Recalculare pensie. Venituri obţinute de cadre didactice în Regatul Maroc
| Comentarii |
|
Curtea de Apel TÂRGU MUREŞ Decizie nr. 178/A din data de 24.03.2014
În cazul cetățenilor români care și-au desfășurat activitatea în străinătate, sub imperiul reglementărilor prescrise de Decretul nr. 233/1974, revenea Statului Român, prin organismele abilitate în acest sens și în virtutea principiului oficialității, care caracteriza sistemul de guvernământ, atributul reținerii tuturor contribuțiilor datorate bugetului de stat, inclusiv a celor pentru asigurările sociale, în vederea stabilirii drepturilor de pensie, iar conservarea dovezilor în acest sens nu îi incumbă reclamantului, fiind o sarcină excesivă în contextul actual.
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5103 din 03 decembrie 2013, Tribunalul Harghita a admis acțiunea formulată de reclamantul V. Ș., în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Harghita și a dispus anularea Deciziei nr. 163118 din 10.07.2013, privind recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlul de prestații de asigurări sociale și restituirea către reclamant a sumelor reținute.
De asemenea, a obligat pârâta să recalculeze drepturile de pensie ale reclamantului cu luarea în considerare a veniturilor obținute de acesta în Regatul Maroc în perioada 16.09.1976 - 16.09.1980 și să plătească reclamantului diferențele de pensie rezultate în urma recalculării, începând cu data de 01.03.2010.
Totodată a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul a reținut că în perioada din litigiu reclamantul și-a desfășurat activitatea de profesor în Regatul Maroc, în baza Ordinului nr. 3435/26.12.1977, emis de Ministerul Educației și Învățământului din Republica Socialistă România și a Protocolului de colaborare încheiat între cele două state, iar prin Decizia nr. 1-163118 din 03.07.2009 i-a fost acordată pensie pentru munca depusă și limită de vârstă, care ulterior a fost revizuită prin Decizia nr. 163118 din 10.07.2013, sub aspectul nevalorificării perioadei 15.09.1976 - 28.09.1980, pe motiv că potrivit art. 2 din Decretul nr. 233/1974, în acest interval de timp reclamantul se afla în concediu fără plată, cu același prilej fiind emisă și Decizia nr. 163118/10.07.2013, privind recuperarea sumei de 2.037 lei, reprezentând drepturi de pensie încasate necuvenit în perioada 01.08.2010 - 31.07.2013.
Instanța a apreciat că soluția pe care pârâta a adoptat-o este nelegală, întrucât potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 1 din Legea nr. 19/2000 și ale art. 19 alin. 1 din Legea nr. 263/2010, constituie stagiu de cotizare perioadele în care s-au plătit contribuții de asigurări sociale în sistemul public din România, precum și în alte țări, în condițiile stabilite prin acordurile sau convențiile internaționale la care România este parte.
Astfel, prin Decretul nr. 215/1984, emis de Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, a fost ratificată Convenția din 27 iulie 1983 în domeniul asigurărilor sociale dintre Guvernul Republicii Socialiste România și Guvernul Regatului Maroc, care stabilea prin art. 2 că prevederile convenției se vor aplica, în ceea ce privește, România, la: legislația privind regimul de asigurări sociale (bătrânețe, invaliditate, boală, accidente de muncă, boli profesionale, deces); legislația referitoare la prestațiile familiale; legislația cu privire la asistența sanitară.
În ceea ce privește Marocul, convenția stabilea că aceasta se va aplica la: legislația referitoare la regimul de securitate socială; legislația referitoare la despăgubiri în cazul accidentelor de muncă și al bolilor profesionale; orice dispoziție legislativă, reglementări sau hotărâri acceptate de autoritatea publică referitoare la regimurile de securitate socială, în măsura în care privesc lucrătorii sau persoanele asimilate lucrătorilor și se referă la riscuri și prestații acoperite în mod normal de regimurile de securitate socială.
De asemenea, la art. 5 din convenție s-a prevăzut că în ipoteza în care un cetățean al unei părți contractante, angajat pe teritoriul acestei părți contractante, este detașat de către cel ce angajează, pentru a efectua o muncă în contul acestui angajator pe teritoriul celeilalte părți contractante, el va continua, până la expirarea celei de-a treizeci și șasea luni care urmează datei detașării sale, să fie supus legislației primei părți, ca și cum el ar fi încă angajat pe teritoriul amintitei părți.
