Stabilirea cuantumului diurnei pentru curse externe
| Comentarii |
|
Curtea de Apel SUCEAVA Decizie nr. 982 din data de 16.12.2015
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 16.10.2013 și înregistrată sub nr. 10234/86/2013, reclamantul S D - prin mandatar S B (procura specială fila 76 dosar), în contradictoriu cu pârâta S.C. I T S.R.L. Suceava, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să-i acorde drepturile salariale pentru perioada iunie 2013 - iulie 2013 și să încheie contractul individual de muncă pentru întreaga perioadă de timp în care a lucrat la această societate, așa cum s-a constatat cu acte doveditoare de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Suceava, în adresa nr. R11894/19.09.2013.
În motivare, reclamantul a arătat că din data de 03.08.2013 a decis să plece de la această firmă din motive bine întemeiate și anume: neacordarea în mod frecvent a drepturilor salariale, a diurnelor pe care le diminua parțial, iar pe perioada 06-07.2013 deloc. De asemenea, autocamionul cu care lucra în Comunitatea Europeană avea un grad mare de uzură, care se defecta la fiecare cursă, defecțiuni pe care tot el trebuia să le remedieze, deși aceasta nu era obligația sa, întrucât el a fost angajat în funcția de șofer de autocamion și nu de mecanic. Pentru fiecare defecțiune a mașinii, i se rețineau din salariu sume tot timpul.
A mai arătat că, domnul M C C, administratorul firmei are o strategie pe care o aplică tuturor șoferilor care "trec pe la firma sa": inventează motive pentru care le reține din drepturile salariale. Inițial, i-a reproșat că lipsește motorină, acuzându-l că o fură.
În toată perioada cât a lucrat la acesta firmă, a fost nevoit să facă față la nenumărate nereguli: o mașină într-o stare deplorabilă, nedotată cu minimul de condiții de habitat (frigider, aer condiționat, sursă de căldură), fără bani suficienți, fără comenzi sigure, cu dispoziții, de la acest administrator contradictorii de multe ori de a încărca marfă nepotrivită sau peste normele legale, situații cu care nu a fost de acord, conștient că responsabilitatea îi revenea lui.
Din cauza crizei locurilor de muncă, a acceptat și "a înghițit" multe de la administratorul firmei D-l M C C care este și patronul acestei firme. În repetate rânduri, nu a fost plătit la timp sau deloc, inclusiv înaintea sărbătorilor de iarnă 2012 deși a muncit cinstit și cu sacrificii. Mereu motiva: "nu am bani", "mai așteaptă", "ți-i pun pe card", etc.
Referitor la motivele pe care domnul M le-a invocat pentru încetarea contractului de muncă precizează: a fost nevoit să renunțe la acest loc de muncă din cauză că nu era plătit pentru munca sa, lucra pe o mașină foarte uzată, fără un contract de muncă încheiat la timp, fapt care l-a privat și de alte drepturi ale oricărui salariat (plata CASS, somai, contribuție pensie).
Forțat de această situație, a sesizat Inspectoratul Teritorial de Muncă, iar în urma verificărilor, SC I T SRL, reprezentată de administratorul M C C, a fost obligată să îi achite drepturile salariale și să îi încheie contract de muncă pentru toată perioada în care a lucrat la această societate.
Acțiunea nu a fost motivată în drept.
Prin întâmpinarea formulată societatea pârâtă a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că reclamantului i-au fost achitate drepturile salariale pentru perioada mai - septembrie 2013, precum și suma de 1230 lei, aferentă activității desfășurate, așa încât primul capăt de cerere a rămas fără obiect.
Cu privire la cererea de încheiere a contractului de muncă începând cu data de 22.10.2012, pârâta solicită respingerea acesteia, întrucât reclamantul nu a desfășurat activitate cu această dată, ci doar din 10 mai 2013, data încheierii contractului individual de muncă.
Mai susține pârâta, că procesul verbal de contravenție, prin care a fost sancționată contravențional de către ITM Suceava a fost atacat cu plângere la instanță, formând obiectul dosarului nr. 9119/314/2013, aflat pe rolul Judecătoriei Suceava; că diagramele anexate de reclamant, din 22 octombrie 2012 ar fi fost sustrase din autovehicul, și nu fac dovada că mașina a fost condusă de reclamant, la data respectivă. De asemenea, pârâta arată că nu a efectuat rețineri din drepturile salariale ale reclamantului.
Reclamantul a formulat o serie de precizări, arătând că a fost prejudiciat cu suma de 7000 lei, reprezentând salarii aferente lunilor octombrie - decembrie 2012 și ianuarie - aprilie 2013; 900 euro - contravaloarea diurnei aferentă a trei curse România - Germania; 1000 lei - suma reținută din salariu, pentru amenda de 4000 lei aplicată firmei; obligarea societății la plata contribuțiilor la bugetul local și bugetului asigurărilor sociale de sănătate.
Prin încheierea de ședință din 20 martie 2014 de la fila 99 dosar, mandatara reclamantului a confirmat faptul că acesta a primit drepturile salariale cuvenite pentru lunile iunie și iulie 2013.
Prin sentința civilă nr. 1225 din 25 iunie 2015 Tribunalul Suceava a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamantul S D, prin mandatar S B, în contradictoriu cu pârâta S.C. I T S.R.L.; a obligat pârâta să încheie cu reclamantul contract individual de muncă și pentru perioada 01.10.2012 - 10 mai 2013; a respins, ca fiind rămas fără obiect, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente lunilor iunie 2013 și iulie 2013; a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente perioadei octombrie 2012 - decembrie 2012; a obligat pârâta să plătească reclamantului, drepturile salariale aferente perioadei ianuarie - aprilie 2013, actualizate cu rata inflației la data plății efective; a obligat pârâta să plătească reclamantului, contravaloarea în lei din ziua plății, pentru suma de 900 euro reprezentând diurna corespunzătoare a 3 curse efectuate pe ruta România - Germania, actualizate cu rata inflației la data plății efective; a obligat pârâta să restituie reclamantului, suma de 1.000 lei cu titlu de rețineri nejustificate din drepturile salariale ale reclamantului, actualizate cu rata inflației la data plății efective; a obligat pârâta să plătească la bugetul de stat, la bugetul asigurărilor sociale și de sănătate, contribuțiile aferente, pentru drepturile salariale menționate; a respins, ca nefondată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Între părțile din prezentul litigiu, s-au desfășurat raporturi de muncă, dovada existenței acestora rezultând din înscrisurile depuse la dosar, respectiv contractul individual de muncă.
