Reducerea cheltuielilor de judecată proporţional cu activitatea
| Comentarii |
|
Tribunalul DOLJ Sentinţă civilă nr. 1278 din data de 11.02.2013
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Dolj Secția Conflicte de munca si Asigurări sociale sub nr. 8253/63/2011 contestatorul F.D. a chemat în judecata SC R. FILIALA ILFOV SRL si a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța sa dispună anularea parțiala a deciziei de concediere nr 18/ 17.02.2011 în ceea ce privește modalitatea si temeiul juridic al încetării contractului de munca decizie emisa de intimată si sa oblige pe aceasta la plata drepturilor bănești datorate pe perioada detașării în Franța.
În motivarea acțiunii contestatorul a arătat ca a fost angajatul societarii pârâte si ca prin decizia de concediere nr 18/ 17.02.2011 s-a dispus încetarea contractului de munca în baza art 65 din Codul muncii.
Contestatorul considera ca măsura concedierii este nelegala întrucât este vorba despre o concediere colectiva fapt care nu este precizat în decizia contestata si considera ca aceasta este lovita de nulitate si ca este indicata greșit instanța la care se poate face contestație.
Cu privire la drepturile bănești pe care le solicita arata ca acestea sunt drepturile salariale neacordate în tara până la data încetării raporturilor de munca cât si a drepturilor cuvenite pe perioada detașării în Franța de 1 an de zile în condițiile art. 3 alin 1 lit c din Directiva Parlamentului European si a Consiliului 96/71/ CE din 16 decembrie 1996 respectiv plata unui salariu minim in Franța si a orelor suplimentare prin raportare la dispozițiile art . 47 alin 4 si 5 din Codul Muncii.
In drept si-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 47, 68 si urm art. 161-166 , art. 382 din Codul Muncii , art. 70 ,80 din Contractul colectiv de munca unic la nivel național , Directiva Parlamentului European si a Consiliului 96/71/ CE din 16 decembrie 1996.
În dovedirea acțiunii a depus copii după următoarele înscrisuri : decizia nr. 18/ 17.02.2011, decizia de concediere nr. 26/ 14.02.2011, contractul individual de munca nr. 7/08.03.2009 , modificat prin actele adiționale nr. 28/ 20.05.2009 , 124/02.12.2009 si nr. 3/04.01.2010.
Intimata la data de 04 aprilie 2011 a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea în principal ca inadmisibil si în subsidiar ca lipsit de interes a celui dintâi capăt de cerere si respectiv ca neîntemeiat a celui de-al doilea capăt de cerere si a solicitat cheltuieli de judecata.
In motivarea întâmpinării intimata arata ca între acesta si contestator a fost încheiat contractul individual de munca nr. 7/08.03.2009 , modificat prin actele adiționale nr .28/ 20.05.2009 , 124/02.12.2009 si nr. 3/04.01.2010 contract încheiat pe perioada nedeterminata.
La nivelul societății la finele anului 2010 a avut loc un proces de reorganizare în agent de munca temporara conform art. 87-100 din Codul Muncii si HG nr. 938/2004 în aceasta situație contractele individuale de munca încheiate pe perioada nedeterminata urmând sa înceteze si sa se încheie alte contracte pe perioada determinata faptul acesta fiind adus la cunoștința angajaților inclusiv contestatorului prin adresa nr .305/21.12.2010 comunicata prin posta precum si personal.
Contestatorul nu a fost de acord cu încheierea unui contract de munca pe perioada determinata si în aceste condiții societatea a emis decizia nr .18/ 17.02.2011 de acordare a preavizului si la data de 14.02.2011 a fost emisa decizia nr .26/2011 prin care s-a dispus încetarea contractului de munca în baza art. 65 din Codul muncii.
