Spor vechime în muncă. Clauză contract individual de muncă.
| Comentarii |
|
Curtea de Apel ALBA IULIA Decizie nr. 1848 din data de 11.11.2013
Spor vechime în muncă. Clauză contract individual de muncă.
Codul Muncii: art.37, 40 alin.2 lit.c);
Potrivit acestor texte de lege drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă. Angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă
Secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale - Decizia civilă nr. 1848/11 noiembrie 2013.
Prin acțiunea în conflict individual de muncă, înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 1708/97/2012, reclamantul M. M. a chemat în judecată pârâta S.C. G.R.A.R.S.A., solicitând, în principal, ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună obligarea pârâtei să îi plătească diferența dintre sporul de vechime în procent de 25% cuvenit și cel acordat în procent de 5%, începând cu 05.03.2009 și până la 31.08.2012, precum și să-i plătească dobânda legală aferentă fiecărei sume de la scadență până la plata efectivă. În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata diferenței dintre sporul de vechime în procent de 15% stabilit în contractul individual de muncă și cel acordat de 5%, începând cu 05.03.2009 până la 31.08.2012, precum cu dobânda legală aferentă fiecărei sume de la scadență până la plata efectivă. S-a solicitat cheltuieli de judecată.
In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că a fost angajat al pârâtei din anul 1985, astfel că a atins pragul de 20 ani vechime în muncă încă din anul 2005.
Începând din anul 2008 angajatorul i-a acordat un spor de vechime de 5% din salariul brut, cu toate că prevederile contractului colectiv la nivel național pe anii 2007-2010, publicat în MO din 29.01.2007, preluate în CCM la nivel național pentru anii 2011-2014, sunt în sensul că sporul care se acordă pentru vechimea în muncă de 20 ani este de 25%.
În susținerea capătului subsidiar de cerere, reclamantul a precizat că prin contractul individual de muncă înregistrat sub nr.(…)/11.10.1995 și actele adiționale la acesta, antecesorii pârâtei i-au acordat un spor de vechime într-un procent mai mare decât cel stabilit pentru perioada în litigiu prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Cum contractul colectiv de muncă la nivel de unitate prevede expres la art.27 alin.2 că "nu sunt incluse în salariul de bază sporul pentru ore suplimentare, sporul de vechime și sporul pentru munca de noapte"; este îndreptățit să primească diferența dintre sporul stabilit în contractul individual de muncă și cel acordat.
În drept au fost invocate dispozițiile art.229 alin.4, art.160, art.162 din Codul Muncii, art.11 alin.1 lit.d din Legea nr.130/1996 (în vigoare până la apariția Legii nr. 62/2011) precum și art.27 alin.2 din Contractul colectiv la nivel de unitate.
Pârâta prin întâmpinarea formulată a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere privind calcularea și acordarea diferenței de spor de vechime de la 5% la 25% pentru perioada 01.03.2009-13.05.2011 față de art.268 alin.1 lit.e) din Codul muncii care prevede un termen de prescripție de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, pentru drepturile solicitate în baza contractelor colective de muncă.
Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată arătând că potrivit prevederile CCM invocate de către reclamant, s-a lăsat la latitudinea părților ca prin negociere să se stabilească sporul de vechime ce trebuie acordat, fără a se putea încadra sub limita minimă de 5%, dar nici să depășească limita maximă de 25%. Pârâta a menționat că reclamantul recunoaște prin cererea introductivă că a beneficiat în perioada martie 2009 și până la data încetării raporturilor de muncă de un spor de vechime în cuantum de 5%, așa cum este prevăzut în art.29 alin.1 lit.m din CCM pe unitate, înregistrat la DMPS sub nr.3941/01.07.2008, respectiv sporul de vechime de 5% pentru vechime în muncă de 3 ani sau mai mare.
