrul procesului declanșat de acesta.

Însă, în speță, nu se pune problema existenței unei asemenea învoieli, în condițiile în care angajatorul a sesizat în mod direct instanța de judecată pentru recuperarea prejudiciului produs de salariatul reclamant.

Art. 254 alin. 2 din Codul muncii reglementează unele situații legale care au ca urmare înlăturarea caracterului ilicit al faptei, deși în individualitatea ei aceasta este prejudiciabilă.

Potrivit Codului muncii, salariații nu răspuns de pagubele provocate de forța majoră sau de alte cauze neprevăzute și care nu putea fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.

A invocat salariatul faptul că a existat o cauză neprevăzută care a determinat producerea pagubei.

Reține Curtea că imprevizibilitatea evenimentului este o trăsătură care se determină în concret, ținând seama de nivelul cunoștințelor ce trebuiau însușite de autor, în raport cu funcția îndeplinită.

Potrivit declarației pe care a dat-o la data de 10.11.2014, reclamantul a arătat că, la efectuarea unei manevre cu spatele, "pe marginea străzii era un stâlp de fier care avea o înălțime de cca 0,40 m care nu era vizibil"; (f. 64 ds. fond).

Stabilește Curtea că, în raport de meseria pe care partea apelantă o avea și anume aceea de conducător auto, și, în raport de cunoștințele pe care trebuie să le dețină pentru practicarea acestei meserii, reclamantul trebuia să știe că la efectuarea oricăror manevre, indiferent de sensul de mers, în spate, în față sau în lateral, trebuie să se asigure tocmai pentru a evita incidente de genul celui care s-a întâmplat sau chiar mai grave.

În legătură cu restituirea ansamblului înlocuit de societate, ansamblu care în accepțiunea părții devine bunul său propriu, reține Curtea că, prin cererea depusă la fila 165 dosar fond, reclamantul a arătat că societatea trebuia obligată să-i predea ansamblul înlocuit, ansamblu pe care salariatul l-a defectat.

Este adevărat că instanța nu s-a pronunțat asupra acestei cereri însă, potrivit prevederilor art. 445 din Codul de procedură civilă, completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului.

Față de toate considerentele mai sus expuse, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 2 Cod de procedură civilă, instanța a admis apelul și a schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că a admis în parte și capătul de cerere formulat de reclamantul A. având ca obiect plata diurnei și a obligat pârâta să plătească reclamantului și suma de 345 euro, cu titlu de diurnă.

A respins cererea formulată de pârâtă, de obligare a reclamantului la plata sumei de 580 euro achitată cu titlu de diurnă, ca nefondată.

În temeiul dispozițiilor art. 1616 și art. 1617 alin. 1 din Codul civil a compensat datoriile reciproce ale părților, până la concurența celei mai mici dintre ele.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt contrare prezentei decizii.

← Transferul salariaţilor. drepturi băneşti.. Jurisprudență...		Pensii. Jurisprudență Pensii →

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii: