Suspendarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului în cazul întreruperii sau reducerii temporare a activităţii. Motive
| Comentarii |
|
Măsura suspendării contractului individual de muncă al unui angajat reprezintă o măsură de management intern al societăţii, însă ea trebuie să se circumscrie cerinţelor impuse de art. 52 din Codul muncii, deoarece în caz contrar ar fi posibilă exercitarea abuzivă a drepturilor angajatorului cu privire la derularea raportului de muncă al salariatului. Pentru a fi incident cazul de suspendare a contractului individual de muncă reglementat de art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, angajatorul trebuie să-şi reducă sau întrerupă activitatea temporar, datorită dificultăţilor economice, unor motive tehnologice sau structurale, ca, de exemplu, înlocuirea utilajelor, modernizarea sau repararea lor, reorganizarea unor subunităţi (secţii, ateliere, etc.) sau chiar a formaţiilor de lucru, ori unor motive similare. Prin folosirea sintagmei „motive similare”, legiuitorul a lăsat posibilitatea angajatorului să identifice şi alte situaţii în care îşi întrerupe sau reduce temporar activitatea pentru motive obiective, întrerupere sau reducere care impune suspendarea contractelor de muncă ale salariaţilor pe o anumită perioadă, respectiv cât timp durează situaţia respectivă. O situaţie de întrerupere sau reducere temporară a activităţii presupune, cel puţin, ca activitatea desfăşurată de salariaţii unei structuri sau a unui departament, să nu se mai desfăşoare pentru o anumită perioadă, cu perspectiva reluării activităţii, după depăşirea situaţiei care a reprezentat cauza întreruperii. Ea nu vizează întreruperea sau reducerea temporară a activităţii doar pentru un salariat. Imposibilitatea obiectivă a angajatorului de a asigura unui salariat realizarea sarcinilor de serviciu, fără a exista o întrerupere sau reducere temporară a activităţii, nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ci poate justifica desfiinţarea postului ocupat de către acel angajat, cu consecinţa concedierii acestuia în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii.
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 1292 din 9 mai 2012
Prin sentința civilă nr. 201/23.01.2012, pronunțată în dosarul nr. 4974/30/2011, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei de obiect invocată de pârâta SC K.& S. România SRL
A admis în parte acțiunea civilă formulată și completată de reclamantul M.N. în contradictoriu cu pârâta SC K.& S. România SRL Timișoara.
A anulat, ca netemeinică, decizia nr. 6990/03.06.2011, emisă de pârâtă.
A obligat pârâta să achite reclamantului diferența de 25% din drepturile salariale cuvenite și neachitate, aferente perioadei 3.06.2011-14.07.2011, respingând în rest acțiunea.
Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantul a sumei de 1.240 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a constatat că reclamantul, prin actul procedural investitor de instanță, a solicitat instanței de judecată să dispună anularea Deciziei nr. 6990/3.06.2011, emisă de către pârâtă, ca netemeinică și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei de a-l repune efectiv pe funcția de Șef Departament Tehnic și de a-i achita integral salariul lunar (în cotă de 100%), începând cu 3.06.2011 și până la punerea în executare a hotărârii ce se va pronunța.
Excepția lipsei de obiect, invocată de către pârâtă, a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât, deși pârâta a fost obligată irevocabil, prin sentința civilă nr. 3253/2010, să-l reîncadreze pe reclamant pe postul deținut anterior emiterii deciziei de concediere, în fapt, ea nu a pus în executare aceasta hotărâre judecătorească ce-i impunea o anumită conduită de urmat.
Astfel, în perioada cuprinsă între data de 3.06.2011 și până la data de 14.07.2011, dată de la care începe să curgă perioada de preaviz, stabilită prin decizia de concediere nr. 7166/16.08.2011, cererea reclamantului prezintă obiect, astfel încât prima instanță a respins excepția lipsei de obiect.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că reclamantul a fost angajatul pârâtei, în baza contractului individual de muncă nr. 483688/17253, în funcția de inginer - șef departament tehnic.
La data de 3.06.2011, pârâta a emis Decizia nr. 6990, prin care a suspendat unilateral contractul individual de muncă nr. 483688/7.12.2000 al reclamantului, cu începere de la data de 3.06.2011, datorită imposibilității de a-i asigura acestuia condițiile necesare realizării sarcinilor de serviciu, conform fișei postului ocupat de salariat, ca urmare a reorganizării departamentului tehnic din cadrul pârâtei și a redistribuirii funcției de șef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competențe.
Motivele de drept ale acesteia au fost prevederile art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora „contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în cazul întreruperii temporare a activității, fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare”.
Situația premisă a acestui caz de suspendare unilaterală a contractului individual de muncă constă în întreruperea temporară a activității desfășurate de pârâtă, aspect nedovedit de ultima prin niciun mijloc de probă administrat în cauză.
