Legalitatea măsurii dispuse de ITM privind obligația iniţierii procedurii de negociere colectivă în vederea încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ALBA IULIA Decizie nr. 179 din data de 03.02.2016
Legalitatea măsurii dispuse de ITM privind obligația inițierii procedurii de negociere colectivă în vederea încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
În vederea valorificării garanțiilor constituționale referitoare la dreptul angajaților la negocieri colective și a caracterului obligatoriu al convențiilor colective și pentru a nu goli de conținut acest drept ridicat la rangul de principiu constituțional, reclamanta avea obligația inițierii negocierii. În acest sens, reclamanta avea la îndemână remedii, putând să efectueze diligențe minime pentru inițierea negocierilor, cum ar fi, cu titlu exemplificativ, să pună în vedere angajaților să își desemneze reprezentanții, în condițiile legii, pentru a participa la negocieri, însă un asemenea fapt nu a avut loc.
Secția de contencios administrativ și fiscal - Decizia nr. 179/03 februarie 2016. În același sens, decizia nr. 178/03 februarie 2016, decizia nr. 513/28 martie 2016, decizia nr.377/09 martie 2016.
Prin sentința administrativă nr…/CA/2015, pronunțată de Tribunalul Sibiu - Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal în dosar nr…/85/2014, a fost admisă cererea de suspendare formulată de reclamanta S.C. I.C. S.R.L. împotriva pârâtului Inspectoratul Teritorial de Muncă și în consecință s-a dispus suspendarea executării măsurii nr. 1 dispusă prin Anexa la Procesul verbal de control seria SB nr… din 22.09.2014 întocmit de I.T.M. S. până la soluționarea definitivă a cauzei.
Prin aceeași sentință, a fost admisă acțiunea în contencios - administrativ formulată de reclamantă în contradictoriu cu același pârât cu consecința anulării Adresei nr…/13.11.2014 întocmită de I.T.M. S., reprezentând răspunsul la plângerea prealabilă formulată de reclamantă, precum și a anulării în parte a procesului - verbal de control seria SB nr… din 22.09.2014, în ceea ce privește măsura nr.1 dispusă prin Anexa la acesta, referitoare la inițierea de către angajator a procedurilor de negociere a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate până la data de 13.10.2014, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri pârâtul Inspectoratul Teritorial de Muncă S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, motiv pentru care, invocând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art.488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea acțiunii formulată de reclamantă, urmare a rejudecării procesului în fond.
În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că în privința cererii de suspendare a executării măsurii nr. 1 dispusă prin procesul verbal și contestată de reclamantă, nu sunt îndeplinite niciuna dintre condițiile cumulative prevăzute de art.14 alin.1 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, recurenta a arătat că instanța de fond a reținut eronat, în privința pagubei iminente, că aplicarea unei sancțiuni contravenționale nu creează premisele existenței unei asemenea situații, nefiind de natură a reprezenta o pagubă în dauna societății, reclamanta având la îndemână calea unei eventuale plângeri împotriva procesului verbal de contravenție.
În privința cererii de anulare a măsurii nr. 1 dispusă prin procesul verbal de control întocmit de acesta, pârâtul a arătat că prevederile art.129 și art.141 alin. 3 din Legea nr. 62/2011 trebuie interpretate coroborat, în scopul producerii de efecte juridice și în vederea ducerii la îndeplinire a principiului inițierii negocierii colective la nivel de unitate.
Recurentul a menționat că art. 141 alin. 3 din lege nu reprezintă o excepție de la prevederile art.129 alin.1 și 2, pentru că în situația în care s-ar acorda angajatorilor posibilitatea de a conveni la negocierea contractului colectiv de muncă în orice moment, scopul legii nu ar mai putea fi atins. Deși Legea nr. 62/2011 a intrat în vigoare la data de 31.08.2011, reclamanta nu a procedat la inițierea negocierilor colective de muncă nici până la data efectuării controlului, însă nu pot fi aplicabile prevederile art.141 alin.3 în vederea justificării motivului pentru care nu s-a dus la îndeplinire principiul prevăzut de art.129 alin.1 și 2 din lege.
