RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. LITIGIU PRIVIND FUNCŢIONARII PUBLICI CU STATUT SPECIAL. DREPTURI SALARIALE.

Jurisprudenţă şi speţe de dreptul muncii

Curtea de Apel ORADEA Decizie nr. 2787 din data de 19.06.2013

SECȚIA A II - A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL.

RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. LITIGIU PRIVIND FUNCȚIONARII PUBLICI CU STATUT SPECIAL. DREPTURI SALARIALE.

-Legea nr.118/2010;

-Art.1 din Protocolul 1 al CEDO.

Decizia nr.2787/CA/19.06.2013 a Curții de Apel Oradea - Secția a II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamantul în calitate de reprezentant al membrilor săi de sindicat, a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate dreptul acestora la plata salariilor nediminuate și dreptul la restituirea sumelor astfel cum au fost reduse pe perioada aplicării Legii nr. 118/2010, respectiv obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând contravaloarea diminuării cu 25% a cuantumului brut a salariilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, pentru perioada 03.07.2010 - 31.12.2010, actualizate cu indicele de inflație, de la data scadenței fiecăreia până la data plății efective; de asemenea, a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii diminuării cu 25% a cuantumului compensației bănești, respectiv a alocației valorice pentru drepturile de hrană și, respectiv valoarea financiară anuală a normelor de echipare precum și valoarea financiară a drepturilor de echipament, actualizate cu indicele de inflație, de la data scadenței fiecărei până la data plății efective, precum și obligarea pârâților la plata contravalorii diminuării cu 25% a compensației lunare pentru chirie, actualizată cu indicele de inflație, de la data scadenței și până la data plății efective, respectiv obligarea pârâților, pentru viitor, la plata salariilor nediminuate.

Raportat la petitul cererii de chemare în judecată, Curtea a reținut că finalitatea urmărită de reclamant a constat în înlăturarea efectelor aplicării prevederilor Legii nr. 118/2010, atât pentru perioada anterioară formulării acțiunii, cât și pentru viitor.

Or, instanța de fond a analizat prin prisma prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, consecințele pe care aplicarea prevederilor Legii nr. 118/2010 le-a avut în privința drepturilor bănești ale funcționarilor publici în numele cărora a fost formulată acțiunea. În mod corect instanța de fond a reținut că jurisprudența CEDO sub acest aspect este în sensul că statul se bucură de o marjă de apreciere în a determina oportunitatea măsurilor politicii salariale și că, în cazuri excepționale, determinate de un context economic de natura celui actual, este permisă reducerea unor drepturi pe o perioadă determinată, scopul măsurilor slujind interesului public ce prevalează celui individual.

Judecătorul fondului a apreciat în mod judicios și că, cerința proporționalității între măsura luată și scopul urmărit a fost respectată, neputându-se reține că a fost rupt echilibrul dintre exigențele intereselor generale ale comunității și cele de apărare a drepturilor fundamentale ale indivizilor.

Raportat la aceste aprecieri, prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant sub aspectul tuturor capetelor de cerere formulate, fără a putea fi primită susținerea recurentului în sensul că instanța a omis să se pronunțe asupra tuturor capetelor de cerere deduse judecății.

Pe de altă parte, obligația impusă instanțelor naționale de art. 6 din Convenție de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pronunțându-se în sensul că trebuie să fie examinate în mod real problemele esențiale, care au fost supuse analizei instanței, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunțarea acesteia.

Or, instanța de fond a făcut o analiză pertinentă a motivelor dezvoltate prin cererea de chemare în judecată, concluzia acestei analize fiind aceea că măsura reducerii drepturilor bănești ale bugetarilor întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 118/2010 respectă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției.

Prin Sentința nr. 1426/CA din 20.02.2013 Tribunalul Bihor a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I. G. P. F. R., ridicată de acesta prin întâmpinare, și pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului I. G. P. F. R. ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins ca neîntemeiată cererea formulată de către reclamantul S. P. "S. L." în contradictoriu cu pârâții M. A. I. și I. J. P. F. B.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond, examinând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I. G. P. F., în temeiul art. 137 Cod procedură civilă, a reținut că excepția este întemeiată, motiv pentru care a admis-o, față de obiectul acțiunii - obligarea pârâților la plata drepturilor salariale reprezentând contravaloarea diminuării cu 25% a cuantumului brut a salariilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, pentru perioada 03.07.2010 - 31.12.2010.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Calitatea procesuală pasivă o reprezintă identitatea între pârât și cel obligat în același raport juridic. Or, s-a apreciat că, calitate procesuală pasivă în litigiul de față o are pârâtul I. J. P. F. B. , care are obligația plății drepturilor salariale propriilor angajați, având în vedere că este o instituție publică cu personalitate juridică proprie în temeiul art. 12 alin. 1 din OUG nr. 104/2001.