Pe de altă parte, motivele care pot conduce angajatorul la această măsură trebuie să fie obiective. Acestea pot fi de natură economică, tehnologică, structurală ori altele similare, însă, în toate cazurile, caracterul obiectiv trebuie să se păstreze. Spre exemplu, motivele economice pot semnifica un impas financiar în care se găsește angajatorul din lipsă totală de comenzi. Motivele tehnologice pot apărea în cazul în care este necesară repararea utilajelor folosite în procesul muncii, modernizarea lor, etc. Rațiunile de factură structurală presupun o reorganizare a unor subunități (secții, ateliere etc.) sau chiar a formațiilor de lucru. Textul legal nu definește noțiunea de „motive similare”, astfel încât pot fi avute în vedere orice alte situații care exclud culpa vreuneia dintre părțile contractului individual de muncă prin raportare la ipotezele anterioare prevăzute de text.
în consecință, prima instanță a apreciat că legiuitorul a dorit să pună la dispoziția angajatorului o altă modalitate de a acționa, legală, cu caracter facultativ și temporar, în situația în care afacerea sa suferă dificultăți.
Așadar, în speță, există un veritabil act de drept al muncii, a cărui legalitate și oportunitate poate fi analizată de către instanța de judecată. Potrivit art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, salariatul poate contesta această măsură, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei unilaterale a angajatorului de suspendare a contractului individual de muncă. învestită cu soluționarea unui asemenea conflict de muncă, instanța de judecată trebuie să analizeze nu numai legalitatea măsurii, ci, mai ales, oportunitatea sa, un veritabil control judecătoresc putând fi realizat doar în urma verificării rațiunilor efective care au condus angajatorul la adoptarea acestei măsuri.
Este nefondată susținerea pârâtei potrivit căreia emiterea deciziilor de suspendare a fost determinată de imposibilitatea de a-i asigura reclamantului condițiile necesare realizării sarcinilor, conform fișei postului ocupat, ca urmare a reorganizării departamentului tehnic din cadrul pârâtei și a redistribuirii atribuțiilor funcției de șef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competențe.
Astfel, prima instanță a constatat că temeiurile invocate în sprijinul deciziei de suspendare nu subzistă, în fapt, fiind operată o scoatere din activitate a reclamantului, cu toate că, prin sentința civilă nr. 3253/2011, rămasă irevocabilă, cât și prin sentința civilă nr. 211/3072011, s-a dispus reîncadrarea reclamantului pe postul deținut anterior, acela de șef departament tehnic.
Față de aceste considerente de fapt, tribunalul a reținut că decizia de suspendare nr. 6990/30.06.2011, emisă de pârâtă, nu se încadrează în prevederile art. 52 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, nefiind în prezența situației premisă a întreruperii temporare a activității, dar nici în prezența motivelor impuse de art. 52 din Codul muncii, fiind întocmită în mod netemeinic, motiv pentru care a dispus anularea acesteia.
în virtutea principiului repunerii părților în situația juridică existentă anterior actului anulat, a fost obligată pârâta să achite reclamantului diferența de 25% din drepturile salariale cuvenite și neachitate, aferente perioadei 3.06.2011-14.07.2011, avându-se în vedere data la care reclamantul a intrat în perioada de preaviz, conform deciziei de concediere nr. 7166/16.08.2011.
Cum cererea reclamantului a fost primită de către tribunal până la data de 14.07.2011, data la care reclamantul a intrat in perioada de preaviz, a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la reîncadrarea reclamantului pe postul de șef departament tehnic, precum și la plata diferenței de salariu de 25% din drepturile salariale cuvenite și neachitate cu începere de la data de 03.06.2011 și până la punerea în executare a hotărârii ce se va pronunța, dat fiind că obligația de plata a pârâtei a fost limitată până la data de 14.07.2011.
în temeiul dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.240 lei, reprezentând onorariu de avocat, întrucât se află în culpă procesuală.
împotriva sentinței civile nr. 201/23.01.2012 a Tribunalului Timiș, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC K.& S. România SRL, prin care a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii în integralitate a acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea recursului se arată, în esență, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, dat fiind că instanța de fond s-a limitat la a reține că susținerea pârâtei, în sensul că emiterea deciziei de suspendare contestată a fost determinată de imposibilitatea de a-i asigura reclamantului condițiile necesare realizării sarcinilor de serviciu conform fișei postului ocupat de salariat, ca urmare a reorganizării departamentului tehnic din cadrul societății și a redistribuirii atribuțiilor funcției de șef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competențe este nefondată, fără a arăta care sunt motivele care au determinat-o să concluzioneze în acest sens, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ.