In ceea ce privește acordarea sporului de vechime pe perioada ulterioară datei de 01.01.2011, a arătat că la data de 01.01.2011 CCM la nivel național 2007- 2010 a fost denunțat de către confederațiile patronale, astfel încât nu mai există nici un temei legal pentru a se solicita diferența de spor de vechime după acea dată.
In ceea ce privește drepturile solicitate pentru perioada ulterioară datei de 13.05.2011, a arătat că după intrarea în vigoare a Legii nrt.62/2011, privind dialogul social, care abrogă Legea nr.130/996 privind contractul colectiv de muncă, nu mai există temei legal pentru a solicita diferențele de spor de vechime, având în vedere că temeiul legal în baza căruia reclamantul solicită diferența de spor de vechime este Contractul Colectiv de Muncă la Nivel Național 2007- 2011.
Astfel, pentru perioada ulterioară datei de 13.05.2011, reclamantului i se aplică prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate, care a fost prelungit și pentru anul 2011 prin actul adițional la acesta.
In fine, a mai arătat că în cazul în care se va admite acțiunea, dobânda legală aferentă sumelor ce se vor acorda cu titlu de diferență de spor de vechime trebuie calculată de la data pronunțării hotărârii judecătorești și până la plata efectivă având în vedere că aceea ar reprezenta eventual data de la care pârâta a luat cunoștință de debitul efectiv datorat.
Pârâta a depus întâmpinare și față de precizarea de acțiune prin care a solicitat respingerea acesteia, arătând că sporul de vechime aplicabil reclamantului este cel de 5% prevăzut de CCM la nivel de unitate 2009 - 2012.
Conform actului adițional nr.(…) la contractul individual de muncă nr.(…)/11.10.1995 s-a modificat articolul din CIM unde erau prevăzute drepturile salariale, în sensul că "începând cu data de 02.04.2007 se modifică Cap.j din Contractul individual de muncă, salariul de bază lunar brut fiind de … lei. La acest salariu se adaugă sporul de fidelitate conform vechimii";, astfel încât sporul de vechime ce trebuie să i se aplice este de 5% având în vedere că avea vechimea în muncă peste 3 ani.
In fine, a mai arătat că întrucât reclamantul a renunțat la drept și la judecată prin declarația autentificată la notar, iar peste cuprinsul unui act autentic nu se mai poate trece, instanța trebuia să ia act de această renunțare la judecată încă de la termenul de judecată din 20.09.2012.
Reclamantul a depus la dosar note de ședință prin care a solicitat respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, arătând că textul art.268 alin.1 lit.e din Codul muncii nu este incident în cauză. Obiectul acțiunii fiind drepturi salariale, astfel cum sunt calificate de disp.art.160 din Codul muncii, în speță sunt incidente disp.art.168 alin.1 lit.c) și art.171 alin.12 din Codul muncii, care prevăd un termen de prescripție de 3 ani, față de care dreptul la acțiune nu este prescris.
În ce privește fondul cauzei a mai arătat că pentru anii 2009 și 2010 incidente în cauză sunt disp.art.43 alin.3 din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010 potrivit cărora pentru o vechime de 3 ani se acordă un spor de minim 5% din salariul de bază, iar pentru o vechime în muncă mai mare de 20 de ani, se acordă un spor de vechime de 25%, dispoziții care au atras modificarea implicită a disp.art.29 alin.1 lit.m din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2010.
Pentru anul 2011, s-a prelungit aplicabilitatea acelorași prevederi din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, cum însăși pârâta a arătat, așa încât există justificare de ordin legal pentru admiterea pretențiilor sale în totalitate.
A mai arătat că acordarea sporului de fidelitate nu-l exonerează pe angajator de acordarea sporului de vechime, fiind drepturi distincte.
În fine, a mai arătat că dobânda legală trebuie calculată de la data scadenței sumelor datorate.