Intimata cu privire la prima excepție invocata prin întâmpinare respectiv lipsa de interes a contestatorului în a formula primul capăt de cerere arata ca prin acțiunea introductiva contestatorul a solicitat anularea deciziei nr. .18/ 17.01.2011( act prin care societatea angajatoare a acordat preavizul ) si nu a contestat decizia de concediere nr. . 26/ 14.02.2011 doar aceasta producând efecte asupra contractului individual de munca. , anularea deciziei nr. 18/ 17.01.2011 nu poate determina anularea deciziei de concediere nr. 26/ 14.02.2011 , în consecința a solicitat admiterea excepției .
Referitor la faptul arătat de contestator ca ar fi fost vorba despre o concediere colectiva intimata precizează ca nu a fost o concediere colectiva doar sase contracte individuale de munca au încetat în baza art. 65 C muncii , celelalte contracte individuale de munca au încetat prin acordul parților în baza art . 55 lit. b din Codul Munci , decizia de concediere nr .18/ 17.01.2011 statuează clar ca este vorba despre o concediere individuala a contestatorului , motivul de nelegalitate pretins de contestator este neîntemeiat.
Intimata cu privire la faptul invocat de contestator ca în decizia de concediere este indicata greșit instanța la care se poate face contestație aceasta atrăgând nulitatea acesteia arata faptul ca aceasta este neîntemeiata deoarece în decizie sunt respectate dispozițiile art .62 alin. 2 din C . muncii aceasta cuprinde precizări cu privire la instanța la care se poate face contestație.
Intimata considera ca solicitarea contestatorului privind drepturile bănești pe care nu le-a primit în tara până la data încetării raporturilor de munca cât si a drepturilor cuvenite pe perioada detașării în Franța de 1 an de zile respectiv plata unui salariu minim în Franța si a orelor suplimentare este nefondata deoarece clauza contractuala art. 78 alin. 1 din contractul colectiv de munca la nivel național nr .2895 a încetat sa producă efecte acesta fiind încheiat pe perioada 2007-2010 iar decizia a fost emisa la data de 14.02.2011.
Prin adresa nr. 25240//21.10.2011 intimata a învederat faptul ca si-a schimbat denumirea si a anexat actele doveditoare respectiv Certificatul de înregistrare seria B nr . 2338474 eliberat managerială a societății .salariu lunar , drepturile bănești pentru perioada în care intimata susține ca s-a aflat în concediu fără plata si drepturi bănești pentru perioada detașării în Franța.
Instanța de judecata prin încheierea din data de 18 octombrie 2011 în baza art. 242 pct.1 Cod proc civ a suspendat cauza la cererea parților .
Intimata la data de 2 decembrie 2011 a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei , cerere care a fost aprobata si a fost acordat termen de judecata la data de 17.01.2012.
Subscrisa la data de 15 dec 2011 a formulat cerere de preschimbare a termenului acordat la data de 17.01.2012 pe considerentul ca la data de 07.12.2011 a solicitat repunerea cauzei pe rol pentru audierea martorilor acest lucru nefiind posibil la data de 17.01.2012 deoarece aceștia sunt plecați temporar la munca în Franța si se întorc în tara pe perioada sărbătorilor de iarna.
Instanța prin încheierea din data de 15.12.2011 a admis cererea de preschimbare termen si a acordat termen la data de 20.12.2011 ora 12,00.
La termenul de judecata din data de 20.12.2011 intimata a depus răspunsul la interogatoriu , note scrise , acte doveditoare privind cheltuielile de judecata , contestatorul a depus note scrise si concluzii scrise , instanța a administrat proba cu interogatoriu luat contestatorului si a audiat martori propuși de intimată .