Pe de altă parte, reclamanții se află în raport de serviciu cu pârâtul I. J. P. F. B., și nu cu pârâtul I. G. P. F.

Pentru aceleași considerente, instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâtului I. G. P. F., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Analizând actele dosarului, pe fondul acțiunii, instanța de fond a reținut următoarele:

În aplicarea Legii nr. 118/2010, pârâtul IJPF B. a procedat la diminuarea cu 25% a salariului brut , în perioada 03.07. - 31.12.2010.

Apărările reclamanților în sensul că prin diminuarea salariului de bază se aduce atingere dreptului la muncă și dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului nu au putut fi reținute ca întemeiate, din considerentele ce urmează.

Cu privire la încălcarea dreptului la muncă, instanța de fond a reținut că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 872/2010 și nr. 874/2010, s-a constatat existența restrângerii exercițiului dreptului la muncă prin diminuarea salariului brut, însă această restrângere s-a realizat în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție, fiind determinată de apărarea securității naționale, în ceea ce privește componenta socială și economică a acesteia. Curtea Constituțională a constatat că amenințarea la adresa stabilității economice se menține astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia, una dintre ele fiind reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/ indemnizațiilor/soldelor cu 25%. Curtea a apreciat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a salariului) și scopul legitim urmărit, că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziilor Curți Constituționale, reglementat la art. 147 alin. 4 din Constituție, precum și faptul că reclamanții afirmă încălcarea dreptului lor la muncă fără a invoca încălcarea prin decizia contestată a unor pacte sau tratate internaționale privitoare la dreptul la muncă și, implicit la un salariu, instanța de fond a apreciat că, sub acest aspect, nu s-a realizat o încălcare nejustificată a dreptului la muncă al reclamanților.

Sub aspectul încălcării dreptului de proprietate, garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de fond a apreciat că, prin decizia contestată, emisă în aplicarea Legii nr. 118/2010, nu s-a adus atingere dreptului de proprietate al reclamanților , astfel cum este el prevăzut în acest Protocol și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În motivarea concluziei reținute, instanța de fond a apreciat dacă reclamanții beneficiau de un "bun"; astfel cum este el definit , în mod autonom, în jurisprudența CEDO, respectiv, în măsura în care se poate admite că reclamanții aveau un bun, dacă măsura luată de statul român reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților conformă sau nu cu exigențele impuse de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, la data adoptării Legii nr. 118/2010, reclamanții nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui "bun";, în sensul Convenției.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei, Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum. Se arată că o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată.

Curtea precizează, în cauza Kechko c. Ucrainei, faptul că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. "Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru acestea au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare";.

Se mai susține că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenției, de a stabili politica economică și socială a țării (hotărârea din 21 februarie 1986, pronunțată în cauza James și alții c. Marii Britanii).

În cauza Mureșanu c. României, Curtea a statuat că "speranța legitimă", invocată de altfel de reclamanți în speță, poate fi reținută ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1, în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenția Guvernului prin ordonanțe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de Parlament cu privire la anumite politici ale statului (cauza Străin și alții c. României; cauza Păduraru c. României; cauza Radu c. României).

Prin urmare, Curtea a recunoscut dreptul statului de a stabili, de o manieră discreționară, ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. În cauza Wieczorek c. Poloniei, Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei.

Și în situația în care s-ar admite că reclamanții, în ciuda jurisprudenței Curții menționate anterior, sunt titularii unui bun susceptibil de a fi protejat de art. 1 Protocolul nr. 1 și că diminuarea cu 25% a salariului de bază a constituit o ingerință în exercitarea dreptului de proprietate, se constată că ingerința a fost prevăzută de lege (Legea nr. 118/2010), a urmărit un interes public - protejarea echilibrului fiscal între veniturile și cheltuielile statului, în situația de criză economică - și respectă cerințele de proporționalitate a măsurii dispuse cu scopul urmărit.

Astfel, tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că noțiunea de "interes public"; este, prin natura sa, extinsă. Decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice și sociale. "Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfășura o politică economică și socială, Curtea trebuie să respecte modul în care acesta a proiectat imperativele "interesului public";, cu excepția cazului când decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (cauza Jahn și alții c. Germaniei și cauza Zvolsky și Zvolska c. Republicii Cehe). Curtea apreciază că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (cauza Wieczorek c. Poloniei).

Pentru considerentele enunțate, instanța de fond a apreciat că, în cauză, există un just echilibru între interesul public urmărit, protejarea echilibrului fiscal între veniturile și cheltuielile statului, în situația de criză economică, și ingerința statului prin diminuarea salariului de bază cu 25%. S-a mai reținut în acest sens și că restrângerea dreptului la salariu are un caracter temporar, măsura diminuării salariilor de bază în cuantumul de 25% fiind luată până la finele anului 2010, diminuarea efectuată neafectând substanța dreptului protejat.