Doctrina a statuat în acest sens că obligația instanței de a menționa în mod expres și explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să susțină soluția pronunțată apare ca esențială, din perspectiva textului art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părțile în litigiu de temeinicia și legalitatea unei decizii, respectiv să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Totodată se mai subliniază că o astfel de decizie nu respectă exigențele art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale. Astfel, conform jurisprudenței CEDO, formată în aplicarea normei evocate anterior, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse (Hotărârea Helle contra Finlanda din 19 decembrie 1997, Hotărârea Albina contra României).
Din analiza considerentelor hotărârii recurate se poate constata că, în repetate rânduri, instanța de fond face referire la „deciziile de suspendare”, deși, în speță, obiectul demersului judiciar al reclamantului vizează exclusiv Decizia nr. 6990/03.06.2011.
Date fiind confuziile evidente conținute de sentința atacată, maniera în care prima instanță a analizat apărările pârâtei nu convinge, hotărârea astfel pronunțată fiind nelegală în raport cu prevederile art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
Recurenta susține că hotărârea atacată este nelegală și datorită faptului că a fost pronunțată cu interpretarea șl aplicarea greșită a textului art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, republicată.
Tribunalul Timiș a reținut în mod eronat că situația premisă a acestui caz de suspendare unilaterală a contractului individual de muncă, constând în întreruperea temporară a activității desfășurată de către recurentă, este un aspect nedovedit prin nici un mijloc de probă administrat în cauză.
Dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, cu modificările și completările ulterioare, republicată, vizează atât situația întreruperii, cât și cea a reducerii temporare a activității, fără încetarea raportului de muncă, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare.
Angajatorul a dovedit incidența motivului de suspendare pe care s-a întemeiat decizia de suspendare atacată de către reclamant prin înscrisurile depuse în probațiune la dosar.
Astfel, societatea a învederat că, la data reintegrării reclamantului pe postul ocupat anterior disponibilizării sale prin Decizia de concediere nr. 4849/22.01.2010, activitățile aferente poziției de șef departament tehnic și circumscrise atribuțiilor existente în fișa postului reclamantului nu mai existau, ca urmare a contribuției unor factori concurenți, între care: restrângerea activității departamentului tehnic, reorganizarea treptată a departamentului tehnic, dezvoltarea profesională continuă a inginerilor din cadrul departamentului tehnic, extinderea procesării automate a datelor și optimizarea sistemelor informatice.
în cursul anului 2011, în urma unor decizii luate de către conducerea centrală a concernului, au fost înființate Centre de competență tehnică la nivelul unor fabrici din diverse locații, unde existau ingineri cu mai multă experiență, din exteriorul Germaniei, de exemplu: la Timișoara, pentru produsele clientului Volkswagen; la Kolarovo (Slovacia), pentru clientul BMW ș.a.m.d., care să preia în totalitate activitățile departamentului tehnic central la nivel de concern legate de produsele realizate pentru clientul respectiv.
Etapele premergătoare înființării acestui centru de competență au constituit un proces complex, care a necesitat scurgerea unei perioade de timp și parcurgerea unor faze distincte, între care și organizarea concursului pentru ocuparea poziției de responsabil Centru Competențe, la care a fost invitat să participe și reclamantul intimat.
Pentru a face dovada acestor susțineri, pârâta a anexat întâmpinării formulate în cauză următoarele înscrisuri: decizia nr. 7109/14.07.2011 de încetare a suspendării contractului individual de muncă nr. 483688/07.12.2000 și dovada comunicării ei cu confirmare de primire semnata de către reclamant, pentru a proba că decizia atacată a încetat să mai producă efecte la 14.07.2011; contractul individual de muncă nr. 483688/17253/07.12.2000 al reclamantului și actele adiționale; fișa postului de sef departament tehnic deținut de M.N., semnată la 19.04.2004; adresele înaintate de societate către Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș nr. 6921/13.12.2010, nr. 6922/13.12.2010, și nr. 2357/10.05.2011, ordinul de plata nr. 18198846/13.12.2010, declarație și state de plata rectificative, pentru a se arăta că s-a dat eficiență dispozițiilor sentinței civile nr. 3253/PI/23.11.2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul 1543/30/2010, reintegrându-se reclamantul pe postul de șef departament tehnic, cu un salariu egal cu cel primit anterior concedierii; copii fluturași salariu M.N., aferenți lunilor august 2009 (salariu 100 %) și iunie 2011 (salariu 75%, raportat la același salariu de baza aferent poziției de șef departament tehnic), pentru a face dovada respectării aceluiași nivel de salarizare după reintegrare; adresa 