Prin sentința civilă nr. 1752/LM/18.04.2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în cauză s-a admis în parte acțiunea în conflict individual de muncă formulată de reclamantul M.M. în contradictoriu cu parata S.C.G.R.A.-R. S.A. și în consecință :
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului diferența dintre sporul vechime de 15% cuvenit și cel de 5% acordat, pentru perioada 05.03.2009-31.08.2012, precum si dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenței fiecărei sume până la data plătii efective.
A fost respinsă, în rest, acțiunea.
A fost obligată pârâtă să plătească reclamantului suma de 1500 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî, astfel, Tribunalul, reține următoarele:
- excepției prescripției invocată de pârâtă este neîntemeiată; în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 3 ani, prev.de art.268 alin.1 lit.c) și art.171 alin.1 din Codul muncii republicat, și nu termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art.268 alin.1 lit.e) din Codul muncii republicat, așa cum susține pârâta, deoarece drepturile solicitate reprezentând diferențe de spor neacordate de către angajator sunt drepturi de natură salarială astfel cum sunt definite prin art.160 din Codul muncii republicat, potrivit căruia salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri.
Raportat la data la care reclamantul este îndreptățit să primească drepturile solicitate prin acțiune și la data înregistrării la instanță a acțiunii (05.03.2012) se constată că termenul de prescripție de 3 ani nu este depășit.
- în ce privește renunțarea la drept și la judecată, instanța reține următoarele :
Prin declarația notarială autentificată sub nr.(…) de către BNP S.B. reclamantul a arătat că renunță la judecată în acest dosar și renunță totodată la orice drept trecut, actual sau viitor prevenind din raporturile juridice cu pârâta.
La interogatoriul luat din oficiu reclamantului la termenul de judecată din 15.11.2012 aceasta a arătat că în momentul în care a dat declarația notarială sus menționată, era director al Suc. H. a societății pârâte și i s-a sugerat de către conducerea societății pârâte de la București că nu este etic să se judece cu unitatea.
Intre timp însă contractul său de muncă cu societatea pârâtă a încetat, așa încât dorește să continue judecata în cauza de față.
La dosar a fost depus acordul de încetare a contractului individual de muncă încheiat între părți, începând cu data de 01.09.2012, în temeiul disp.art.55 lit.b din Codul muncii.
Renunțarea fiind un act procedural de dispoziție al părții și având în vedere împrejurările în care a fost dată (când reclamantul era încă angajat al pârâtei într-o funcție de conducere) împrejurări care între timp s-au schimbat (contractul de muncă al reclamantului cu pârâta a încetat) instanța nu va lua act de renunțare ci va da expresie principiului disponibilității părților și va ține seama de consimțământul liber și neviciat al reclamantului dat la interogatoriul din data de 15.11.2012 de a continua judecata în cauză.
Pe fond, instanța reține următoarele :
Reclamantul a fost angajatul pârâtei, în baza contractului individual de muncă pe durată nedeterminată înregistrat sub nr. (…), modificat prin mai multe acte adiționale, în funcția de inspector asigurări, șef birou daune și director, începând cu 01.09.1995 până la data de 01.09.2012, dată la care raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.55 lit.b din Codul muncii.
Din copia carnetului de muncă al reclamantului rezultă că vechimea în muncă a reclamantului depășește pragul de 20 ani încă din anul 2005.
Conform prev. art.41 alin.3 lit.d din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național pe anii 2007- 2010, invocat de reclamant, sporurile minime ce se acordă sunt: vechimea în muncă - minim 5% pentru 3 ani și maxim 25% pentru o vechime de peste 20 ani, din salariul de bază.
Din redactarea textului menționat rezultă fără nici un dubiu că s-au avut în vedere doar limitele sporului de vechime, care poate fi stabilit în cadrul fiecărei unități în concret cu ocazia negocierilor, singura obligație în sarcina angajatorului fiind cea a încadrării acestui spor între minimul și maximul stipulat, respective între 5-25 % din salariul de bază al angajatului.