Totodată, potrivit art. 15 din convenție, aceasta se aplica și situațiilor apărute înainte de intrarea sa în vigoare, prevăzându-se că nicio prestație nu va fi datorată pe baza convenției pentru o perioadă anterioară intrării sale în vigoare, cu toate că perioadele de asigurare îndeplinite mai înaintea amintitei intrări în vigoare sunt luate în considerare pentru determinarea prestațiilor.
Sub același aspect, Tribunalul a reținut că anterior intrării în vigoare a dispozițiilor în materie ale Legii nr. 19/2000, situația celor detașați în străinătate era reglementată prin Decretul nr. 233/1974, act normativ care prevedea în art. 7 că cetățenii români detașați în una din țările cu care România avea încheiată o convenție în domeniul politicii sociale, nu erau ținuți să facă dovada plății contribuțiilor sociale, fiindcă reținerea acestora se făcea în virtutea legii, în același decret stipulându-se la art. 3 alin. 1, că după deducerea contribuției la fondul pentru pregătirea și perfecționarea personalului, suma în valută rămasă la dispoziția salariatului se plătește în lei, pentru întreținerea familiei și acoperirea celorlalte obligații.
Totodată, art. 2 din Decretul nr. 233/1974 prevedea că cetățenii români angajați în străinătate sunt obligați ca din veniturile realizate să-și asigure întreținerea familiilor și acoperirea celorlalte obligații din țară, iar art. 3 alin. 3 stipula că din venitul brut realizat în valută pentru munca prestată se scădeau impozitele, taxele, reținerile pentru fondul de pensie, asigurări sociale și medicale, cheltuielile reprezentând chiria și întreținerea locuinței din străinătate și indemnizația de instalare.
În același sens, Tribunalul a observat că în Anexa Protocolului de colaborare și cooperare încheiat între ministerele învățământului român și marocan s-a prevăzut că salariul obținut de reclamant era impozabil, partea marocană obligându-se a transmite României baremul actual în vigoare, relativ la calculul impozitelor.
Ținând cont de cele anterior menționate, instanța a apreciat că perioada de timp în care reclamantul a fost trimis să lucreze în Maroc trebuie să fie valorificată ca stagiu de cotizare, iar calculul pensiei cuvenit acestuia se impune a se face prin luarea în considerare a venitului lunar realizat, neexistând vreo dovadă din care să reiasă că în perioada amintită nu ar fi fost achitate contribuții de asigurări sociale și nici vreo rațiune pentru care să se concluzioneze în acest sens, din moment ce, conform contractului de angajare, reclamantul a beneficiat de toate serviciile ce implicau plățile unor astfel de contribuții (concedii de odihnă, de boală, ajutor de deces, de repatriere, etc.).
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac promovate s-a susținut că hotărârea atacată este nelegală, deoarece potrivit art. 4 din contractul de angajament în baza căruia reclamantul și-a desfășurat activitatea în Maroc, remunerația acestuia a fost supusă impozitării în conformitate cu regimul fiscal din statul respectiv, neconținând nicio dispoziție referitoare la drepturi și obligații pentru România în domeniul pensiilor.
S-a mai arătat că în conformitate cu prevederile art. 2 din Decretul nr. 233/1974, Statul Român nu suporta niciun fel de cheltuială pentru cetățenii români angajați în străinătate, aceștia fiind considerați în concediu fără plată la unitatea din țară de la care proveneau, astfel că perioada lucrată de reclamant în Maroc nu constituie stagiu de cotizare în sistemul public de pensii din România, nefiind achitate contribuțiile de asigurări sociale pentru fondul de pensii.
De asemenea, relativ la Convenția bilaterală dintre România și Regatul Maroc, pârâta a arătat că aceasta nu a produs efecte, deoarece potrivit Adresei nr. H2-1/833 din 26.03.2013, emisă de Direcția Internațională și Tratate din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, convenția amintită nu a intrat niciodată în vigoare.