Prin sentința nr. 1278/11.02.2013 instanța a respins contestația șii a obligat contestatorul la cheltuieli de judecată către intimată, reținând următoarele:
Prin Decizia 18/07.01.2011, (fila 24) ,[în mod eronat, reclamantul identifică data înscrisului în cererea introductivă ca fiind 17.01.2011], angajatorul emite salariatului o Adresă prin care acestuia i se aduce la cunoștință reorganizarea societății ca agent de muncă temporară și iminența încetării raporturilor de muncă, urmată de încheierea unor noi contracte individuale de muncă cu societatea astfel reorganizată
Atitudinea angajatorului este una legală raportându-se la prevederile art.40 alin. 1 lit. a Codul muncii potrivit cărora "angajatorul are dreptul să stabilească organizarea și funcționarea unității";
Adresa este percepută de către salariat ca și Decizie de concediere și, în consecință, înțelege să o conteste prin contestația ce formează obiectul prezentei cauze.
De altfel,și angajatorul are o reprezentare eronată asupra naturii juridice a acestui act juridic, calificându-l ca Decizie în tot cuprinsul întâmpinării, în condițiile în care aceasta nu este decât o simplă Adresă "in atenți Dlui FD…";
Cererea este inadmisibilă și va fi respinsă.
Adresa respectivă are regimul juridic al unui act intern emis în procesul de administrare.
Ca act juridic poate fi asimilată unui act de dreptul muncii c are generează un conflict de muncă susceptibil de soluționare , potrivit art 266 Codul muncii.
Prin acțiunea precizată, reclamantul nu mai amintește de acest capăt de cerere dar nici nu își manifestă atitudinea procesuală în sensul renunțării. In consecință instanța supune examinării acest capăt de cerere și pe împrejurarea că actul juridic prin care s-a dispus încetarea raporturilor de muncă este o Decizie împotriva căreia salariatul nu s-a îndreptat, în conformitate cu dispozițiile art. 268 alin.1 lit.a din Cod.
Revenind la acțiunea precizată prin care reclamantul solicită drepturi salariale Tribunalul constată că cererea este neîntemeiată și urmează a fi respinsă. Izvorul de drept privind compensația de cel puțin un salariu lunar la încetarea raporturilor de muncă îl constituie art. 78 alin.1 din CCM pe anii 2007-2010, la nivel național însă acest contract își încetase efectele la data încetării raporturilor de muncă, in condițiile art. 151 lit. a din Legea 62/2011.
"Drepturile salariale cuvenite pentru perioada în care intimata susține că salariatul ar fi fost în concediu fără plată";, nu vor fi acordate din următoarele considerente:
Reclamantul are o reprezentare eronată asupra noțiunii de salariu. Potrivit art. 159 alin 1 "salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă";. Aliniatul 2 al aceluiași articol consacră succesiunea prestațiilor reciproce ale părților în contractul individual de muncă, în sensul că, mai întâi salariatul prestează munca pentru ca , mai apoi, să primească un salariu exprimat în bani.
Pentru perioadele în care reclamantul a fost în concediu fără plată nu se poate vorbi , așadar , de salariu deoarece nu s-a prestat vreo activitate ci, eventual, de o indemnizație.
Dacă faptul neprestării muncii de către salariat și , corelativ, neacordarea unor drepturi bănești, fie ele cu titlu de salariu, îndemnizații sporuri sau stimulente, de către angajator este imputabil angajatorului,salariatul avea posibilitatea inițierii unei acțiuni în justiție pentru neexecutarea obligației prevăzute de art 40 alin 2 lit. a și b( "să informeze salariatul asupra condițiilor de muncă asupra elementelor care privesc desfășurarea relațiilor de muncă,… să asigure permanent condițiile tehnice și organizatorice avute în vedere la elaborarea normelor de muncă și condițiile corespunzătoare de muncă";)
Această acțiune era posibilă, potrivit art 268 alin 1 litd) "pe toată durata existenței contractului";
De altfel, reclamantul , însuși, invocă faptul că s-ar fi aflat în "concediu fără plată"; situație ce exclude "plata"; vreunui salariu.
