Invocarea efectului direct al directivei nr. 2003/88/ce anterior modificării art. 145 alin. 2 din codul muncii într-un litigiu având ca obiect plata indemnizaţiei de concediu
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 124 din data de 22.02.2018
Cuprins pe materii: art. 145 alin. 2 din Codul muncii, Directiva nr. 2003/88/CE
Rezumat :
După interpretarea prevederilor art. 7 din Directiva nr.2003/88/CE, legiuitorul intern nu a intervenit pentru a pune în concordanță dispozițiile Codului muncii cu interpretarea dată în Cauzele C-350/06 și C-520/06 de către instanța europeană, decât în anul 2015.
Reclamantul era îndreptățit așadar să invoce efectul direct, pe verticală, al Directivei 2003/88/CE, deoarece partea care invocă acest efect este o persoană fizică care își întemeiază cererea pe existența unui drept conferit de prevederea din directivă, aceasta fiind clară, precisă și necondiționată, iar partea împotriva căruia este invocat efectul direct este o instituție a statului, observându-se că prevederile art. 145 alin. 2 din Codul muncii nu fuseseră modificate pentru a asigura o transpunere corespunzătoare a dispozițiilor art. 7 din Directiva 2003/88/CE.
(Decizia nr. 124 din 22 februarie 2018, dosar nr. 3362/40/2016 )
Hotărâre :
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani - Secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 22.12.2016 sub nr. 3362/40/2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata indemnizației pentru concediu de odihnă neefectuat aferent perioadei noiembrie 2013 - mai 2014, actualizată cu rata inflației și dobânda bancară, precum și la plata eventualelor cheltuieli de judecată.
În motivare a arătat că prin decizia nr. 1028/23.09.2013 emisă de pârâtă, a fost eliberat din funcția publică de execuție comisar clasa l, grad profesional superior la Garda Financiară - Secția Județeană B. potrivit prevederilor art. 97, lit. c și art. 99, al. l lit. a din Legea nr. 188/1999, iar începând cu data de 01.10.2013 i-a fost acordat un preaviz de 30 zile calendaristice.
Începând cu luna noiembrie 2013 și până în luna mai 2014 a fost în incapacitate temporară de muncă, indemnizația de boală fiindu-i achitată de către Casa de Asigurări Sociale București, în acest sens fiindu-i eliberată adeverința cu nr. 35165T/05.08.2015, această perioadă constituind vechime în muncă și fiind valorificată ca atare la calculul pensiei.
Potrivit art. 94, al. l lit. h din Legea nr. 188/1999, raportul de serviciu al unui funcționar public se suspendă de drept atunci când acesta se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de o lună de zile.
Față de cele prezentate anterior rezultă că în realitate raportul său de serviciu a încetat la finele lunii mai 2014.
Pentru a-i fi compensat în bani dreptul la concediul de odihnă cuvenit pentru perioada noiembrie 2013 - mai 2014, s-a adresat în scris pârâtei la data de 30.05.2016 și prin adresa nr. 913777/29.06.2016 i s-a răspuns că nu poate beneficia de indemnizație concediu odihnă pentru perioada menționată.
În opinia lui, încetându-i raportul de serviciu la finele lunii mai 2014 și aflându-se în incapacitate temporară de muncă în perioada noiembrie 2013 - mai 2014, consideră că este îndreptățit la concediu de odihnă și pentru această perioadă, acest drept fiind prevăzut ca atare de statutul funcționarilor publici.
Mai mult arată că art. 7 din Directiva nr. 2003/88/CE a Parlamentului European prevede dreptul la concediu anual plătit al lucrătorului care se află în concediu medical.
Tot la fel Hotărârea Curții Europene de Justiție din 21.01.2009 dispune că un lucrător nu-și pierde dreptul la concediul anual de odihnă plătit pe care nu a putut să și-l exercite pe motiv de boală.
Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Pe fondul cauzei solicită respingerea acțiunii având în vedere următoarele considerente:
Reclamantul a deținut funcția publică de execuție specifică de comisar în cadrul Gărzii Financiare - Secția județeană B. până la data de 31.10.2013, dată la care Garda Financiară a fost desființată.
Prevederile art. 19 alin. 1 și 2 din OUG nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative:
"în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzută la art. 13 alin. (1) se abrogă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 91/2003 privind organizarea Gărzii Financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 13 octombrie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2004, cu modificările și completările ulterioare, și Hotărârea Guvernului nr. 1.324/2009 privind organizarea și funcționarea Gărzii Financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 800 din 24 noiembrie 2009, cu modificările și completările ulterioare.
(2) Cu data prevăzută la alin. (1), Garda Financiară se desființează";.
În temeiul acestor dispoziții legale a fost emisă Decizia nr. 1028/23.09.2013 prin care reclamantul se eliberează din funcția publică începând cu data de 31.10.2013.
Astfel, începând cu această data reclamantul nu mai are calitatea de funcționar public, nemaiavând raporturi de serviciu cu angajatorul - instituție desființată.
Având în vedere situația descrisă, plata concediilor medicale ale reclamantului a fost efectuată de Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București în temeiul dispozițiilor art. 32 alin. 1 din OUG nr. 158/2005:
Au solicitat respingerea susținerilor reclamantului referitoare la Directiva 2003/88/CE din 04.11.2013, întrucât prevederile acesteia fac referire la calitatea de lucrător a persoanei, calitate pe care, așa cum au arătat, reclamantul nu o mai are începând cu data de 31.10.2013.
Prin încheierea pronunțată la data de 5 aprilie 2017 în dosarul nr. 3362/40/2016 Secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Botoșani și a declinat cauza în favoarea Tribunalului Botoșani - Secția I Civilă, complet specializat de litigii de muncă și asigurări sociale.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Secției I Civile la data de 06.04.2017 sub nr. 3362/40/2017*.
Secția I Civilă prin încheierea pronunțată la data de 9 mai 2017 în dosarul nr. 3362/40/2016* a admis excepția de necompetență materială a Secției I Civile, complet specializat de litigii de muncă și asigurări sociale și a declinat soluționarea cauzei în favoarea Secției a II a civile, de contencios administrativ și fiscal, și constatând ivit conflictul negativ de competență a înaintat dosarul Curții de Apel Suceava pentru soluționarea acestuia.
Prin sentința nr. 65 pronunțată la data de 22 iunie 2017 în dosarul nr. 374/39/2017 Curtea de Apel Suceava a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Botoșani - Secția I Civilă - complet litigii de muncă și asigurări sociale.
Dosarul a fost reînregistrat sub nr. 3362/402016** pe rolul Secției I Civile din cadrul Tribunalului Botoșani primind termen de judecată la data de 3 octombrie 2017.
Prin sentința civilă nr. 914 din 3 octombrie 2017 Tribunalul Botoșani a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune; a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Analizând cu prioritate excepția invocată, Tribunalul a reținut că pentru concediul de odihnă aferent anului 2013 dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut la data de 01.01.2015 pentru că abia atunci acesta putea să verifice dacă angajatorul i-a acordat sau nu aceste drept.
Conform art. 35 din Legea 188/1999 funcționarii publici au dreptul, în condițiile legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale și la alte concedii. Conform art. 146 din Codul Muncii în forma în vigoare în noiembrie 2013 concediul de odihnă se efectuează în fiecare an. Angajatorul este obligat să acorde concediu, până la sfârșitul anului următor, tuturor salariaților care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul.
Termenul de 3 ani s-ar fi împlinit astfel la 01.01.2018. Cum acțiunea reclamantului a fost introdusă la 22.12.2016 rezultă că nu este dată excepția prescrierii dreptului la acțiune.
Același raționament este valabil și pentru concediul de odihnă aferent anului 2014.
Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul a arătat că pretențiile reclamantului sunt nefondate întrucât raporturile de serviciu ale acestuia cu pârâta au încetat anterior ivirii cauzei de suspendare legală a raporturilor de serviciu.
Astfel conform Deciziei nr. 1028 din 23.09.2013 reclamantul a fost eliberat din funcția publică deținută după expirarea termenul de preaviz. Acesta a fost de 30 zile calendaristice conform art. 99 alin. 3 din Legea 188/1999. Termenul a început să curgă la data de 01.10. 2013 conform mențiunilor din Decizia nr. 1028 /2013 și s-a împlinit la data de 30.10.2013. În consecință la data de 31.10.2013 reclamantul nu mai avea statutul de funcționar public în cadrul Gărzii Financiare Botoșani. Conform art. 94 lit. h din Legea 188/1999 Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcționarul public se află în una dintre următoarele situații:
……. h) se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, pe o perioadă mai mare de o lună, în condițiile legii;
Dar pentru a exista această situație ar fi trebuit ca incapacitatea temporară de muncă să apară în cursul termenului de preaviz. Conform Adeverinței nr. 35165 a Casei de Asigurări de Sănătate București, A. s-a aflat în incapacitate temporară de muncă începând cu 01.11.2013.
Or la data de 01.11.2013 se împlinise deja termenul de preaviz astfel că reclamantul nu mai avea calitatea de funcționar public în cadrul Gărzii Financiare, iar dacă nu mai existau raporturi de serviciu rezultă că termenul de preaviz nu putea fi considerat suspendat conform art. 99 din Legea 188/1999.
Întrucât la data de 01.11.2013 Agenția Națională de Administrare Fiscală București nu mai avea calitatea de angajator al petentului rezultă că nu trebuia să acorde acestuia concediu de odihnă ca urmare a incapacității de muncă din intervalul 01.11.2013- 31.05.2014.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, solicitând anularea sentinței și admiterea cererii.
În motivare a arătat că instanța de judecată a reținut eronat data de început a concediului pentru incapacitate de muncă, respectiv 01.11.2013 preluată din Adeverința nr. 35165 a Casei de Asigurări de Sănătate București, fără a constata următoarele aspecte:
În Adeverința nr. 35165 a Casei de Asigurări de Sănătate București nu apare perioada incapacității temporare de muncă înscrisă în Certificatul de concediu medical seria CCMAE nr. 3115479 acordat la data de 21.10.2013 pentru perioada 21 -31 octombrie 2013, deoarece acesta a fost plătit de către Garda financiară - Comisariatul General cod unic de înregistrare a plătitorului -15820130), așa cum rezultă din Adeverința nr. 90178 din data de 29.07.2014, eliberată de Casa de pensii a Municipiului București. Acest aspect este prezentat în fila nr. 5 din dosarul nr. 3363/40/2016, respectiv în cererea adresată de către reclamant la data de 30.05.2016, Agenției Naționale de Administrare Fiscală. În adeverința nr. 90178/2907.2014 se pune în evidență faptul că pentru luna octombrie 2013 reclamantul a beneficiat de 9 (nouă) zile lucrătoare de concediu medical, respectiv pentru perioada 21- 31 octombrie 2013, astfel că perioada de preaviz a fost întreruptă începând cu data de 21.10.2013 și continuată cu perioada înscrisă în Adeverința nr. 35165 a Casei de Asigurări de Sănătate București.
La cererea de chemare în judecată, s-a anexat solicitarea reclamantului adresată Agenției Naționale de Administrare Fiscală București din care rezultă că incapacitatea temporară de muncă a intervenit în perioada de preaviz și nu după încetarea acestuia. Cu atât mai mult, Agenția Națională de Administrare Fiscală a preluat conform prevederilor art.19 alin. (4) din OUG nr. 74/2013, patrimoniul și arhiva Gărzii Financiare, și avea posibilitatea verificării solicitării reclamantului, și nicidecum să susțină cu rea credință, o altă situație față de cea care rezultă din documentele pe care le deține. Și nu în ultimul rând, Agenția Naționala de Administrare Fiscală, instituția care gestionează declarațiile fiscale, putea să verifice dacă în Declarația -112 - Declarația privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate, întocmită pentru luna octombrie 2013 de către Garda Financiară, dacă solicitarea reclamantului este obiectivă, respectiv dacă reclamantul figurează cu incapacitate temporară de muncă în perioada preavizului.
