Personal contractual. Spor de dispozitiv acordat în baza contractului colectiv de muncă. Plată nedatorată.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 416/A din data de 10.09.2014
Atât în Legea nr. 330/2009, în O.U.G. nr. 1/2010, precum și în Legea nr. 284/2010 s-a evidențiat faptul că nu vor fi luate în considerare drepturile salariale stabilite prin contractele colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin alte acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data încheierii lor și care exced prevederilor legii cadru. Prin urmare, inserarea unor clauze în contactul colectiv de muncă nu poate genera sporuri care nu se mai regăsesc în dispozițiile legale în vigoare la 01.01.2010 și nu poate constitui temei legal de acordare a acestora după această dată.
Obligația angajatorului de a plăti un anumit spor constatat printr-o hotărâre judecătorească se întinde atât timp cât subzistă temeiul legal care a stat la baza pronunțării hotărârii. Autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească este una absolută, pe toată durata de aplicare a prevederii legale în baza căreia subzistă obligația angajatorului de a plăti un spor. Încetarea obligației legale de plată a sporului este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care suprimă textul în baza căruia a fost acordat sporul în cauză. În speță, prin art. 48 alin. 1 pct. 8 din Legea nr. 330/2009 s-a abrogat Legea nr. 138/1999 și cu toate că Legea nr. 330/2009 prevede în Anexa III sporul de dispozitiv, acesta continuă să fie acordat numai personalului care a beneficiat de el în condițiile legii, iar nu în baza unor hotărâri judecătorești sau contracte colective de muncă.
- Legea nr. 330/2009;
- O.U.G. nr. 1/2010;
- Legea nr. 284/2010: art. 37;
- Legea nr. 138/1999: art. 13, art. 47, art. 49.
Deliberând asupra cauzei civile de față, a constatat următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 612 din 27.02.2014 a Tribunalului Harghita, pronunțată în dosarul nr. 1683/96/2013 s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul Municipiul Miercurea Ciuc împotriva pârâtei B. Z. și, în consecință, s-a dispus obligarea acesteia să restituie reclamantului suma de 1229,16lei, cu titlu de spor de dispozitiv, încasat în mod necuvenit în anul 2011.
De asemenea, s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumei menționate anterior, începând cu data de 27.02.2014, până la data restituirii integrale, respingând cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale, calculate până la data de 27.02.2014.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că pârâta este angajată în cadrul unității reclamante în baza unui contract individual de muncă, iar prin procesul-verbal de constatare din data de 28.06.2012 și Decizia nr. 18/25.07.2012, Camera de Conturi a județului Harghita a constatat faptul că sporul de dispozitiv aferent anului 2011 a fost acordat în condițiile abaterii de la legalitate și regularitate, cauzându-se astfel un prejudiciu bugetului municipiului Miercurea Ciuc.
Totodată, prin Încheierea nr. 173/22.10.2012, Curtea de Conturi a României a respins contestația formulată de reclamant împotriva măsurilor dispuse prin Decizia nr. 18/2012 emisă de către Camera de Conturi Harghita, iar acțiunea în contencios administrativ formulată de Primarul Municipiului Miercurea Ciuc împotriva actelor menționate anterior a fost respinsă irevocabil prin Decizia civilă nr.7234/22.07.2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, pronunțată în Dosarul nr. 4137/96/2012.
Tribunalul a reținut că sporul de dispozitiv a fost acordat angajaților reclamantului în baza Contractului/Acordului colectiv de muncă nr. 17756 din 28.12.2007, modificat prin Actul adițional nr.1/13.02.2008, în care s-a prevăzut că salariații vor beneficia de această indemnizație conform Ordinului nr. 496/28.07.2003 al Ministerului Administrației și Internelor, care însă nu prevede în mod expres că personalul civil, respectiv funcționarii publici și personalul contractual din Ministerul Administrației și Internelor ar beneficia de un asemenea spor. Astfel, indemnizația de dispozitiv reglementată de art.13 din Legea nr. 138/1999 a fost instituită ca un spor salarial specific personalului militar și salariaților civili din instituțiile publice ale apărării naționale, ordinii publice și siguranței naționale, neexistând niciun temei legal pentru ca drepturile salariale suplimentare constând în indemnizația de dispozitiv lunară de 25% din salariul de bază să poată fi recunoscute și acordate tuturor funcționarilor publici și personalului contractual din administrația publică locală.
S-a mai precizat faptul că în Legea 330/2009 precum și în OUG nr. 1/2010 s-a evidențiat faptul că nu vor fi luate în considerare drepturile salariale stabilite prin contractele colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin alte acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data încheierii lor și care exced prevederilor legii cadru nr. 330/2009. Astfel, potrivit prevederilor acestui act normativ, după 01.01.2010 se mențin doar sporurile avute înainte de această dată, drepturi acordate în baza legii sau a unor hotărâri ale Guvernului, iar nu a unor contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor.