Dacă societatea pârâtă nu a prezentat înscrisuri din care să rezulte că salariatul a solicitat asemenea concedii, nu este mai puțin adevărat că salariatul nu a făcut dovada că pentru o asemenea perioadă ar fi prestat munca "pentru și sub autoritatea angajatorului"; munca prestată fiind singura corelativă pentru salariul pe care salariatul îl primește (sau îl pretinde)
Raportat la cererea privind drepturile salariale corespunzătoare activității prestate în străinătate, Tribunalul constată că, în fapt, a operat o detașare în condițiile art.45-47 Codul muncii.
Cu înscrisurile depuse la dosar (extrase de cont pe contul reclamantului FD- la BRD-Agenția Craiovița Nouă)se face dovada achitării drepturilor salariale, stare de fapt confirmată și de martorii audiați în cauză.
Neîntemeiată este și cererea privind drepturile salariale pentru munca prestată în pretinsele ore suplimentare.
Așa cum rezultă din foile colective de prezență (filele 67-1119, s-a consemnat pontarea a 8 ore de muncă zilnic, pentru care drepturile salariale au fost acordate.
Orele suplimentare despre care face vorbire reclamantul se raportează la conținutul contractului de punere la dispoziție încheiat potrivit art. 91 din Cod, în care motivul și justificarea măsurii "surcroit de travail"; a fost tradus ca și "muncă suplimentară";, reglementată de art. 120-124 Codul muncii.
In consecință tribunalul constată că o activitate peste timpul de lucru contractat nu s-a prestat , astfel că cererea va fi respinsă,.
Potrivit art. 274 alin 1 Cod proc civ. "partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată";.
Prin notele scrise reclamanta, prin apărătot, își motivează cererea pe ideea că "onorariul avovatului este direct proporțional cu importanța cauzei pentru client și , desigur , valoarea patrimonială a dosarului…";
Pârâta a solicitat cheltuieli de judecată de 21.466,15 lei reprezentând onorariu de avocat.
În conformitate cu art. 274 alin 3 "judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata , motivat, că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat";
Pentru motivele ce vor fi în continuare dezvoltate, tribunalul constată că onorariul avocatului este nepotrivit de mare,
Asistența juridică în prezenta cauză este asigurată , potrivit împuternicirii de la fila 4 de mai mulți avocați (inițial în număr de 4, după care cu altă grafie, mai sunt adăugați încă 2: C Ghicolescu și M.Dinu)
Oricare ar fi importanța cauzei pentru client, tribunalul constată că valoarea patrimonială a dosarului nu justifică un asemenea onorariu. Desigur, este la latitudinea reclamantului ca în considerarea "notorietății, vechimii în muncă, experienței, reputației și specializării avocaților din cadrul cabinetului… și a implicării personale a avocatului titular…";, să contracteze pe orice sumă fie ea oricât de mare, însă problematica pe care o presupune un litigiu de muncă grevat pe drepturi salariale nu justifică obligarea părții care cade în pretenții la cheltuielile reprezentând un onorariu de avocat extrem de oneros și excesiv. Obiectul pricinii constituindu-l drepturi salariale, in examinarea valorii patrimoniale , tribunalul se va raporta și la salariul mediu pe economie comparat cu onorariul contractat și va constata că sarcina pe care trebuie să o suporte partea care acde în pretenții depășește chiar întinderea drepturilor pretinse pentru care s-a pornit procesul civil.
Desigur, întinderea prestațiilor stabilite prin contract ține de disponibilitatea părților însă "părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri (art.1169 -Noul Cod Civil)
Tribunalul prezumă faptul că atât societatea reclamantă cât și cabinetul avocațial au avut reprezentarea exactă atât asupra "aparentei dreptului"; cît și asupra întinderii drepturilor pretinse prin acțiune și cu toate acestea au convenit asupra unor cheltuieli exagerate.
In consecință , tribunalul constată că cheltuielile de judecată în limita a 2000 lei corespund atât valorii pricinii cât și activității desfășurate de avocat
| ← Imposibilitatea încadrării de către instanţă în condiţii... | Concediere – aplicarea greşită a criteriilor de stabilire a... → |
|---|