Apelanta a mai subliniat că și în situația în care acest eveniment s-ar fi produs, convenția amintită nu ar fi acordat reclamantului drepturi din sistemul public de pensii din România, deoarece potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 7 din Convenție, prin perioadă de asigurare se înțelege timpul de cotizare sau alte perioade recunoscute sau asimilate de către legislația fiecărei părți contractante, iar prin art. 4 s-a stabilit că legislația aplicabilă cetățenilor români era cea marocană.
În drept, apelanta a invocat dispozițiile art. 466 și urm. din Codul de procedură civilă.
Reclamantul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, arătând că hotărârea atacată este legală, prima instanță reținând în mod corect că, raportat la prevederile Decretului nr. 233/1974 și ale Convenției bilaterale dintre România și Regatul Maroc, perioada de activitate desfășurată în acest stat constituie stagiu de cotizare în sensul Legii nr. 19/2000 și al Legii nr. 263/2010, astfel că trebuie să fie luată în considerare la stabilirea drepturilor de pensie.
Examinând apelul dedus judecății, prin raportare la motivele invocate și în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 - 478 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:
Prin Ordinul nr. 3435/26.12.1977, Ministerul Educației și Învățământului din Republica Socialistă România a dispus, în temeiul Decretului nr. 233/1974 și a Legii nr. 3/1977, trimiterea unui număr de 50 de cadre didactice, printre care și reclamantul, pentru a-și desfășura activitatea profesională în Regatul Maroc o perioadă de 4 ani, prin dispozițiile art. 4 din ordinul menționat stabilindu-se că pe durata funcționării în străinătate li se asigură rezervarea posturilor la catedră și că aceeași perioadă li se consideră vechime neîntreruptă în activitate.
Anterior, fusese încheiat în acest sens, la data de 4 iulie 1973, Protocolul privind colaborarea și cooperarea între ministerele educației din cele două state, iar prin dispozițiile art. 2 din Anexa la protocolul menționat au fost stabilite drepturile salariale și celelalte drepturi de care urmau să beneficieze profesorii români, cu precizarea că salariile sunt impozabile, iar partea marocană va transmite baremul actual în vigoare, relativ la calculul impozitelor, aceeași prevedere fiind reluată în art. 10 din anexă, inclusiv cu privire la cotele transferabile din salariu și specificarea devizelor în care poate fi efectuat transferul.
Este adevărat, așa cum susține pârâta-apelantă, că potrivit dispozițiilor art. 4 din Contractul de angajament încheiat la data de 16.19.1976 între reclamant și Ministerul Educației Naționale din Regatul Maroc, remunerația angajatului era supusă impozitării în conformitate cu regimul fiscal în vigoare în Maroc, însă nu pot fi ignorate sub același aspect prevederile art. 1 lit. e) și ale art. 2 alin. 3 din Decretul nr. 233/1974, în conformitate cu care cetățenii români care își desfășurau activitatea în străinătate beneficiau de concedii de odihnă plătite, precum și de asistență medicală gratuită și de drepturi de asigurări sociale, pentru ei și membrii de familie care îi însoțeau, iar perioada lucrată în străinătate se lua în calcul la stabilirea vechimii neîntrerupte în muncă, în aceeași unitate, precum și ca vechime în funcție și în specialitate.
Or, o astfel de prevedere era deosebit de relevantă pentru persoanele aflate în situația reclamantului, deoarece din perspectiva dispozițiilor art. 9 alin. 1 din Legea nr. 3/1977, vechimea în muncă ce se lua în considerare la stabilirea pensiilor pentru munca depusă, era timpul cât o persoană a fost încadrată în baza unui contract de muncă.
Așa fiind, nu este întemeiată nici critica invocată de pârâta-apelantă prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. 2 din Decretul nr. 233/1974, în sensul că perioada lucrată în străinătate se consideră concediu fără plată, din interpretarea coroborată a prevederilor normei legale amintite Curtea constatând că, prin edictarea acesteia, s-a urmărit doar reglementarea din punct de vedere juridic a situației angajatorului din țară, în sensul de i se permite acestuia ca pe posturile ocupate de cei trimiși la muncă în străinătate să angajeze temporar alte persoane (art. 2 alin. 2 având următorul conținut - "Pe perioada cât lucrează în străinătate, persoanele prevăzute la alineatul precedent sunt considerate în concediu fără plată la unitatea din țară de la care provin. Pe posturile avute până la angajarea lor în străinătate pot fi încadrate temporar alte persoane";).