Instanța a făcut referire și la Decizia nr. 37/14.12.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a reținut că dispozițiile art.13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 se interpretează în sensul că indemnizația de dispozitiv lunar în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și instituțiilor publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor, care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau detașare, din cadrul fostului Minister de Interne.
De asemenea, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 256 alin.1 din Codul muncii republicat, potrivit cărora salariatul care a încasat de la angajator o suma nedatorată este obligat sa o restituie.
În ceea ce privește cererea reclamantului de obligarea a pârâtei la plata dobânzii legale, instanța a reținut că sunt incidente prevederile art.1084 și art.1088 din vechiul Cod civil, art.1531 din Noul Cod Civil, art.2 și art.3 din OG nr.9/2000, art. 3 din OG nr.13/2011, precum și prevederile Circularei B.N.R. nr.15/2010.
De asemenea, s-a menționat că la art. 1522 din noul cod civil este reglementată punerea în întârziere de către creditor, instituție reglementată în vechiul Cod civil la art. 1079.
În cauză, instanța a constatat că pârâta nu a fost pusă în întârziere înainte de chemarea în judecată, context în care a obligat-o la plata dobânzii legale începând cu data de 27.02.2014, până la data restituirii integrale.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți.
Reclamantul a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul obligării pârâtei la plata dobânzii legale de la data efectuării plății nedatorate.
În motivarea căii de atac promovate, reclamantul a arătat că în conformitate cu dispozițiile art. 1523 din Codul civil punerea în întârziere nu este necesară, debitorul fiind de drept în întârziere în situația obligațiilor ce au ca obiect sume de bani, astfel că dobânda curge de drept din momentul în care salariatul a primit plata nedatorată.
În drept, apelantul reclamant a invocat prevederile art. 466 și urm. din Codul de procedură civilă, art. 1522, art. 1544, art. 1898 din Codul civil.
Pârâta, prin Sindicatul "M."; al Angajaților din Administrația Publică Locală Harghita, a solicitat, prin apelul promovat, schimbarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.
În motivarea apelului s-a arătat că plata sporului de dispozitiv este o plată datorată, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 256 din Codul muncii, întrucât plata a fost făcută în temeiul unui contract colectiv de muncă valabil încheiat, ale cărui clauze nu au fost revocate sau anulate, îndreptățirea pârâtei la acordarea acestui spor fiind întărită și de sentința civilă nr. 92 din 23.01.2008 a Tribunalului Harghita, pronunțată în dosarul nr. 3407/96/2007.
Apelanta a mai arătat că fiind de bună credință nu putea fi obligată la plata dobânzii, prima instanță încălcând dispozițiile art. 256 alin. 2 din Codul muncii.
În drept, apelanta pârâtă a invocat dispozițiile art. 466 - art. 480 din Codul de procedură civilă.
Reclamantul a formulat întâmpinare la apelul pârâtei, prin care a solicitat respingerea căii de atac promovate, întrucât acordarea sporului de dispozitiv a fost lipsită de temei legal.
De asemenea, pârâta a formulat întâmpinare la apelul reclamantului, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, subliniind că actele Curții de Conturi nu sunt opozabile angajaților, iar în lipsa unei somații din partea reclamantului, actul de punere în întârziere este cererea de chemare în judecată.
Examinând sentința atacată din perspectiva motivelor invocate, instanța de control judiciar a constatat următoarele:
Sporul de dispozitiv a fost acordat angajatei pârâte în baza Contractului/Acordului colectiv de muncă nr.17756/28.12.2007, modificat prin Actul adițional nr.1/13.02.2008. Prin acest act adițional s-a prevăzut că, începând cu data de 01.02.2008, salariații vor beneficia de indemnizația de dispozitiv, conform Ordinului nr.496/28.07.2003 al Ministerului Administrației și Internelor.
Indemnizația de dispozitiv reglementată de art. 13 din Legea nr. 138/1999 a fost instituită ca un spor salarial specific personalului militar și salariaților civili din instituțiile publice ale apărării naționale, ordinii publice și siguranței naționale. Potrivit art. 1, art. 47 și art. 49 din Legea nr. 138/1999, dispozițiile legii se aplica și personalului civil care desfășoară activități în ministerele și instituțiile centrale enumerate în lege, în condiții similare cu cele ale cadrelor militare.
Prin Decizia nr. 37/14.12.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit că dispozițiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 se interpretează în sensul că indemnizația de dispozitiv lunar în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și instituțiilor publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor, care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau detașare, din cadrul fostului Minister de Interne.
În Legea nr. 330/2009, precum și în OUG nr. 1/2010 s-a evidențiat faptul că nu vor fi luate în considerare drepturile salariale stabilite prin contractele colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin alte acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data încheierii lor și care exced prevederilor legii cadru nr. 330/2009.
De asemenea, prin art. 37 din Legea nr.284/2010 s-a stabilit că prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor acestei legi.
