Medic rezident. Nesemnarea actului adiţional la contractul individual de muncă. Consecinţe.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 50/A din data de 23.01.2014
Prevederile art. 18 alin. 8 din OG nr. 18/2009 dispun în sensul că obligația prevăzută la alin. 7 se stabilește prin act adițional la contractul individual de muncă, în temeiul prevederilor art. 196 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, precum și faptul că nerespectarea de către salariat a obligației asumate îl obligă pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat și a primei de instalare, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adițional la contractul individual de muncă.
Cum în cauză lipsește acordul reclamantei pentru încheierea valabilă a actului adițional la contractul individual de muncă, relativ la suportarea cheltuielilor aferente pregătirii profesionale, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia obligația de restituire pretinsă acesteia derivă direct din lege - în speță, O.G. nr. 18/2009, câtă vreme aceeași lege impune cerința încheierii unui act adițional în acest sens, prin acordul părților.
Prin sentința civilă nr. 1953/26 septembrie 2013, Tribunalul Mureș a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta A. E., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș și, în consecință, a anulat art. 2 din Decizia nr. 569/19.03.2013, emisă de pârât.
De asemenea, a respins acțiunea reconvențională formulată de acesta din urmă și l-a obligat la plata în favoarea reclamantei a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că prin art. 1 al deciziei contestate s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al reclamantei în baza art. 55 lit. b) din Codul muncii, începând cu data de 01.03.2013 (având în vedere cererea nr. 5332/12.03.2013, prin care aceasta solicitase încetarea contractului individual de muncă prin acordul părților), iar prin art. 2 al aceleiași decizii, pârâtul a decis că, în temeiul art. 18 alin. 8 din O.G. nr. 18/2009, reclamanta este obligată să suporte toate cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv cheltuielile de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat, în sumă totală de 5.452 lei, sumă ce trebuia achitată până la data de 28.06.2013 în patru rate lunare, începând cu luna martie 2013.
Tribunalul a apreciat că prevederile art. 2 din decizia contestată sunt lovite de nulitate absolută, deoarece potrivit dispozițiilor art. 169 alin. 1 din Codul muncii, nicio reținere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege, iar conform art. 169 alin 2 din Codul muncii, reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadenta, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, astfel că răspunderea materială a salariatului poate fi stabilita doar prin promovarea unei acțiuni în răspundere patrimonială și nu pe calea unei dispoziții de imputare, cum a procedat pârâtul.
În ceea ce privește acțiunea reconvențională formulată în cauză, prin care pârâtul a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei prevăzute în art. 2 al deciziei contestate, Tribunalul a reținut că aceasta este nefondată, întrucât potrivit art. 18 alin. 8 din O.G. nr. 18/2009, obligația prevăzută la alin. 7 (potrivit căreia medicii care promovează concursul de rezidențiat pe post încheie un contract individual de muncă cu unitatea sanitară publică care a publicat postul respectiv, înainte de începerea pregătirii în rezidențiat, iar prin acest contract se prevede obligația de a lucra la unitatea sanitară publică cu care a încheiat contractul individual de muncă un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat) trebuia stabilită prin act adițional la contractul individual de muncă, potrivit art. 193 alin. 2 din Codul muncii, însă, deși pârâta a întocmit actul adițional, reclamanta nu l-a semnat, astfel că nu îi revine obligația de a suporta cheltuielile ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv cheltuielile de personal (salariul încasat) pe perioada pregătirii în rezidențiat.
Pârâtul a declarat apel împotriva hotărârii anterior descrise, solicitând, prin invocarea prevederilor art. 480 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, schimbarea integrală a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii principale și admiterii acțiunii reconvenționale.
Prin intermediul memoriului de apel s-a susținut că soluția primei instanțe este nelegală din perspectiva faptului că spitalul are obligația de a recupera suma ocazionată de pregătirea profesională a reclamantei în perioada rezidențiatului, deoarece prin nesocotirea art. 18 alin. 8 din O.G. nr. 18/2009 s-a produs un prejudiciu bugetului de stat, dată fiind proveniența sumelor achitate acesteia cu titlu de salariu, iar izvorul obligației de suportare a respectivelor cheltuieli îl constituie chiar legea, în speță ordonanța de guvern menționată, iar nu actul adițional pe care reclamanta, din rea-credință, nu l-a semnat.
S-a mai arătat că este eronată și invocarea de către instanța de fond a încălcării prevederilor art. 169 alin. 1 și 2 din Codul muncii, deoarece unitatea pârâtă nu a operat nicio reținere din salariul reclamantei, prin decizia atacată constatându-se doar existența în sarcina acesteia a unei obligații legale de restituire a sumelor de care a beneficiat în perioada de rezidențiat, astfel că în mod greșit s-a aplicat sancțiunea nulității prevederilor art. 2 din decizia contestată.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, reclamanta a solicitat respingerea apelului și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate, apreciind ca neîntemeiate criticile formulate, în contextul în care pârâtul nu a putut face dovada asumării de către ea a obligației prevăzute de art. 18 alin. 7 din O.G. nr. 18/2009.