Pe de altă parte, a menționat recurentul, dacă s-ar îmbrățișa opinia instanței de fond, s-ar crea o diferențiere între angajatorii care au încheiat contracte colective de muncă și cei care nu au astfel de contracte, fiind încălcat principiul prevăzut de art.41 din Constituție care prevede că dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective sunt garantate, potrivit principiului egalității de tratament care guvernează relațiile de muncă, față de toți salariații și angajatorii, reglementat de art.5 alin.1 și art.6 alin.2 din Codul muncii.
Astfel, a mai menționat recurentul, prin neinițierea negocierii colective, sunt privați de drepturile ce le revin din lege, atât angajații, cât și angajatorii, rolul negocierii fiind de a reglementa relațiile de muncă ori de serviciu dintre cele două părți, precum și orice alte acorduri în probleme de interes comun.
În plus, s-a mai arătat în motivarea recursului, există o diferență substanțială între noțiunile de "negociere"; și cea de "încheiere"; a contractelor colective de muncă, acestea fiind reglementate de lege în cadrul unor capitole distincte, sens în care inspectorii de muncă au dispus măsura contestată în ceea ce privește respectarea art.129 din Legea nr.62/2011, respectiv inițierea negocierii, nefăcând trimitere la încheierea contractului. Față de aceste aspecte, recurentul a menționat că în mod eronat instanța de fond a reținut că negocierea poate începe în orice moment, doar dacă ambele părți sunt de acord cu privire la acest aspect. Or, în cazul reclamantei nu a fost identificată nicio formă de manifestare a inițiativei intenției de a negocia, conform art.129 alin.1 din lege, în timp ce dispozițiile art. 140 alin. 1 prevăd că în scopul asigurării participării la negocierea contractelor colective de muncă, angajatorii sau organizațiile patronale vor transmite tuturor părților îndreptățite să negocieze contractul anunțul privind intenția de începere a negocierilor colective.
Din moment ce reclamanta nu a înțeles să transmită anunțul privind intenția de începere a negocierilor colective, nici salariații nu au fost organizați pentru alegerea reprezentanților. Conform art. 221-222 din Codul muncii, a conchis recurentul, în situația în care în cadrul unității nu este constituită o organizație sindicală, angajatorul ia măsuri în vederea alegerii reprezentanților salariaților în cadrul unei adunări generale, numărul de reprezentanți stabilindu-se în numai de comun acord cu angajatorul, în raport de numărul de salariați ai acestuia.
În drept au fost invocate prevederile Legii nr.554/2004, Codul de procedură civilă, Codul de procedură fiscală și Legea nr.108/1999.
Prin întâmpinarea reclamanta intimată S.C. I.C. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca netemeinic și nelegal, cu consecința menținerii hotărârii pronunțată de instanța de fond.
În susținerea poziției sale procesuale, reclamanta a învederat că prevederile art.129 alin.1-4 din Legea nr.62/2011 nu stabilesc o obligație legală a angajatorului de a iniția negocierea colectivă de muncă, astfel că, în privința suspendării actului administrativ atacat, sunt întrunite condițiile impuse de art.14 alin. 1 din Legea nr.554/2004, existând premisele cazului bine justificat, conturat de îndoiala serioasă ce planează asupra legalității actului administrativ, sub forma inexistenței obligației angajatorului de a iniția negocieri colective.
În privința pagubei iminente, reclamanta a arătat că este justificată de avertizarea consemnată în finalul anexei la procesul verbal de control, prin care se face trimitere la dispozițiile legale care sancționează neîndeplinirea sau îndeplinirea parțială a măsurilor dispuse de inspectorul de muncă, respectiv amenda de la 5.000 lei la 10.000 lei, aplicarea sancțiunii fiind iminentă în condițiile în care a fost depășit termenul de realizare a măsurii, încă înainte de primirea răspunsului la plângerea prealabilă, ceea ce ar aduce unității un prejudiciu material care este previzibil.