Prin dispoziția nr. 2 din 6 septembrie 2013, raporturile de muncă dintre părți au încetat în baza art. 61 lit. a Codul muncii.
În ceea ce privește însă, data de la care aceste raporturi de muncă s-au derulat efectiv, instanța a reținut că părțile au poziții diferite, după cum urmează: reclamantul susține că a desfășurat activitate încă din octombrie 2012, în timp ce pârâta arată că raporturile de muncă au început în aceeași zi cu data încheierii contractului individual de muncă, respectiv 10 mai 2013 - fila 21 dosar.
Din înscrisurile depuse de reclamant la dosar, se conturează următoarea situație, pe care instanța a rețin-o ca reală:
Fiind nemulțumit de modul în care angajatorul își îndeplinește obligațiile, reclamantul a formulat o plângere la ITM Suceava, prin care sesiza faptul că acesta nu efectuează plata drepturilor salariale; că face rețineri din salariu fără vreo bază legală; că, deși a desfășurat activitate începând din luna octombrie 2012, societatea a încheiat contractul de muncă începând cu data de 10 mai 2013.
Prin adresa R 11894 din 19 septembrie 2013, ITM Suceava a comunicat reclamantului, că angajatorul nu a făcut dovada drepturilor salariale pentru perioada iunie - iulie 2013, dispunându-se, ca măsură obligatorie, plata acestor drepturi până la 30 septembrie 2013; că angajatorul a efectuat rețineri din salariu, fără respectarea prevederilor art. 254 Codul muncii și art. 169 alin. 2 Codul muncii, iar pentru faptul că reclamantul a desfășurat activitate începând din octombrie 2012, fără a încheia contract de muncă, s-a dispus sancționarea contravențională a unității cu amendă, iar ca măsură, s-a dispus obligarea societății la încheierea contractului individual de muncă cu reclamantul, de la data la care acesta a lucrat efectiv la societate.
În legătură cu procesul verbal de contravenție emis de ITM Suceava, instanța a avut în vedere că acest act sancționator a fost atacat cu plângere de către societatea pârâtă, formându-se obiectul dosarului 9119/314/2013.
Conform extrasului de pe aplicația ECRIS - fila 105 dosar, plângerea contravențională formulată de societatea pârâtă a fost respinsă ca nefondată, prin sentința civilă din 10 aprilie 2014, pronunțată de Judecătoria Suceava, iar apelul formulat de către aceeași societate a fost respins ca nefondat, prin decizia Tribunalului Suceava din 1 aprilie 2015 - fila 114 dosar.
Așadar, prin aceste hotărâri judecătorești, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, că societatea pârâtă, într-adevăr, a primit la muncă pe reclamant, încă din octombrie 2012, fără a încheia cu acesta un contract individual de muncă.
De altfel, faptul că reclamantul a prestat activitate fără contract individual de muncă începând cu luna octombrie 2012 a fost deja stabilit, asemenea împrejurare impunându-se a fi reținută și ca efect pozitiv al puterii de lucru judecat. În plus, această împrejurare este confirmată și de fișele, respectiv diagramele, tahografele depuse la filele 57 și următoarele dosar.
Ori, în atare împrejurări, apărările formulate de societatea pârâtă, în conformitate cu care aceste documente nu sunt relevante, nu au putut fi primite, câtă vreme societatea nu a făcut dovada faptului că aceste fișe și diagrame ar fi fost sustrase de către reclamant, așa cum angajatorul a arătat prin întâmpinare.
Potrivit art. 8 Codul muncii, relațiile de muncă se bazează pe principiul consensualității și al bunei - credințe.
În speța de față, având în vedere că reclamantul a prestat efectiv activitate la societatea pârâtă încă din luna octombrie 2012, atunci, la rândul său, aceasta, tocmai în considerarea principiului bunei credințe, ar fi trebuit să procedeze la încheierea contractului individual de muncă cu reclamantul, chiar la data la care acesta a început prestarea muncii, ceea ce nu s-a întâmplat.
Este de precizat că, de-abia din 10 mai 2013, angajatorul a procedat la încheierea contractului de muncă, așa încât, pentru perioada 01 octombrie 2012 - 10 mai 2013, este evident că reclamantul a prestat activitate fără un contract individual de muncă.
În plus, și ITM Suceava a reținut această situație, hotărârile judecătorești amintite anterior impunându-se cu autoritate de lucru judecat sub aspectul conform căruia societatea pârâtă a beneficiat de munca reclamantului, fără să încheie cu acesta, contract individual de muncă.
Așadar, atâta timp cât angajatorul a fost de acord ca reclamantul să presteze activitate la societate, ar fi trebuit ca, în considerarea principiului consensualității, să procedeze potrivit art. 16, art. 37, 39 și 40 Codul muncii, la încheierea în formă scrisă a contractului de muncă, din octombrie 2012, părțile urmând ca, pe baza liberului lor consimțământ, să negocieze clauzele contractuale și să stabilească de comun acord, drepturile și obligațiile asumate de părți în mod reciproc.
Față de cele menționate anterior, în considerarea textelor de lege citate, tribunalul a reținut că se impune astfel, admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea, cu reclamantul, a contractului individual de muncă și pentru perioada 01.10.2012 - 10 mai 2013.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente lunilor iunie - iulie 2013, instanța a reținut, pe de o parte, că, într-adevăr, ITM Suceava, prin adresa menționată anterior, a constatat că societatea pârâtă, la vremea efectuării controlului, nu efectuase plata salarială aferentă acestei perioade.