În acest context, în art.29 alin.1 lit.m și respectiv 31 alin.1 lit.m din CCM pe unitate pentru perioada 2009 - 2011 s-a stipulat că salariații beneficiază de spor de vechime de 5 % pentru o vechime de 3 ani sau mai mare, acest procent fiind acordat și reclamantului.
Având în vedere că nici contractul colectiv de muncă unic la nivel național și nici vreo altă dispoziție legală nu prevede obligativitatea acordării sporului de vechime pe tranșe de vechime și nici a procentului de 25 % fiecărui salariat cu o vechime de peste 20 de ani de activitate, nefiind exclusă posibilitatea negocierii între limitele menționate, nu există nici un temei în baza căruia unitatea angajatoare să poată fi obligată la plata diferențelor de spor între procentul de 5 % achitat și cel de 25 %, pretinse de reclamant. În consecință, capătul de cerere principal urmează a fi respins ca nefondat.
În ceea ce privește capătul subsidiar de acțiune, se reține incidența art.37 din Codul muncii raportat la faptul că, în speță, la încheierea contractului individual de muncă nr.(…) reclamantul a negociat cu angajatorul de la data angajării respectiv din data de 16.08.1995 sporul de vechime în procent de 15%, spor care n-a mai fost modificat prin actele adiționale ulterioare la contractul individual de muncă. Susținerea pârâtei că începând cu data încheierii actului adițional nr.352 pârâta nu mai avea obligația achitării sporului de vechime, deoarece prin acel act adițional s-a prevăzut că se adaugă la salariul de bază lunar brut doar sporul de fidelitate conform vechimii nu poate fi reținută, deoarece acordarea sporului de fidelitate este un drept distinct, acordat pentru vechimea în unitatea respectivă, pe când sporul de vechime se referă la vechimea integrală în muncă și prin urmare, acordarea sporului de fidelitate nu-l exonerează pe angajator de obligația acordării sporului de vechime.
Prin urmare, deși nu s-a modificat clauza din contractul individual de muncă al reclamantului privind acordarea sporului de vechime de 15% pârâta nu i-a acordat reclamantului pe perioada în litigiu decât sporul de vechime de 5%, fapt necontestat de altfel nici de către părți, pârâta invocând contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Or, prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate se stabilesc clauzele privind condițiile de muncă, salarizare și alte obligații ce decurg din raporturile de muncă, acestea reprezentând cadrul general, minimal, al drepturilor și obligațiilor pe întreaga unitate, care se concretizează apoi cu ocazia negocierilor cu fiecare angajat la încheierea contractelor individuale de muncă și actelor adiționale la aceste contracte. Cum clauzele contractului individual de muncă negociat între părți nu au fost contestate pe toată durata derulării raporturilor de muncă, acestea și-au produs efectele, iar pârâta era datoare să-și respecte obligația asumată constând în plata sporului de vechime în cuantumul negociat cu reclamantul de 15 %.
Având în vedere considerentele mai sus enunțate, tribunalul a admis în parte acțiunea respectiv pe capătul subsidiar de cerere, urmând a fi obligată pârâta să plătească reclamantului diferența dintre sporul de vechime de 15% cuvenit și cel de 5% acordat, pentru perioada 05.03.2009 - 31.08.2012.
Pentru o justă despăgubire, având în vedere art.161 alin.1 și 4 din Codul Muncii, raportat la art.1073 din Codul Civil, s-a dispus și plata dobânzi legale aferente, calculată de la data scadenței fiecărei sume până la data plății efective.
Solicitarea pârâtei de a se acorda dobânda legală doar de la data pronunțării hotărârii judecătorești și până la data plății efective a fost respinsă cu motivarea că dobânda legală este menită să acopere integral prejudiciul suferit de reclamant prin neacordarea la timp (la data scadenței) a drepturilor salariale în litigiu.
In temeiul art. 274 Cod proc. civilă pârâta a fost obligată să plătească reclamantului cheltuieli de judecată.