Referitor la fondul cauzei, intimata a arătat, în esență, că, prin raportare la dispozițiile art.6 alin.2, pct. a, lit.b și g din Legea nr.108/1999, procedura prevăzută de art.129 din Legea nr.62/2011 excede atribuțiilor de control ale Inspecției Muncii, situație în care măsura dispusă de către organele de control este lipsită de temei legal și sancționată cu anularea ei.
În al doilea rând, intimata a menționat că măsura dispusă este nelegală deoarece excede normelor legale, inspectorii de muncă interpretând greșit dispozițiile art.129 din Legea nr.62/2011, în sensul că angajatorul ar avea obligația să inițieze negocierea colectivă. în realitate, dispozițiile legale menționate oferă angajatorului dreptul de opțiune între a exercita sau nu inițierea negocierii colective, interpretare care se impune prin coroborarea alin. 2 și 4 din norma legală evocată.
În plus, la nivelul unității, a menționat intimata, nu există partener căruia angajatorul să-i transmită invitația la negociere, datorită faptului că nu a fost constituit sindicat și nici nu au fost aleși reprezentanții salariaților, fără a exista vreo piedică din partea angajatorului.
În drept, au fost invocate prevederile art.205 Cod procedură civilă.
Analizând hotărârea pronunțată de instanța de fond prin prisma criticilor formulate de recurent, Curtea a constatat că recursul declarat de aceasta este fondat, pentru considerentele în continuare expuse:
Postulatul dreptului la negocieri colective în materie de muncă, privit ca o componentă a conceptului de protecție socială a muncii, în cadrul sferei drepturilor fundamentale, își găsește consacrare constituțională în cuprinsul art. 41 alin.5 din Constituția României, care garantează acest drept, precum și caracterul obligatoriu al convențiilor colective.
Astfel, în aplicarea concretă a acestui principiu constituțional, potrivit art. 6 alin.2 din Codul muncii, tuturor salariaților care prestează o muncă le este recunoscut dreptul la negocieri colective, negocieri care se materializează prin încheierea contractului colectiv de muncă.
Ca orice contract, și contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertății contractuale, în limitele respectării legii, ordinii publice și a bunurilor moravuri.
El reprezintă legea părților, în acest sens fiind și norma cu caracter special prevăzută de art.229 alin.4 din Codul muncii care ridică la rang de lege contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convențională, creat de angajatori și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale precum și de interesele celor două părți. Astfel, în concepția legiuitorului, contractul colectiv de muncă reprezintă forma de exprimare concretă a normelor juridice de muncă, clauzele acestuia având valoare normativă, alcătuind un drept al muncii propriu celor care îl încheie.
Revenind la cauza dedusă judecății, Curtea a reținut că măsura contestată de către reclamanta - intimată, respectiv cea regăsită la pct. 1 din Anexa la procesul verbal de control nr…/22.09.2014 încheiat de către recurentul - pârât, constă în respectarea și aplicarea prevederilor art. 129 din Legea nr. 62/2011, în sensul inițierii procedurii de negociere colectivă în vederea încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, măsura nefăcând referire la negocierile efective sau încheierea acordului colectiv.
Fiind o societate care are peste 21 de angajați, după cum reclamanta susține în acțiunea introductivă, negocierea colectivă este/era obligatorie, conform prevederilor art.129 alin.1 din Legea nr.62/2011.
Părțile contractului colectiv de muncă, potrivit art.134 din aceeași lege, sunt angajatorii și angajații, aceștia participând la negocieri prin reprezentanți. În cazul unității reclamante, datorită faptului că nu există sindicat, în temeiul art. 135 alin.1 lit. b teza a II-a, negocierea se face numai de către reprezentanții angajaților, aceștia având printre altele, ca principală atribuție, conform prevederilor art. 223 din Codul muncii, coroborat cu prevederile art. 129-131 din Legea nr.62/2011, negocierea și încheierea contractele colective de muncă.