În antetul Certificatul de concediul medical seria CCMAF nr. 3181160/31.10.2013, eliberat pentru luna noiembrie 2013, este înscris faptul că a fost eliberat în continuarea Certificatul de concediu medical seria CCMAE nr. 3115479.
Drepturile aferente concediilor medicale pentru perioada noiembrie 2013 - mai 2014, au fost recuperate de către Casa de Asigurări de Sănătate București de la Agenția Națională de Administrare Fiscală, în conformitate cu prevederile art. 32 alin.(3) din OUG nr. 158/2005.
Datele furnizate de Adeverința nr. 90178 din data de 29.07.2014, eliberată de Casa de pensii a Municipiului București sunt preluate din Declarațiile -112.
În drept, a invocat dispozițiile art. 466 alin(i) din C.proc.Civ.
La data de 13 decembrie 2017 a formulat apel incident, Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând admiterea apelului incident și schimbarea în parte a sentinței civile apelate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.
În motivare a arătat că în mod eronat instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, considerând că pentru concediul de odihnă aferent anului 2013 dreptul la acțiune s-a născut la data de 01.01.2015, pentru că abia atunci recurentul putea să verifice dacă angajatorul i-a acordat sau nu acest drept.
Raționamentul instanței este profund eronat, întrucât prin prezenta acțiune se pretinde obligarea ANAF pentru perioada noiembrie 2013 - mai 2014 la plata indemnizației pentru concediu de odihnă neefectuat aferent acestei perioade.
Potrivit dispozițiilor art. 1522 din Noul Cod Civil, debitorul unei obligații este pus în întârziere prin cererea de chemare în judecată.
În același sens învederează și dispozițiile art. 171 alin.1 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, potrivit cărora dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Aceste prevederi din Codul muncii sunt aplicabile speței întrucât potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999, dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.
Ca atare, pretenția afirmată în speță a cărei întindere se apreciază de la data promovării acțiunii este în afara limitelor legale, demersul îndeplinind condițiile de admisibilitate sub acest aspect doar de la data promovării prezentei acțiuni.
În consecință, orice apreciere asupra legalității pretențiilor deduse judecății, dacă instanța ar respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, în aplicarea dispozițiilor legale indicate, nu poate înfrânge principiile specifice punerii în întârziere, menținute și de legislația actuală în materie civilă și care nu permit determinarea unor pretinse drepturi salariale premergător demersului litigios, pentru ipotezele în care nu subzistă condițiile unei puneri în întârziere de drept.
Revenind la analiza regimului juridic al pretențiilor deduse judecății, obligația de a face, prin remiterea unei sume de bani, a cărei exigibilitate este recunoscută creditorului, potrivit dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și menținute de prevederile art. 2500, 2501 și 2517 din noul Cod civil, pentru un termen de 3 ani de la data la care i s-a născut dreptul de a o pretinde, cererea de chemare în judecată ce reclamă valorificarea unui drept născut cu mult înaintea acestui termen este în mod evident prescrisă.
În contextul celor arătate, rezultă cu evidență faptul că pretențiile ce formează obiectul acțiunii în speță, au fost reclamate cu depășirea termenului general de prescripție.