Împotriva Încheierii de ședință din data de 20.09.2012, precum, și împotriva sentinței civile nr. 1752/LM/18.04.2013 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în cauză a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a încheierii de ședință din data de 20.09.2012, iar pe fond să se ia act de renunțarea la judecată formulată de reclamant prin declarația notarială și modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
În expunerea de motive, recurenta arată, că instanța de fond trebuia să țină cont de voința reală a intimatului la momentul când a dat declarația de renunțare la judecată în fața notarului public, deoarece actul trebuie interpretat în sensul producerii de efecte juridice. Acest act a fost semnat de către intimat și nu este contestat de către acesta.
Consideră recurenta că interpretarea contrarie a instanței de fond dată în favoarea intimatului prin acordarea unui nou termen de judecată după depunerea declarației de renunțare, reprezintă o încălcarea a art.108 alin.(4) cod procedură civilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta critică sentința atacată ca fiind nelegală și netemeinică susținând că sporul de vechime aplicabil reclamantului este cel acordat de 5% astfel cum era prevăzut de CCM la nivel de unitate 2009-2012.
Arată recurenta că prin actul adițional nr.(…) la contractul individual de muncă nr.(…) s-a modificat articolul din CIM unde erau prevăzute drepturile salariale. Dintr-o eroare materială a fost trecut ca fiind capitolul J din CIM, deoarece dacă se observă cu atenție prevederile contractului individual de muncă, este evident faptul că prin acest act adițional s-au modificat prevederile referitoare la sporuri în general.
În mod eronat instanța de fond a considerat faptul că nu se putea abroga clauza privind sporul de vechime deoarece sporul de fidelitate este un spor diferit; articolul din CIM prin care se prevedea sporul de vechime, era un articol în care se prevedeau toate sporurile indiferente de natura lor.
Astfel încât, în mod nelegal instanța de fond a admis capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, având în vedere că prin actul adițional nr.(…) s-au modificat prevederile cu privire la sporurile aplicate la salariul de bază în general.
În drept, invocă art. 282 alin.2, 304 CPC.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma aspectelor critice invocate, cât și din oficiu potrivit art. 304/1 CPC, Curtea, reține următoarele:
Recursul este nefondat.
Cu privire la Încheierea de ședință din data de 20.09.2012:
În mod justificat prima instanță nu a dat eficiență juridică declarației notariale depuse la dosar la data de 03.09.2012, prin avocat, în contextul în care se făcea referirea atâta la renunțarea la judecată (art.246) cât și la renunțarea la drept (art.247).
Astfel, judecător era dator a verifica dacă asemenea acte de dispoziție ale părți sub forma renunțări la drept sau la acțiune nu urmăresc un scop ilicit, fiind potrivnice legilor, intereselor statului sau terților sau nu sunt rezultatul unui viciu de consimțământ. Pentru prevenirea oricărei greșeli a părților, instanța este obligată, înainte de a lua act de cererea formulată, să le explice consecințele juridice ce decurg din actul încheiat.
Prin urmare instanța găsindu-se în fața unei declarații de renunțare depuse de apărător avea îndatorirea să-l întrebe pe titularul dreptului asupra poziției pe care înțelege să o adopte.
În speță, pentru a verifica aceste aspecte, dată fiind lipsa părți reclamante la termenul la care a fost depusă această declarație, în mod justificat a dispus amânarea cauzei.
La termenul următor, așa cum reiese din declarația dată în fața instanței, reclamantul precizează expres că dorește să continue judecata, arătând că a dat declarația notarială de renunțare la judecată și la drept în contextul în care era încă angajat al societății și i s-a sugerat că nu este etic să se judece cu unitatea.
Așa fiind, în mod corect instanța de fond, constatând o atare situație a trecut mai departe la judecarea cauzei.