Însă, datorită faptului că în cadrul relațiilor de muncă angajatorul acționează, de regulă, de pe o poziție de superioritate, legea dispune, în termeni clari și lipsiți de echivoc, că inițiativa negocierii aparține angajatorului sau organizațiilor patronale (art.129 alin. 2 din Legea nr.62/2011).
Or, în speță, tocmai lipsa dovezilor privind inițiativa negocierii a fost constatată de către inspectorii de muncă, pe cale de consecință aceștia punând în vedere reclamantei să respecte și să aplice prevederile legale anterior evocate.
Măsura este întemeiată având în vedere că, nici chiar în fața instanței, reclamanta nu a făcut probat manifestarea inițiativei negocierii colective.
Dispozițiile art. 129 alin. 4 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora, în cazul în care angajatorul sau organizația patronală nu inițiază negocierea, aceasta va începe la cererea scrisă a organizației sindicale reprezentative sau a reprezentanților angajaților, nu au relevanță în cauză, astfel încât să exonereze reclamanta de obligația de a manifesta inițiativa negocierii, întrucât, după cum reclamanta susține, în cadrul unității nu există sindicat iar angajații nu și-au desemnat reprezentanți.
Prin urmare, ipoteza reală a lipsei sindicatului sau a reprezentanților salariaților nu este de natură a transfera obligația inițiativei negocierilor de la reclamanta angajatoare. Dimpotrivă, în vederea valorificării garanțiilor constituționale referitoare la dreptul angajaților la negocieri colective și a caracterului obligatoriu al convențiilor colective și pentru a nu goli de conținut acest drept ridicat la rangul de principiu constituțional, reclamanta avea obligația inițierii negocierii. În acest sens, reclamanta avea la îndemână remedii, putând să efectueze diligențe minime pentru inițierea negocierilor, cum ar fi, cu titlu exemplificativ, să pună în vedere angajaților să își desemneze reprezentanții, în condițiile legii, pentru a participa la negocieri, însă un asemenea fapt nu a avut loc.
De asemenea, sunt lipsite de relevanță și dispozițiile art.141 alin.3 din Legea nr.62/2011, referitoare la posibilitatea părților de a conveni negocierea contractului colectiv de muncă în orice moment, în cazul în care într-o unitate nu există un contract colectiv de muncă, întrucât, în speță, inspectorii de muncă nu au stabilit măsuri referitoare la negocierea contractului colectiv ci doar referitoare la inițierea negocierilor.
De asemenea, aspectul de nelegalitate al măsurii contestate, pentru faptul că procedura prevăzută de art. 129 din Legea nr. 62/2011 excede atribuțiilor de control ale Inspecției Muncii este neîntemeiată. Conform art. 6 alin. 1 lit. a din Legea nr. 108/1999, Inspecția Muncii prin inspectoratele teritoriale de muncă are ca atribuție generală ";controlul aplicării prevederilor legale, generale și speciale, în domeniile relațiilor de muncă, securității și sănătății în muncă și supravegherii pieței";, inclusiv a prevederilor Legii nr. 62/2011, cum este în cazul de față.
În consecință, pentru considerentele de fapt și de drept anterior expuse, reținând că actul administrativ atacat de către reclamantă este temeinic și legal, în temeiul art. 496 și 498 alin. 1 Cod procedură civilă, coroborat cu dispozițiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, Curtea a admis recursul declarat de către pârâtul I.T.M. S. împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond pe care casat-o și procedând la rejudecarea procesului în fond a dispus respingerea acțiunii formulată de reclamantă.
Soluția se impune atât cu privire la cererea de anulare a actului administrativ, cât și cu privire la cererea de suspendare a executării acestuia, având în vedere soluția ce se preconizează a fi acordată asupra cererii de anulare și întinderea în timp a efectelor suspendării, potrivit prevederilor art. 15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, decizia instanței de recurs fiind definitivă.
| ← Potrivit art.125 din H.G. nr.257/2011, angajatorii sau orice... | Eşalonarea prin acte normative a plăţii drepturilor... → |
|---|