Prin urmare, observând și că în conformitate cu prevederile art. 160 alin. 1 din Legea nr. 19/2000, act normativ sub imperiul căruia au fost stabilite drepturile de pensie pentru munca depusă și limită vârstă în favoarea reclamantului, precum și ale art. 16 lit. a) din Legea nr. 263/2010, vechimea în muncă recunoscută pentru stabilirea pensiilor până la data de 1 aprilie 2001, constituie stagiu de cotizare în sistemul public de pensii, Curtea a constatat că nu sunt întemeiate argumentele pârâtei-apelante referitoare la nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva faptului că reclamantul nu ar fi făcut dovada achitării contribuțiilor de asigurări sociale în România.
În același sens sunt și prevederile art. 3 alin. 1 și 3 din Decretul nr. 233/1974, în conformitate cu care cetățenii români angajați în străinătate erau obligați ca, din veniturile nete realizate în valută pentru munca prestată, să transfere lunar în țară, pentru întreținerea familiilor și acoperirea celorlalte obligații, o parte calculată în dolari S.U.A., contra plată în lei, iar venitul net asupra căruia se calculau sumele reprezentând obligația de transfer se determina prin scăderea din venitul brut realizat în valută pentru munca prestată a impozitelor, taxelor, reținerilor pentru fondul de pensii, asigurări sociale și medicale, a cheltuielilor reprezentând chiria și întreținerea locuinței din străinătate și a indemnizației de instalare.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. 1 și 4 din decretul menționat, cetățenii români angajați în străinătate erau obligați să declare la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale Republicii Socialiste România, în termen de 30 de zile de la data încasării, veniturile realizate în valută pentru munca prestată, precum și reținerile, contribuțiile și cheltuielile prevăzute la art. 3 și să anexeze la declarație actele doveditoare privind aceste venituri, rețineri, contribuții și cheltuieli, în același termen având obligația de a depune la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare sumele care urmau a se transfera în țară.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 6 din același act normativ, calculul și urmărirea încasării sumelor supuse obligației de transfer se făcea de către misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Socialiste România din țările respective, iar sumele încasate se comunicau trimestrial ministerelor de care aparțineau angajații trimiși în străinătate, precum și Ministerului Finanțelor.
Având în vedere considerentele anterior expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată că, în cazul cetățenilor români care și-au desfășurat activitatea în străinătate, sub imperiul reglementărilor prescrise de Decretul nr. 233/1974, revenea Statului Român, prin organismele abilitate în acest sens și în virtutea principiului oficialității, care caracteriza sistemul de guvernământ, atributul reținerii tuturor contribuțiilor datorate bugetului de stat, inclusiv a celor pentru asigurările sociale, în vederea stabilirii drepturilor de pensie, iar conservarea dovezilor în acest sens nu îi incumbă reclamantului, fiind o sarcină excesivă în contextul actual.
Din această perspectivă, Curtea a apreciat ca fiind lipsită de relevanță invocarea de către pârâta-apelantă a criticii vizând greșita aplicare în cauză a prevederilor Convenției în domeniul asigurărilor sociale, încheiată între Guvernul Republicii Socialiste România și Guvernul Regatului Maroc la data de 27 iulie 1983 și ratificată de Statul Român prin Decretul nr. 215/1984 al Consiliului de Stat, argumentele anterior relevate fiind suficiente pentru a conchide în sensul că reclamantul este îndreptățit a beneficia de drepturi de pensie stabilite prin luarea în considerare și a veniturilor obținute în perioada de activitate desfășurată în Regatul Maroc.
Față de cele ce preced, constatând că soluția primei instanțe este legală, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 1 și ale art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, apelanta urmează a fi obligată la plata către intimatul V. Ș. a sumei de 2350 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând 2000 lei onorariu avocațial, conform chitanței nr. 679 din data de 21.03.2014 (fila 57) și 350 lei cheltuieli de transport, conform bonului fiscal nr. 424 din data de 23 martie 2014 (fila 57).
| ← Decizie de sancţionare disciplinară. Neîndeplinirea... | Sume încasate de personal didactic pentru plata cu ora sau... → |
|---|