Renunțarea la judecată este un act de dispoziție unilateral, asupra căreia partea poate revenii până în momentul în care aceasta ar fi produs efecte juridice, respectiv pronunțarea încheierii prev. de art. 246 cod procedură civilă, deoarece nu există nici o dispoziție legală care să prevadă contrariu.
Articolul 108 alin.(4) Cod procedură civilă invocat de recurentă se referă la neregularitatea actelor de procedură în general și nici de cum nu vizează acte de dispoziție, cum este cazul de față.
Cu privire la hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat fondul pricinii:
Reclamantul-intimat M.M. a fost angajat în cadrul societății pârâte, în baza contractului individual de muncă nr.(…), în funcția de inspector daune.
Prin acest contract individual de muncă s-a stabilit în favoarea angajatului un spor de vechime în muncă de 15%. (cap.IV).
În perioada în litigiu, sporul de vechime acordat de societatea recurentă era de 5% conform clauzelor din C.C.M. încheiat la nivel de unitate.
Prin acțiunea introductivă, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâta-recurentă obligarea acesteia la plata diferenței dintre sporul de vechime cuvenit de 25% prevăzut de contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 și cel acordat de 5%, începând cu 05.03.2009, cu dobânda legală aferentă.
Ulterior, acesta și-a precizat cererea de chemare în judecată prin formularea unui petit subsidiar, constând în obligarea pârâtei la plata diferenței între sporul de vechime de 15% stabilit prin CIM și cel de 5% acordat, pe perioada 05.03.2009-31.08.2012.
Conform prevederilor art.41 al.3 lit. d din Contractul Colectiv de Muncă la nivel național pe anii 2007-2010 invocat de reclamant, sporurile minime ce se acordă în condițiile acestui contrat sunt: "vechimea în muncă - minimum 5% pentru 3 ani și maximum 25% pentru o vechime de peste 20 de ani, din salariul de bază";.
Prin urmare, în C.C.M.U.N. pe anii 2007-2010 sunt reglementate doar limitele minime și maxime ale sporului de vechime care poate fi stabilit, fără a impune obligativitatea de a se prevedea prin contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior sporul distinct pe diferite tranșe de vechime.
Ca atare, capătul principal de cerere având ca obiect sporul maxim de 25% prevăzut în Contractul colectiv de muncă unic la nivel național a fost corect respins de către instanța de fond, articolul din acest contract încheiat la nivel superior obligând partenerii sociale la respectare acestor limite în cadrul negocierii și nu la acordarea procentului maxim.
În ceea ce privește cererea subsidiară a reclamantului care se fundamentează pe clauzele contractului individual de muncă, într-adevăr potrivit art. 37 din Codul Muncii - Drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă.
De asemenea, potrivit art.40 alin.2 lit.c) angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă;
Drept urmare, având în vedere că prin contractul individual de muncă, contract care reprezintă legea părților și ale cărui clauze nu au fost modificate prin act adițional de-a lungul derulării lui, și prin care s-a stabilit în favoarea reclamantului un spor de vechime în muncă de 15%, dar în fapt i s-a plătit doar 5%, în mod legal și temeinic a fost admis capătul subsidiar de cerere.
Referirea recurentei la actul adițional nr.352 la contractul individual de muncă nr.(…) nu conduce la o altă soluție în cauză deoarece prin acest act (art.1) se modifică cap.J din contractul individual de muncă stabilindu-se un salariul de bază lunar brut de … lei. Se face de asemenea precizarea că la acest salariu se adaugă sporul de fidelitate conform vechimii.
Această modificare a contractului individual de muncă nu poate fi interpretată, așa cum susține recurenta ca o abrogare a sporului de vechime atâta timp cât nu se face nici o referire la acesta, iar sporul de fidelitate are cu totul altă natură juridică decât sporul de vechime.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul de față.
| ← Decizia emisă în baza art.107 din Legea nr. 263/2010. Caracter... | Decizii de impunere emise de casa de pensii. Suspendarea... → |
|---|