Cu toate acestea însă, tribunalul a avut în vedere că obligația de plată a drepturilor salariale pentru lunile mai - august 2013 a fost îndeplinită ulterior, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la filele 68 - 70.
De altfel, la rândul său, reclamantul a recunoscut că a primit drepturile salariale aferente acestei perioade, potrivit celor susținute prin mandatar, la termenul de judecată din 20 martie 2014, consemnate prin Încheierea de ședință de la fila 99 dosar.
Instanța a avut în vedere că obiectul unei cereri îl constituie pretenția efectivă solicitată de către titularul cererii.
În cauza de față, chiar reclamantul a recunoscut că a primit drepturile salariale aferente lunilor iunie 2013 și iulie 2013, așa încât instanța a valorificat apărările societății pârâte, în conformitate cu care acest capăt de cerere a rămas fără obiect.
În plus, instanța a avut în vedere și incidența art. 272 Codul muncii, conform căruia în litigiile de muncă, sarcina probei revine angajatorului; atâta timp cât societatea angajatoare a făcut dovada achitării plății salariilor pentru lunile iunie 2013 - iulie 2013, este evident că acest capăt de cerere a rămas fără obiect, motiv pentru care tribunalul a respins, ca fiind rămas fără obiect, capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente lunilor iunie 2013 și iulie 2013.
Pentru perioada octombrie 2012 - decembrie 2012, instanța a avut în vedere următoarele împrejurări: probele administrate în cauză, respectiv fișele tahograf și diagramele demonstrează că reclamantul a prestat activitate la societatea pârâtă, aspect constatat de altfel, și prin procesul verbal de contravenție, care a fost menținut prin hotărârile judecătorești menționate anterior.
Pe de altă parte însă, cel ce face o propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească, deși în litigiile de muncă sarcina probei revine angajatorului.
Atâta timp cât practic, pentru perioada octombrie 2012 - decembrie 2012, reclamantul a desfășurat muncă "la negru";, instanța a reținut prezumția potrivit căreia și plata aferentă acesteia a fost efectuată fără forme legale.
Aceasta de altfel, este și una din explicațiile pentru care, potrivit adeverințelor emise de ANAF - fila 34 dosar, reclamantul nu figurează oficial, cu venituri realizate în anul 2012.
În atare împrejurări, s-a impus respingerea, ca nefondat, a acestui capăt de cerere.
Pentru drepturile salariale aferente perioadei ianuarie - aprilie 2013, instanța a avut în vedere că documentele depuse de ambele părți la dosar nu relevă că pârâta și-a îndeplinit obligația de plată a salariilor.
Astfel, din adeverința depusă la fila 20 dosar, coroborat cu actele de la filele 68 - 70 dosar, rezultă că drepturile salariale au fost achitate doar din luna mai 2013.
Având în vedere buna - credință și consensualismul, principii ce guvernează raporturile de muncă, enunțate de altfel și prin art. 8 Codul muncii, precum și faptul că, contractul de muncă este un contract bilateral, oneros, sinalagmatic, în care drepturile uneia din părți își găsesc izvorul în obligațiile celeilalte părți și invers, tribunalul a reținut că acestea sunt ținute să-și îndeplinească drepturile și obligațiile ce le incumbă, și pe care și le-au asumat ca urmare a liberei lor manifestări de voință.
De asemenea, conform art. 39 alin. 1 Codul muncii corelat cu art. 40 alin. 2 Codul muncii, reclamantul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, precum și la alte drepturi prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile, în timp ce angajatorul trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
Nu în ultimul rând trebuie de precizat că, potrivit art. 168 Codul muncii, plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată.
Ori, atâta timp angajatorul nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale pentru perioada ianuarie - aprilie 2013, s-a impus obligarea acestuia la plata către reclamant, a drepturilor salariale aferente acestei perioade.
Referitor la obligarea pârâtei la plata contravalorii diurnei pentru 3 curse efectuate pe ruta România - Germania, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul a fost angajat la societatea pârâtă, ca șofer autocamion.
Instanța a avut în vedere că nici prin întâmpinare, nici prin notele de concluzii scrise, societatea nu a formulat apărări în legătură cu aceste pretenții, iar o astfel de poziție procesuală va fi valorificată ca și recunoaștere implicită a acestor pretenții.
Pe de altă parte, tribunalul a avut în vedere că doctrina și practica sunt unanim constante din această perspectivă, statuând în sensul că, pe durata detașării, salariatul are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de detașare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil,. Iar în lipsa unor astfel de prevederi, nivelul minim al indemnizației este cel stabilit prin actele normative aplicabile instituțiilor publice.
Așadar, tribunalul a reținut că în cauză devin incidente prevederile HG 1860/21.12.2006 privind drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării, în cadrul localității, în interes de serviciu.
Este de precizat că aceste prevederi se completează cu dispozițiile art. 44 alin. 2 Codul muncii, precum și faptul că raporturile de muncă dintre părți au ca premisă buna - credință și consensualismul acestora, astfel cum s-a prevăzut prin art. 8 Codul muncii.
Atâta timp cât contractul de muncă este un contract bilateral, oneros, sinalagmatic, în care drepturile uneia din părți își găsesc izvorul în obligațiile celeilalte părți și invers, tribunalul a reținut că acestea sunt ținute să-și îndeplinească drepturile și obligațiile ce le incumbă, și pe care și le-au asumat ca urmare a liberei lor manifestări de voință.
Așadar, în speță sunt incidente și prevederile art. 39 alin. 1 Codul muncii corelat cu art. 40 alin. 2 Codul muncii, potrivit cărora reclamantul are dreptul la salarizare pentru munca depusă, precum și la alte drepturi prevăzute de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile, în timp ce angajatorul trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă.