În alte cauze, în materie de pensii și alte beneficii de asigurări sociale, Curtea a acceptat reduceri substanțiale ale cuantumului acestora de 43%, 38%, 66% (cauza Jankovic c. Croației, cauza Callejas c. Spaniei).

Instanța de fond a mai reținut că, prin decizia pronunțată la data de 06.12.2011, în cauza Felicia Mihăeș c. României și cauza Adrian Gavril Senteș c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins cererile reclamanților din acele cauze ca inadmisibile, reținând că, cu dificultate reclamanții ar putea argumenta existența unui "bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Pe de altă parte, Curtea a observat că măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, considerând că statul român nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului față de pârâții M. A. I. și I. J. P. F. B.

Împotriva acestei sentințe, în termen și scutit de plata taxelor de timbru, a declarat recurs recurentul-reclamant S. P. "S. L. ";, solicitând admiterea recursului, modificarea în întregime a sentinței recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată introductive astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În motivarea recursului, recurentul arată că sentința recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale și greșita interpretare a textului legal.

Instanța de fond a admis în mod greșit excepția lipsei calității procesual pasive a intimatului I. G. P. F. , în condițiile în care acesta este organul central care coordonează instituțiile subordonate, respectiv I. J. P. F. În consecință, cu toate că raportul contractual direct al membrilor reprezentanți de recurent nu este cu I. G. P. F. , acțiunile implementate de către acesta au efect direct asupra lor.

Un alt motiv de recurs vizează omisiunea instanței de fond de a se pronunța asupra tuturor capetelor de cerere, în sensul că prin Sentința civilă nr. 1426/CA/2013 Tribunalul Bihor a respins cererea privind obligarea pârâtelor-intimate la plata drepturilor salariale reprezentând contravaloarea diminuării cu 25 % a cuantumului brut al salariilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale pentru perioada 03.07.2010-31.12.2010, fără a se pronunța și cu privire la celelalte capete de cerere privind obligarea pârâtelor-intimate și la plata celorlalte drepturi bănești enumerate în petit.

Mai a arătat recurentul că respingerea capătului de cerere privind acordarea contravalorii diminuării cu 25% a cuantumului brut al salariilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și altor drepturi salariale pentru perioada 03.07.2010-31.12.2010 s-a realizat prin interpretarea greșită a actului dedus judecății.

Instanța de fond a apreciat că diminuarea veniturilor a fost impusă și necesară pentru protejarea echilibrului fiscal între veniturile și cheltuielile statului. În vederea asigurării unui astfel de echilibru se impune a se analiza cât se poate de serios în ce măsură acțiunea Statului prejudiciază individual, deoarece este abuziv și neconstituțional a se lua măsuri de restricție care să ducă la prejudicierea materială și/sau morală a individului, apreciază recurentul.

În situația de față, volumul de muncă, atribuțiile și responsabilitățile fiecăruia dintre membrii Sindicatului au rămas aceleași și chiar au crescut în unele situații. Cu toate acestea, drepturile lor au fost diminuate.

Chiar și în situația în care se impunea o anumită reducere a cheltuielilor statului, măsurile luate trebuie să fie de natură să nu îngrădească drepturile fundamentale ale omului în general și ale angajatului în special.

Apreciază că măsura diminuării veniturilor putea fi remediată printr-o realocare chiar eșalonată a acestor diminuări într-o anumită perioadă de timp, reușindu-se astfel o remediere a problemei existente la momentul adoptării Legii nr. 118/2010. Ori, până în prezent nu s-a încercat nicio măsură de ameliorare a situației financiare, dimpotrivă drepturile salariaților sunt tot mai grav afectate.

În drept a invocat prevederile art. 304 pct. 6, 8, 9, art.304/1 și art. 312 (3) Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, intimații M. A. I., prin D. G. J. și I. G. P. F. au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca legală și temeinică.

Instanța de recurs, analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, prin prisma motivelor de ordine publică, reține că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Față de caracterul nefondat al cererii dedusă judecății, critica recurentul referitoare la greșita dezlegare dată excepției lipsei calității procesuale pasive în cauză a I. G. P. F. apare ca lipsită de interes, urmând a fi înlăturată ca atare.

Având în vedere acest considerente, Curtea, constatând că nu sunt incidente în cauză motive de casare ori modificare a hotărârii, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, a respins ca neîntemeiat recursul și a menținut în întregime hotărârea recurată, luând act că nu s-a solicitat cheltuieli de judecată în recurs.

← ASIGURĂRI SOCIALE. Magistrat suspendat din funcţie faţă de...		Dreptul salariaţilor la acordarea unui procent din profit. Abuz... →

RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. LITIGIU PRIVIND FUNCŢIONARII PUBLICI CU STATUT SPECIAL. DREPTURI SALARIALE.

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Comentarii despre RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. LITIGIU PRIVIND FUNCŢIONARII PUBLICI CU STATUT SPECIAL. DREPTURI SALARIALE.