Examinând apelul dedus judecății, prin raportare la motivele invocate și în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 - 478 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:
Conform adeverinței nr. 14354 - 124/02.12.2012, emisă de Comisia Locală de Rezidențiat Târgu Mureș, pe baza rezultatului obținut la concursul din 25.11.2012, reclamanta a ales postul de rezident specialitatea "anestezie terapie intensivă"; la Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș, cu pregătire în Centrul Universitar Târgu Mureș (fila 27 dosar fond).
Ulterior, la data de 18.12.2012, s-a încheiat între părțile din litigiu un contract individual de muncă pe durată nedeterminată, înregistrat sub nr. 218/2012, potrivit căruia activitatea reclamantei va începe la data de 01.01.2013, în funcția de medic rezident an I - specialitatea A.T.I., în cadrul Spitalului Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș - Secția Clinică A.T.I., până la finalizarea stagiului de pregătire în rezidențiat, durata timpului de lucru fiind de 7 ore/zi, 35 de ore/săptămână, iar venitul lunar brut de 2.065 lei, compus din salariul de bază de 1.301 lei și spor în cuantum de 764 lei (filele 5-6 dosar fond).
Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. 7 din O.G. nr. 18/2009, medicii, medicii dentiști și farmaciștii care promovează concursul de rezidențiat pe post încheie un contract individual de muncă cu unitatea sanitară publică care a publicat postul respectiv, înainte de începerea pregătirii în rezidențiat, contract prin care se prevede obligația de a lucra la unitatea sanitară publică cu care a încheiat contractul individual de muncă un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat.
De asemenea, prevederile art. 18 alin. 8 din actul normativ evocat dispun în sensul că obligația prevăzută la alin. 7 se stabilește prin act adițional la contractul individual de muncă, în temeiul prevederilor art. 196 alin. 2 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, precum și faptul că nerespectarea de către salariat a obligației asumate îl obligă pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat și a primei de instalare, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adițional la contractul individual de muncă.
În cauza dedusă judecății, însă, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, actul adițional pretins de art. 18 alin. 8 din ordonanța de guvern menționată, deși redactat și semnat de către angajator la data de 28.12.2012, nu a fost însușit prin semnătură și de către reclamantă (fila 26 dosar fond).
Din această perspectivă, Curtea a constatat că în mod greșit se pretinde de către pârâtul-apelant că reclamantei îi revine obligația de a suporta cheltuielile de personal aferente pregătirii în rezidențiat pe perioada ianuarie - februarie 2013, deoarece chiar dispozițiile art. 196 alin. 2 din Codul muncii, la a căror respectare face trimitere expresă art. 18 alin. 8 din O.G. nr. 18/2009, sunt în sensul că modalitatea concretă de formare profesională, drepturile și obligațiile părților, durata formării profesionale, precum și orice alte aspecte legate de formarea profesională, inclusiv obligațiile contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, se stabilesc prin acordul părților și fac obiectul unor acte adiționale la contractele individuale de muncă.
Prin urmare, cum în cauză lipsește acordul reclamantei pentru încheierea valabilă a actului adițional la contractul individual de muncă, relativ la suportarea cheltuielilor aferente pregătirii profesionale, nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia obligația de restituire pretinsă acesteia derivă direct din lege - în speță, O.G. nr. 18/2009, câtă vreme aceeași lege impune cerința încheierii unui act adițional în acest sens, prin acordul părților.
Față de considerentele anterior expuse, nefiind îndeplinită însăși una din cerințele impuse de legiuitor, Curtea a constatat că este nelegală includerea obligației prevăzute de art. 18 alin. 8 din O.G. nr. 18/2009 în cuprinsul deciziei prin care s-a constatat încetarea contractului individual de muncă al reclamantei în temeiul art. 55 lit. b) din Codul muncii, respectiv prin acordul părților, fiind lipsită de relevanță sub acest aspect susținerea potrivit căreia pârâtul nu a efectuat nicio reținere din salariul reclamantei.
În consecință, observând că hotărârea primei instanțe nu este afectată de vreun viciu de nelegalitate, Curtea, în temeiul prevederilor art. 480 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, a respins ca nefondat apelul examinat, fără cheltuieli de judecată în sarcina pârâtului-apelant, dat fiind faptul că reclamanta nu a depus dovezi justificative în acest sens.
| ← Încadrare în grupa a II- a de muncă. Condiţii | Concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului.... → |
|---|