În condițiile în care chiar documentele depuse de reclamant demonstrează că acesta a efectuat deplasări în străinătate, prin raportare la contextul legislativ menționat anterior, tribunalul a reținut că acesta este îndreptățit să primească contravaloarea în lei din ziua plății, a diurnei aferente celor 3 deplasări în străinătate, pe ruta România - Germania, în cuantum de 900 euro pentru deplasările în străinătate.
Cu privire la reținerea sumei de 1000 lei din drepturile salariale ale reclamantului, instanța a avut în vedere că această situație a fost constatată de către ITM Suceava, astfel cum rezultă din adresa R 11894 din 19 septembrie 2013.
Această sumă a fost reținută de către angajator, în considerarea amenzii contravenționale de 4.000 lei, cu care societatea pârâtă a fost sancționată contravențional prin procesul verbal de contravenție emis de ITM Suceava, în urma sesizării formulate de reclamant.
Cele constatate prin procesul verbal de control efectuat de ITM Suceava au fost confirmate și de către instanțele de judecată prin soluțiile pronunțate în dosarul 9119/314/2013, având ca obiect plângerea contravențională formulată de societate.
Potrivit art. 169 alin. 1 și 2 Codul muncii, nicio reținere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege, alineatul 2 precizând că asemenea reținere poate fi efectuată doar în baza unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în lipsa unei astfel de hotărâri angajatorul fiind obligat să plătească salariatului său, toate drepturile salariale.
Conform art. 254 Codul muncii, salariații răspund patrimonial în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu munca lor.
În prezenta cauză, angajatorul nu a făcut dovada că suma de 1000 lei reprezintă contravaloarea pagubei materiale pe care reclamantul i-ar fi produs-o, așa încât a procedat în mod nelegal, la reținerea acesteia, din drepturile salariale ale reclamantului, impunându-se obligarea pârâtei la restituirea către reclamant, a sumei de 1.000 lei cu titlu de rețineri nejustificate din drepturile salariale ale reclamantului.
Tribunalul a înlăturat ca nesusținute apărările pârâtei în legătură cu această pretenție, întrucât, deși a negat reținerea acestei sume din drepturile salariale cuvenite reclamantului, nu a făcut dovada acestora, în condițiile în care, prin adresa emisă de ITM Suceava, s-a constatat această împrejurare.
Referitor la obligarea pârâtei la plata către bugetul de stat și către bugetul asigurărilor sociale și de sănătate, a contribuțiilor aferente drepturilor salariale acordate prin prezenta hotărâre, tribunalul a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 40 lit. f Codul muncii, în conformitate cu care angajatorul are obligația să plătească toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și să rețină și să vireze contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii.
Așadar, s-a impus obligarea pârâtei la plata către bugetul de stat și către bugetul asigurărilor sociale și de sănătate, contribuțiile aferente, pentru drepturile salariale acordate prin prezenta sentință.
Față de cele ce preced, în considerarea art. 272 Codul muncii, tribunalul a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC I T";SRL Suceava, solicitând schimbarea în parte a sentinței, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
Referitor la plata drepturilor salariale pentru perioada ianuarie - aprilie 2013, arată că în mod eronat a fost admis acest capăt de cerere.
Astfel, instanța de fond a considerat că atât timp cât angajatorul nu a făcut dovada achitării drepturilor salariate pentru această perioadă, se impune obligarea acestuia la plata indemnizației.
Tribunalul Suceava, în considerentele aceleiași hotărâri, arată că pentru perioada octombrie 2012 - decembrie 2012 societatea nu poate fi obligată la achitarea acestor drepturi salariale, reținând că atât timp cât pentru această perioadă reclamantul a desfășurat muncă "la negru", intervine prezumția potrivit căreia și plata aferentă acesteia a fost efectuată fără forme legale. În atare împrejurare, a considerat instanța că se impune respingerea ca nefondat a acestui capăt de cerere.
Acest raționament este corect, însă nu înțelege apelanta de ce el nu a fost utilizat și pentru capătul de cerere privind drepturile salariale aferente perioadei ianuarie - aprilie 2013. Este evident că pentru această perioadă, în virtutea aceluiași raționament, reclamantul a fost remunerat fără forme legale, pentru că în situația contrară este greu de crezut că acesta ar mai fi prestat activitate pentru pârâtă.
De altfel, pârâta a încercat în nenumărate rânduri să înregistreze contractul de muncă al reclamantului, însă acesta a refuzat de fiecare dată să prezinte documentele obligatorii pentru dosarul de personal, acte care trebuie puse la dispoziția angajatorului anterior încheierii contractului individual de muncă.
Instanța de fond era obligată să utilizeze același raționament pentru toate drepturile salariale restante, respectiv să constate că este nefondată și cererea privind achitarea acestora pentru perioada ianuarie - aprilie 2013, în temeiul acelorași considerente enunțate anterior, respectiv atâta timp cât pentru perioada octombrie - decembrie 2012 reclamantul a desfășurat muncă "la negru", intervine prezumția potrivit căreia și plata aferentă acesteia a fost efectuată fără forme legale.
Pentru toate acestea, solicită respingerea capătului de cerere privind obligarea societății la plata drepturilor salariale aferente perioadei ianuarie - aprilie 2013.
În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata sumei de 900 euro reprezentând contravaloarea diurnei pentru 3 curse efectuate pe ruta România - Germania, consideră că instanța de fond a admis greșit și acest capăt de cerere.
În primul rând, analizând considerentele sentinței apelate, se observă că instanța de fond nu și-a motivat corect această soluție. Astfel, nu rezultă de nicăieri modul de calcul a acestei sume. Nu înțelege cum tribunalul a estimat că diurna pentru 3 curse pe ruta România - Germania este 900 de euro, atâta timp cât reclamantul nu a precizat perioada în care a efectuat aceste curse, ruta utilizată, iar instanța nu a arătat care este cuantumul diurnei zilnice.