Nu în ultimul rând, cu privire la termenul de prescripție învederează instanței faptul că, raportat la regimul juridic procesual al cererii de chemare în judecată, calificată chiar de recurent pe tărâmul contenciosului administrativ, în interpretarea demersului primar ca reprezentând valorificarea recunoașterii unui drept în materia dreptului administrativ, de natură a susține ulterior teza recuperării unei pagube ori a beneficiului nerealizat, față de dispozițiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ, pretențiile judecății în speță în fața instanței de contencios administrativ sunt formulate cu depășirea termenului imperativ prevăzut de sediul materiei litigiilor de gen.
Deși recurentul susține că solicită obligarea ANAF pentru perioada noiembrie 2013 - mai 2014 la plata indemnizației pentru concediu de odihnă, solicită a se constata că, în realitate, nu poate solicita aceste sume decât în cadrul termenului de prescripție de 3 ani, raportat la data introducerii acțiunii (ultimii 3 ani înainte de data introducerii acțiunii) care, potrivit informațiilor de pe portalul instanței, este 22.12.2016, pentru o dată anterioară fiind prescris dreptul la acțiune.
În drept a invocat dispozițiile art. 471 alin. 1 și urm. Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, intimatul A. a solicitat respingerea apelului incident ca nefondat, excepția prescripției dreptului material la acțiune fiind corect respinsă de către prima instanță.
Analizând apelurile sub aspectul motivelor invocate, Curtea reține următoarele:
Referitor la apelul reclamantului, Curtea reține că prin decizia nr. 1028 din 23.09.2013 reclamantul A. a fost eliberat din funcția publică de execuție de comisar clasa I, grad profesional superior la Garda Financiară - Secția județeană B. potrivit prevederilor art. 97 lit. "c"; și art. 99 alin. 1 lit. "a"; din Legea nr. 188/1999, la data expirării termenului de preaviz. Prin aceeași decizie s-a acordat reclamantului un termen de preaviz de 30 de zile lucrătoare începând cu data de 1.10.2013.
Potrivit certificatului de concediu medical seria CCMAE nr. 3115479 din 21.10.2013, depus în termen la angajator(aspect confirmat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală prin adresa nr. A-AJR/862 din 15.02.2018 înaintată la solicitarea instanței în apel), reclamantul s-a aflat în concediu medical în perioada 21.10.2013 - 31.10.2013. De asemenea, așa cum rezultă din adeverința nr. 35165 din 5 august 2015 eliberată de Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, reclamantul s-a aflat în concediu pentru incapacitate de muncă și în perioada 1 noiembrie 2013 - 31 mai 2014.
În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. 1 lit. "b"; din Codul muncii, contractul individual de muncă se suspendă de drept pe perioada concediului pentru incapacitate temporară de muncă. Prin urmare, contractul individual de muncă al reclamantului și implicit curgerea termenului de preaviz acordat reclamantului a fost suspendată în perioada 21.10.2013 - 31.05.2014. Practic, termenul de preaviz s-a împlinit în cazul reclamantului la data de 9 iunie 2014, iar contractul individual de muncă al reclamantului a încetat începând cu data de 10 iunie 2014.
Potrivit art. 145 alin. 2 din Codul muncii, astfel cum era în vigoare în perioada vizată de prezenta acțiune, concediul de odihnă se acorda proporțional cu activitatea desfășurată într-un an calendaristic.
Dreptul intern, respectiv art. 145 alin. (2) din Codul muncii, nu asigura însă o transpunere corectă și suficientă a prevederilor Directivei nr. 2003/88/CE, în interpretarea dată de Curtea Europeana de Justiție în cauzele C-350/06 și C-520/06.
Prin hotărârea pronunțată la data de 20 ianuarie 2009 în cauzele conexate C-350/06 și C-520/06 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că: "1) Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că nu se opune unor dispoziții sau unor practici naționale potrivit cărora un lucrător aflat în concediu medical nu are dreptul la un concediu anual plătit efectuat într-o perioadă de concediu medical.
2) Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd că dreptul la concediul anual plătit se stinge la expirarea perioadei de referința și/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul național chiar și în cazul în care lucrătorul s-a aflat în concediu medical în toată perioada de referința sau într-o parte din aceasta și incapacitatea sa de muncă a continuat până la încetarea raportului său de muncă, motiv pentru care nu a putut să își exercite dreptul la concediul anual plătit.
3) Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții sau unor practici naționale care prevăd că, la încetarea raportului de muncă, nu se acordă nici o indemnizație pentru concediul anual plătit neefectuat lucrătorului care s-a aflat in concediu medical în toată perioada de referință sau într-o parte din aceasta și/sau în toată perioada de report sau într-o parte din aceasta, motiv pentru care nu a putut să își exercite dreptul la concediul anual plătit. Pentru calculul indemnizației menționate, remunerația obișnuită a lucrătorului, care este cea care trebuie menținută în perioada de repaus ce corespunde concediului anual plătit, este de asemenea determinantă.";
După interpretarea prevederilor art. 7 din Directivă, legiuitorul intern nu a intervenit pentru a pune în concordanță dispozițiile Codului muncii cu interpretarea dată în cele două cauze de către instanța europeană, decât în anul 2015.
Reclamantul era îndreptățit așadar să invoce efectul direct, pe verticală, al Directivei 2003/88/CE, deoarece partea care invocă acest efect este o persoană fizică care își întemeiază cererea pe existența unui drept conferit de prevederea din directivă, aceasta fiind clară precisă și necondiționată, iar partea împotriva căruia este invocat efectul direct este o instituție a statului, observându-se că prevederile art. 145 alin. 2 din Codul muncii nu fuseseră modificate pentru a asigura o transpunere corespunzătoare a dispozițiilor art. 7 din Directiva 2003/88/CE.
Ca urmare, reclamantul avea dreptul la indemnizația de concediu de odihnă pentru perioada în care s-a aflat în concediu medical, acțiunea acestuia fiind greșit respinsă de prima instanță.
Nu pot fi primite apărările pârâtei în sensul că Directiva nr. 2003/88/CE nu ar fi aplicabilă ca urmare a faptului că reclamantul nu mai avea calitatea de lucrător la data sesizării instanței întrucât ceea ce interesează din punct de vedere al reglementării comunitare este ca drepturile solicitate să vizeze perioada în care o persoană a avut calitatea de lucrător.
Chiar interpretarea CJUE prin hotărârea pronunțată în Cauzele C-350/06 și C-520/06 are în vedere situația lucrătorului care s-a aflat în concediu pentru incapacitate de muncă și din această cauză nu și-a mai putut efectua concediul de odihnă până la data încetării raporturilor de muncă.
Față de cele expuse, în temeiul art. 480 alin. 2 din Codul muncii, Curtea va admite apelul reclamantului și va schimba sentința primei instanțe în sensul că va admite acțiunea și va obliga pârâta să plătească reclamantului indemnizația de concediu de odihnă aferentă perioadei noiembrie 2013 - mai 2014, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală calculate de la data la care era datorată îndemnizația, 10.06.2014, și până la plata efectivă.
Referitor la apelul incident, Curtea reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 146 din Codul muncii astfel cum erau în vigoare la data încetării raporturilor de muncă, regula era efectuarea concediului de odihnă și numai în cazul încetării raporturilor de muncă era permisă compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat. Prin urmare, dreptul la compensarea în bani a concediului de odihnă ia naștere la data încetării raporturilor de serviciu. Cum raporturile de muncă ale reclamantului au încetat la data de 9 iunie 2014, iar prezenta acțiune a fost înregistrată la instanță la data de 22 decembrie 2016, în mod evident nu a fost depășit termenul de prescripție reglementat de art. 268 alin. 1 lit. "c"; din Codul muncii astfel cum era în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune.
Ca urmare, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul muncii, Curtea va respinge apelul incident ca nefondat.
| ← Obligarea fostului angajator la eliberarea unei adeverințe... | Momentul până la care poate fi modificată decizia de... → |
|---|