Conform art. 46 din același act normativ respectivele prevederi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2011. Prin urmare, începând cu această dată pârâta nu mai putea beneficia de alte drepturi, decât cele stabilite de legea cadru a salarizării. Cu toate acestea, i s-au acordat sume aferente altor sporuri decât cele recunoscute de legiuitor, prima instanță stabilind în mod legal faptul că pârâta nu era îndreptățită la acordarea sporului de dispozitiv.
De altfel, acordarea în mod nelegal a sporului de dispozitiv a fost stabilită în mod irevocabil de instanța de contencios administrativ, care, prin decizia nr. 7234/R din 07.11.2013 a Curții de Apel Tg.-Mureș a menținut raportul Curții de Conturi sub acest aspect.
Din această perspectivă argumentele pârâtei referitoare la împrejurarea că plata indemnizației de dispozitiv nu a fost una nedatorată urmează a fi respinse.
Nu are relevanță din această perspectivă împrejurarea că Acordul/Contractul colectiv de muncă invocat nu a fost anulat și nici recunoașterea dreptului la această indemnizație prin sentința civilă nr. 92/2008 a Tribunalului Harghita.
Astfel, pe de o parte, atât în Legea 330/2009, în OUG nr. 1/2010, precum și în Legea nr. 284/2010 s-a evidențiat faptul că nu vor fi luate în considerare drepturile salariale stabilite prin contractele colective de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin alte acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data încheierii lor și care exced prevederilor legii cadru. Prin urmare, inserarea unor clauze în contactul colectiv de muncă nu poate genera sporuri care nu se mai regăsesc în dispozițiile legale în vigoare la 01.01.2010 și nu poate constitui temei legal de acordare a acestora după această dată.
Pe de altă parte, în ceea ce privește efectul hotărârii judecătorești menționate anterior, trebuie subliniat faptul că obligația angajatorului de a plăti un anumit spor constatat printr-o hotărâre judecătorească se întinde atât timp cât subzistă temeiul legal care a stat la baza pronunțării hotărârii. Autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească este una absolută, pe toată durata de aplicare a prevederii legale în baza căreia subzistă obligația angajatorului de a plăti un spor. Încetarea obligației legale de plată a sporului este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care suprimă textul în baza căruia a fost acordat sporul în cauză. În speță, prin art. 48 alin. 1 pct. 8 din Legea nr. 330/2009 s-a abrogat Legea nr. 138/1999 și cu toate că Legea nr. 330/2009 prevede în Anexa III sporul de dispozitiv, acesta continuă să fie acordat numai personalului care a beneficiat de el în condițiile legii, iar nu în baza unor hotărâri judecătorești sau contracte colective de muncă.
În concluzie, pârâta nefiind îndreptățită la acordarea indemnizației de dispozitiv, a primit o plată nedatorată, supusă restituirii în condițiile art. 256 din Codul muncii.
Față de cele expuse anterior, Curtea a constatat că apelul pârâtei este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
În ceea ce privește apelul reclamantului, instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 1522 din Codul civil debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă, fie prin cererea de chemare în judecată.
În cauză, nu s-a făcut dovada punerii în întârziere a pârâtei anterior formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât data de la care aceasta se consideră pusă în întârziere este data înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 11.04.2013.
Instanța a respins argumentele apelantului reclamant referitoare la împrejurarea că pârâta ar fi drept în întârziere ca urmare a faptului că obligația acesteia constă în restituirea unei sume de bani, întrucât nu ne aflăm în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 1523 alin. 2 lit. d din Codul civil, textul legal în discuție având în vedere neexecutarea obligației de a plăti o sumă de bani asumată în exercițiul activității unei întreprinderi. De altfel, în cauză nu este aplicabilă niciuna din situațiile reglementate de art. 1523 din Codul civil referitoare la întârzierea de drept în executarea obligației.
Astfel cum am arătat anterior, pârâta a fost pusă în întârziere la data înregistrării cererii de chemare în judecată, acesta fiind momentul de la care datorează dobânda legală aferentă debitului principal, iar nu de la data pronunțării hotărârii, cum greșit a reținut prima instanță.
Nu pot fi primite nici apărările pârâtei în sensul că fiind de bună credință nu are obligația de a plăti dobânda legală decât de la data pronunțării hotărârii. În acest sens, instanța subliniază că, într-adevăr accipiens-ul de bună credință nu are obligația de a plăti dobânzi sau despăgubiri, această obligație născându-se numai din momentul în care a devenit de rea credință. Buna credință încetează însă din momentul introducerii acțiunii în restituire, astfel că de la acest moment datorează dobânzi.
Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc, cu consecința schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantului dobânda legală aferentă sumei datorate, calculată începând cu data de 11.04.2013 și până la data restituirii integrale.
| ← Spor de 15% din salariul de bază pentru bibliotecari | Contestare decizie asupra capacităţii de muncă. Încadrare... → |
|---|