Reține însă instanța de fond că atât timp cât societatea nu a formulat nici un fel de apărări în legătură cu aceste pretenții, o astfel de poziție procesuală trebuie valorificată ca și recunoaștere implicită a acestora.
Este greșită această concluzie, deoarece, pe de o parte, a arătat că reclamantului i-au fost achitate drepturile salariale, iar pe de altă parte, neprecizându-se datele efectuării acestor curse (perioada, ruta), nu sunt în măsură să poată prezenta dovezi contrare, respectiv foi de parcurs, diagrame tahograf, foi de vărsământ sau ordine de plată, acte care să ducă la stabilirea cuantumului diurnei într-un mod corect.
Pentru toate acestea, consideră că instanța a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 272 Codul Muncii, fiind evident că deși sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, nu poate fi ignorat nici principiul conform căruia cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească. Astfel, cum cererea reclamantului nu conținea datele necesare unei identificări a celor 3 curse efectuate de către reclamant și pentru care societatea nu ar fi achitat diurna corespunzătoare, în mod obiectiv nu a fost în măsură să demonteze această afirmație, motiv pentru care admiterea cererii în aceasta formă apare ca excesiva,
Cu privire la reținerea sumei de 1000 lei din drepturile salariale ale reclamantului, consideră că instanța a apreciat greșit că a această sumă a fost reținută de către angajator în considerarea amenzii contravenționale în cuantum de 4.000 lei cu care a fost sancționată.
Astfel, așa cum a precizat reclamantul și cum a reținut însăși instanța de fond, partea a încetat activitatea în cadrul societății la data de 03.08.2013, deci anterior emiterii procesului-verbal de contravenție.
Mai mult, reclamantul a confirmat la data de 20.03.2014 că și-a primit drepturile salariale cuvenite pentru lunile iunie și iulie 2013.
În plus, conform chitanței anexate prezentei cereri de apel, a achitat la data de 23.09.2013 jumătate din amenda contravențională stabilită prin actul constatator.
Nu în ultimul rând, prin cererea sa, așa cum a fost formulată și, ulterior precizată, reclamantul nu a arătat când i s-a operat reținerea sumei de 1.000 lei.
În atare condiții, în raport de data emiterii procesului-verbal și de data la care, în fața instanței de fond, reclamantul a recunoscut achitarea drepturilor salariale cuvenite pentru lunile iunie - iulie 2013, coroborat și cu faptul că începând cu data de 03.08.2013 partea nu a mai desfășurat nici un fel de activitate în cadrul societății, astfel că ulterior acestei date nu a mai fost retribuit și deci societatea nu era în măsură să efectueze o asemenea reținere și consideră că prin admiterea acestui capăt de cerere s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantului.
În drept a invocat dispozițiile art. 466, art. 480, art. 453 Cod procedură civilă.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Examinând actele și lucrările dosarului, asupra cererii de apel, Curtea a reținut următoarele:
Potrivit prevederilor art. 168 din Codul muncii, plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit (art. 168 alin.1).
Statele de plată, precum și celelalte documente justificative se păstrează și se arhivează de către angajator în aceleași condiții și termen ca în cazul actelor contabile, conform legii (art. 168 alin.2 din Codul muncii).
Obligația principală a angajatorului este cea de plată a salariului, a contraprestației pentru munca îndeplinită de salariat.
În caz de nerespectare a obligației menționate, salariatul este îndreptățit să solicite instanței obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale.
Pentru perioada ianuarie - aprilie 2013, societatea apelantă nu a făcut în nici un fel dovada, în acord cu prevederile din legislația muncii, mai sus enunțate, în legătură cu plata drepturilor salariale către reclamantul intimat.
Astfel nu au fost depuse la dosar statele de plată sau orice alte documente justificative prin care să se demonstreze efectuarea plății salariului către partea reclamantă.
Mai mult, prin memoriul de apel, societatea pârâtă critică hotărârea atacată, raportat la acest capăt de cerere, pe considerentul că raționamentul instanței de fond, întemeiat pe "munca la negru"; și aplicat în cazul altei perioade pentru care a fost respinsă cererea de acordare a drepturilor salariale, trebuie aplicat și pentru perioada ianuarie - aprilie 2013, interval de timp raportat la care societatea a fost obligată la plata drepturilor salariale, deși, practic situația era aceeași.
Trebuie evidențiat în primul rând faptul că acest raționament al primei instanțe, dezvoltat în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate și evidențiat în cuprinsul căii ordinare de atac promovate, nu poate fi supus controlului instanței de apel, în condițiile în care reclamantul, parte a cărei cerere a fost respinsă în temeiul acestui raționament, nu a atacat hotărârea instanței de apel.
În al doilea rând, atunci când trebuie să analizeze îndreptățirea reclamantului, fost salariat, la plata drepturilor salariale aferente perioadei ianuarie - aprilie 2013, instanța de control judiciar trebuie să se raporteze la dispozițiile legale care reglementează materia și nu la considerentele de fapt reținute de instanța de fond, considerente pe care această instanță și-a întemeiat conceptul de "muncă la negru";.
În al treilea rând, așa cum mai sus am arătat, apelanta pârâtă nu a depus la dosar state de plată sau orice alte documente justificative cu care să facă dovada plății drepturilor salariale cuvenite reclamantului pentru intervalul ianuarie - aprilie 2013, așa cum impun dispozițiile art. 168 din Codul muncii.
Or, potrivit prevederilor art. 272 din Codul muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului.
Regula procesuală instituită de legiuitor este rațională întrucât documentația cu care se face plata drepturilor salariale se păstrează și se arhivează de către angajator, în condițiile impuse de dispozițiile art. 168 alin.2 din Codul muncii.
Astfel, atunci când un salariat solicită obligarea angajatorului la plata drepturilor salariale neachitate, nu este el cel care trebuie să facă dovada faptului negativ în sensul că aceste drepturi nu au fost plătite, ci angajatorul trebuie să facă dovada faptului pozitiv, respectiv a plății drepturilor cuvenite salariatului pentru munca prestată.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de apel, prin care se critică obligarea societății apelante la plata sumei de 900 EUR, reprezentând contravaloarea diurnei pentru trei curse efectuate pe ruta România - Germania, instanța de control judiciar a reținut de control judiciar următoarele:
În primul rând trebuie evidențiat faptul că, în ceea ce privește cuantumul diurnei zilnice de care trebuie să beneficieze salariatul, în cazul deplasărilor în străinătate, își găsesc aplicare prevederile HG nr. 518/1995 privind unele drepturi și obligații ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar.
Art. 17 alin.1 din acest act normativ recomandă tuturor agenților economici să aplice în mod corespunzător prevederile acestei hotărâri.
Acești agenți economici au posibilitatea să acorde și drepturi superioare celor reglementate de HG nr. 518/1995, după cum rezultă din prevederile art. 17 alin.2 din Hotărârea de guvern menționată.
Însă, în speță, cum nu s-a făcut dovada negocierii și stabilirii unui anumit cuantum al diurnei, între părțile raportului juridic de muncă, urmează ca, în stabilirea diurnei ce se cuvine reclamantului - intimat, instanța de control judiciar să se raporteze la dispozițiile HG nr.518/1995, în activitatea de cercetare a înscrisurilor depuse ca material probator în fața primei instanțe.
De asemenea, în ceea ce privește unele aspecte pe care în cuprinsul acestor considerente le vom evidenția, urmează ca instanța de control judiciar să folosească ca mijloc de probă prezumțiile judiciare, respectiv acele probe indirecte reprezentând concluziile pe care judecătorii le pot trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, apelând la deducția realităților împrejurărilor speței, pe calea raționamentelor, de la cunoscut la necunoscut.
Vor fi avute în vedere acele concluzii raționale, care se impun în mod convingător, instanța urmărind în raționamentele pe care le va realiza, nu doar posibilitatea ci și probabilitatea faptelor presupuse prin raționamentele sale.
În al doilea rând, trebuie să ne raportăm la circumstanțele de fapt specifice speței, așa cum se desprind acestea din CMR-urile invocate de reclamant în dovedirea diurnei pe care o solicită și din diagramele tahograf depuse la dosarul de fond.
Potrivit CMR depus în copie la fila 172 dosar fond, reclamantul a încărcat marfa pe 22.07.2013 în Piatra Neamț, locul prevăzut pentru livrarea mărfii fiind în Germania.
Pe 23.07.2013, reclamantul a plecat din Bistrița Năsăud, cu destinația Budapesta - Ungaria, parcurgând o distanță de 539 km (diagrama tahograf fila 146 dosar fond).
Pe 24.07.2013 s-a îndreptat din Budapesta spre Sankt Wolfgang (Austria Superioară), parcurgând o distanță de 664 km (diagrama tahograf fila 146 dosar fond).
Pe 25.07.2013 a rămas în Sankt Wolfgang, neefectuând nicio cursă, kilometrii parcurși fiind 0000, după cum rezultă din diagrama tahograf depusă la fila 145 dosar fond.
Pe data de 26.07.2013 reclamantul s-a îndreptat din Sankt Wolfgang spre Hohenems (Austria), parcurgând o distanță de 315 km (diagrama tahograf fila 145 dosar fond).
Pe 27.07.2013 reclamantul a parcurs distanța dintre Hohenems și Weiler (Austria), respectiv o distanță de 12 km (diagrama tahograf fila 143 dosar fond).
Pe 28.07.2013 partea salariată a rămas în Weiler, neefectuând nicio cursă, kilometrii parcurși fiind 0000, după cum rezultă din diagrama tahograf depusă la fila 143 dosar fond.
De asemenea și pe 29.07.2013 reclamantul a rămas în Weiler, neefectuând nicio cursă, kilometrii parcurși fiind 0000, după cum rezultă din diagrama tahograf depusă la fila 142 dosar fond.
Pe 30.07.2013 reclamantul s-a îndreptat din Weiler spre Eching (Germania), parcurgând o distanță de 305 km , așa cum rezultă din diagrama tahograf depusă în copie la fila 142 dosar fond.
În data de 30.07.2013, înainte de a părăsi Weiler, reclamantul a încărcat în această localitate marfă, locul prevăzut pentru livrarea mărfii fiind Galați (România), după cum rezultă din CMR depus în copie la fila 173 dosar fond.
Pe data de 31.07.2013,m reclamantul s-a îndreptat din Eching spre Tatabanya (Ungaria), parcurgând o distanță de 595 km, după cum rezultă din diagrama tahograf depusă în copie la fila 141 dosar fond.
În data de 31.07.2013, înainte de a părăsi Eching, reclamantul a încărcat în această localitate marfă, locul prevăzut pentru livrarea mărfii fiind Giurgiu (România), după cum rezultă din CMR depus în copie la fila 171 dosar fond.
În data de 1.08.2013, reclamantul s-a îndreptat din Tatabanya spre Râmnicu Vâlcea (România), parcurgând o distanță de 598 km, după cum rezultă din diagrama tahograf depusă în copie la fila 141 dosar fond.
Astfel, nu putem vorbi în speță de trei curse diferite România - Germania și retur, așa cum a susținut reclamantul în fața instanțelor de fond și de apel, ci practic de o singură cursă care s-a desfășurat pe teritoriul altor țări, în afara României, în intervalul 23.07.2013 - 1.08.2013.
Trebuie evidențiat faptul că interesează intervalul de timp pe care reclamantul l-a petrecut în alte țări și nu în România, în condițiile în care a solicitat diurna în valută.
Această diurnă în valută se acordă la nivelul prevăzut pentru fiecare țară în care a avut loc deplasarea potrivit anexei la HG nr. 518/1995.
Este o prevedere reglementată în mod expres de art. 7 alin. 1 din HG nr. 518/1995.
Astfel, diurna în valută reprezintă indemnizația plătită unui angajat pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare în altă țară, în interes de serviciu.
Cursa părții reclamante, în intervalul mai sus menționat, s-a desfășurat pe teritoriul a trei țări, respectiv Austria, Germania și Ungaria.
Anexa la HG nr. 518/1995, prevede un cuantum al diurnei zilnice pentru aceste țări de 35 euro/zi, respectiv: Austria - pct. 13 din anexă; Germania - pct. 62 din anexă; Ungaria - pct. 154 din anexă.
Perioada pentru care se acordă diurna în valută se determină avându-se în vedere momentul trecerii cu mijlocul auto prin punctele de trecere a frontierei sau de stat a României, atât la plecarea în străinătate, cât și la înapoierea în țară (art. 7 alin.2 lit. b din HG nr. 518/1995, în numerotarea în vigoare la data la care se datora diurna solicitată).
Pentru fracțiunile de timp care nu însumează 24 de ore, diurna se acordă astfel: 50% până la 12 ore și 100% pentru perioada care depășește 12 ore (art. 7 alin.3 din HG nr. 518/1995).
Dispoziția legală mai sus enunțată are o deosebită importanță în stabilirea cuantumului diurnei în valută ce se cuvine reclamantului pentru ziua în care a ieșit din România și pentru ziua în care a intrat în România, la finalul cursei externe.
Astfel, potrivit diagramei tahograf depusă la fila 146 dosar fond, reclamantul a plecat din Bistrița Năsăud la data de 23.07.2013, ora 10,30, cu destinația Budapesta (Ungaria).
Frontiera între România și Ungaria este o frontieră internațională, cu o lungime de 448 km, dintre care 415,9 km este frontieră terestră.
Există 15 puncte pentru controlul trecerii frontierei, toate în regim de trafic internațional, respectiv 10 rutiere și 5 feroviare.
La acest moment instanța va face aplicarea acelor prezumții judiciare în legătură cu care mai sus am dezvoltat.
În condițiile în care reclamantul a plecat din Bistrița Năsăud, apreciază instanța de control judiciar că a trecut frontiera cu Ungaria pe la Borș, punct rutier de trecere a frontierei.
Distanța rutieră dintre Bistrița Năsăud și Borș este de aproximativ 273 de km, distanță pe care partea reclamantă, având în vedere că a plecat la ora 10,30 din Bistrița Năsăud, nu avea cum să o parcurgă într-un interval mai mic de o oră și jumătate, pentru a putea stabili că a petrecut mai mult de 12 ore pe teritoriul Ungariei.
Dimpotrivă, mai mult de 12 ore au fost petrecute în acea zi, 23.07.2013, pe teritoriul României, astfel încât diurna în valută ce se cuvine părții pentru această zi este de 50%, respectiv de 17,5 EUR (35:2).
Pentru ziua în care reclamantul s-a întors în țară, trebuie să stabilim faptul că, potrivit diagramei tahograf depusă la fila 141 dosar fond, partea a plecat din Tatabanya (Ungaria), la ora 6,35, destinația fiind Râmnicu Vâlcea.
Dată fiind localitatea de plecare din Ungaria și cea de destinație în Românie, apreciază instanța de control judiciar că punctul de trecere a frontierei cu România a fost la Nădlac, punct rutier de trecere.
Distanța rutieră dintre Tatabanya și Nădlac este de aproximativ 281 km, distanță pe care apreciază instanța de control judiciar, raportat la autoturismul pe care îl conducea reclamantul, la faptul că acest autoturism era încărcat precum și la faptul că, potrivit diagramei tahograf, în intervalul 8 - 9,30 autoturismul a staționat, partea nu o putea parcurge până la ora 12, pentru a putea stabili că a petrecut mai puțin de 12 ore pe teritoriul Ungariei.
Astfel, diurna ce se cuvine reclamantului pentru ziua de 1.08.2013 este în cuantum de 100%, respectiv de 35 EUR.
Prin urmare, pentru intervalul de timp 24.07.2013 - 1.08.2013, reclamantului i se cuvine o diurnă în cuantum de 35 EUR/zi iar pentru data de 23.07.2013 i se cuvine o diurnă de 17,5 EUR.
Sunt astfel nouă zile pentru care calculăm 35 EUR/zi și o zi cu 17,5 EUR, rezultând un total de 332,5 EUR (35 x 9 = 315 + 17,5).
În ceea ce privește cel de-al treilea motiv de apel, cel prin care se atacă dispoziția de obligare a apelantei la plata sumei de 1000 de lei, instanța de control judiciar a reținut următoarele:
A stabilit instanța de fond că reținerea sumei de 1000 de lei rezultă din adresa R 11894 din 19 septembrie 2013 a ITM Suceava.
Această adresă este depusă în copie la fila 9 dosar fond și este răspunsul pe care ITM Suceava îl dă petiției înregistrată de reclamant la această instituție, sub nr. 11894 din 20.08.2013.
Această petiție viza neplata drepturilor salariale pentru perioada 06.2013 - 07.2013 și faptul că reclamantul a desfășurat activitate la societatea apelantă din octombrie 2012 iar contractul de muncă a fost întocmit la data de 13 mai 2013, motiv pentru care apelanta a fost sancționată contravențional.
În legătură cu pretinsa reținere din salariu se arată faptul că "a fost dispusă ca măsură cu caracter obligatoriu și permanent respectarea prevederilor legislației în vigoare";.
Nu este indicat vreun cuantum al unei sume pretins reținute din salariu sau vreo perioadă în care această sumă ar fi fost reținută.
A arătat partea reclamantă în cererea introductivă de primă instanță și în memoriul adresat instanței de fond (fila 132 dosar fond), că societatea i-a reținut din salariu suma de 1000 de lei, iar la fila 132 arată că i-a reținut această sumă, parte din amenda contravențională aplicată societății în data de 2.04.2013.
În fața instanței de apel, prin apărător, s-a arătat că această sumă ar fi fost reținută din drepturile salariale aferente lunii mai.
În primul rând trebuie evidențiat faptul că reclamantul nu a făcut în nici un fel dovada acestei pretinse rețineri din drepturile salariale și nici a perioadei în care a operat reținerea.
Suntem în situația în care avem a analiza pretenții ale reclamantului, care este parte ce trebuie să facă dovada faptului pozitiv pretins, anume acela al reținerilor salariale și nu societatea pârâtă trebuie să facă dovada faptului negativ, respectiv că nu a operat acele rețineri.
În al doilea rând, reține instanța de control judiciar că reclamantul a arătat în fața instanței de fond că i-au fost achitate drepturile salariale pentru perioada iunie - iulie 2013, astfel încât nu putem considera că pretinsa reținere a sumei de 1000 de lei s-a făcut din drepturile salariale aferente acestor două luni.
În al treilea rând, având în vedere că se invocă un proces verbal de contravenție de la începutul lunii aprilie 2013, dacă pretinsa reținere ar fi operat din drepturile salariale aferente acestei luni, trebuie să evidențiem faptul că prin hotărârea instanței de fond pârâta a fost obligată să plătească reclamantului drepturile salariale aferente lunii aprilie 2013, actualizate cu rata inflației la data plății efective, astfel încât nu se poate dispune plata de două ori a aceleiași sume.
În al patrulea rând trebuie să ne raportăm la luna mai 2013, lună indicată de parte, prin apărător, în fața instanței de apel.
În hotărârea instanței de fond se reține faptul că "din adeverința depusă la fila 20 dosar, coroborat cu actele de la filele 68 - 70 dosar, rezultă că drepturile salariale au fost achitate doar din luna mari 2013"; (fila 182 dosar fond).
Aceste constatări ale instanței de fond urmează a le considera ca fiind corecte, respectiv ca fiind în concordanță cu situația de fapt existentă în speța dedusă judecății, respectiv intrate în puterea de lucru judecat.
Vom porni de la această premisă având în vedere faptul că prin hotărârea atacată nu au fost acordate părții reclamante și drepturile salariale aferente lunii mai 2013 iar în considerente s-a reținut că plata drepturilor salariale s-a făcut din luna mai 2013.
Reclamantul nu a declarat calea de atac a apelului, în acord cu prevederile art. 461 alin.1 și 2 Cod procedură civilă.
Astfel, vom considera că această constatare de fapt a instanței nu este greșită.
Potrivit adeverinței de la fila 20 dosar fond, reclamantul a beneficiat în luna mai de un venit brut de 536 lei, în cuantum net de 416 lei.
Această sumă a fost încasată de parte potrivit înscrisului depus la fila 69 dosar fond.
Potrivit contractului individual de muncă înregistrat sub nr. 1032 din 10.05.2013, reclamantul a început activitatea la societatea pârâtă la data de 13.05.2013, drepturile salariale fiind stabilite într-un cuantum brut de 750 lei/lună (fila 21 - 24 dosar fond).
Drepturile salariale de care a beneficiat partea pentru luna mai 2013 corespund practic celor 15 zile lucrătoare aferente acestei luni, de la data de 13 mai 2013.
Astfel, pentru o întreagă lună, respectiv pentru 21 de zile lucrătoare, partea reclamantă trebuia să beneficieze de un salariu brut de 750 de lei.
Rezultă un cuantum de 35,7 lei/zi lucrătoare (750:21=35,7).
Pentru 15 zile lucrătoare partea a beneficiat de 536 lei (35,7 x 15), exact cât rezultă din adeverința depusă în copie la fila 20 dosar fond.
Nu în ultimul rând trebuie să avem în vedere faptul că, pentru prima dată, în apel, în cuprinsul unui memoriu, reclamantul apelant indică faptul că cei 1000 de lei au fost reținuți din diurnă "și nu din drepturile salariale (neprimite) de subsemnatul";.
Or, trebuie să reținem faptul că, potrivit prevederilor art. 478 alin.3 Cod procedură civilă, în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.
Mai mult, partea reclamantă nici nu a declarat calea de atac a apelului, iar în fața instanței de fond capătul de cerere ce viza reținerea sumei de 1000 de lei a fost analizat de instanța de fond, așa cum a fost formulat, respectiv ca o reținere din drepturile salariale cuvenite părții reclamante.
În fața instanței de fond nu s-a invocat faptul că ar fi vorba de vreo reținere dintr-o diurnă, nu s-a indicat pentru ce perioadă s-ar fi cuvenit diurna din care s-ar fi făcut pretinsa reținere, despre ce diurnă vorbim și pentru ce curse, interne sau externe și orice alte elemente ce trebuiau a fi invocate și supuse analizei instanței de fond.
Nu este posibil ca în cadrul procesual stabilit de apelul părții adverse reclamantul să schimbe cauza cererii de chemare în judecată, supunând pentru prima dată spre analiza instanței de apel o pretenție practic nouă.
Față de toate considerentele mai sus expuse, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin.2 Cod procedură civilă, instanța a admis apelul și a schimbat în parte sentința civilă atacată în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului, contravaloarea în lei, din ziua plății, pentru suma de 332,5 EUR, în loc de 900 EUR, reprezentând diurna corespunzătoare unei curse, în loc de 3, efectuate pe ruta România - Germania, actualizată cu rata inflației la data plății.
A respins ca nefondată cererea de obligare a pârâtei să restituie reclamantului suma de 1000 de lei cu titlu de rețineri nejustificate din drepturile salariale ale reclamantului, actualizate cu rata inflației la data plății.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței care nu sunt contrare prezentei decizii.
În temeiul dispozițiilor art. 453 Cod procedură civilă intimatul a fost obligat să plătească apelantei cheltuieli de judecată.
| ← Calitate procesuală activă în acţiunile întemeiate pe... | Cerere de înregistrare a demisiei fără preaviz şi încetarea... → |
|---|