1921/12.04.2011, notificarea 1920/12.04.2011 și adresa nr. 1922/12.04.2011, prin care d-lui M. i se comunica invitația de a participa la concursul pentru ocuparea poziției de responsabil Centru Competențe Timișoara și dovada de comunicare, din care rezultă că societatea a oferit reclamantului posibilitățile existente de a păstra raporturile de muncă cu acesta, într-o poziție utilă societății comerciale, chiar ulterior modificărilor structurale prefigurate și detaliate pe larg în întâmpinare; procesul-verbal încheiat în urma desfășurării concursului intern din 18.04.2011, potrivit căruia, în conformitate cu rezultatele concursului, dl. Mihăilescu nu era îndrituit la poziția responsabil Centru Competențe Timișoara, dovedindu-se, totodată, lipsa de interes a reclamantului pentru menținerea unui raport de muncă avantajos pentru ambele părți; adresa nr. 3594/08.07.2011, notificarea nr. 3592/08.07.2011 și adresa nr. 3591/08.07.2011, prin care societatea a comunicat petentului oferta privind ocuparea unui post de Inginer Managementul Modificărilor, având anexată fișa postului corespunzătoare acestei poziții și dovada comunicării, precum și draft-ul actului adițional pregătit, în 14.07.2011 pentru dl. Mihăilescu, în ipoteza în care accepta oferta postului de inginer propus, care atestă buna-credință a conducerii societății comerciale în demersurile efectuate în scopul evitării disponibilizării reclamantului; procesul-verbal încheiat în 14.07.2011, în care s-a consemnat modalitatea de derulare a discuțiilor purtate în cadrul întâlnirii din 14.07.2011 între reclamant și conducerea operativă a SC K.& S. România SRL, precum și pozițiile adoptate de părți în ceea ce privește o eventuală continuare a raportului de muncă existent, adaptat la posibilitățile existente conform evoluției modului de organizare a societății comerciale, și decizia nr. 2445/30.06.2011 a administratorului unic al SC K.& S. România SRL, prin care se reorganizează departamentul tehnic al societății comerciale prin crearea Centrului de Competență V.W. al Concernului, se decide înființarea Centrului de Competență V.W. al Concernului începând cu data de 01.07.2011 și se desființează postul de șef de departament tehnic.
Legea nr. 53/2003 reglementează suspendarea contractului individual de muncă ca un interval de timp în care pot interveni împrejurări prevăzute de lege, ce împiedică temporar înfăptuirea obiectului și efectelor contractului, deci a obligațiilor reciproce ale părților.
în speță, suspendarea contractului de muncă a intervenit ca urmare a măsurii unilaterale a angajatorului, prevăzută expres de art. 52, alin. (1) lit. c) din Codul muncii republicat. Aceasta măsură a determinat suspendarea obligațiilor numai din partea angajatului, nu și suspendarea obligației angajatorului de a-i achita o remunerație, conform art. 53 alin. (2) din Codul muncii, republicat, astfel încât reclamantul a încasat suma de 6.675 lei brut / lună.
Pentru a interveni suspendarea contractului, în condițiile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, angajatorul trebuie să își întrerupă sau să își reducă temporar activitatea, întreruperea/reducerea putându-se datora unor motive tehnologice și structurale, de exemplu reorganizarea unor subunități sau chiar a formațiilor de lucru.
Procesul de reorganizare, care a avut loc la nivel de concern și care a afectat întreg departamentul tehnic din cadrul societății recurente se circumscrie ipotezei vizând „reorganizarea unor subunități sau a unor formații de lucru”.
Oportunitatea adoptării măsurilor de reorganizare internă din considerente de eficientizare a activității și maximizare a profitului, respectiv a măsurilor administrative subsecvente, între care se înscrie și adoptarea deciziei de suspendare atacate, sunt lăsate de legiuitor la aprecierea suverană a angajatorului.
Maniera în care angajatorul decide să își diminueze costurile de funcționare nu constituie obiect al cenzurii forului judiciar și nu presupune acordul sau consultarea salariatului, constituind o decizie de ordin managerial, de atributul exclusiv al agentului economic.
Prima instanță a reținut, prin considerentele hotărârii recurate, fără a argumenta suplimentar acest punct de vedere, că temeiurile invocate în sprijinul deciziei de suspendare nu subzistă, în fapt fiind operată o scoatere din activitate a reclamantului, cu toate că, prin sentința civilă nr. 3253/2010, rămasă irevocabilă, cât și prin sentința civilă, pronunțată în dosar nr. 211/30/2011* al Tribunalului Timiș, s-a dispus reîncadrarea reclamantului pe postul deținut anterior, acela de șef departament tehnic.
în cazul reclamantului, societatea a fost în imposibilitatea obiectivă de a-i asigura realizarea sarcinilor de serviciu, aceasta fiind una dintre premisele care au stat la baza măsurii suspendării temporare a contractului individual de muncă al reclamantului, prin Decizia nr. 6990/3.06.2011.
La data desființării postului de șef departament tehnic, conform deciziilor administratorului din 22.09.2009 și conducerii operative a societății din 23.09.2009, atribuțiile reclamantului-intimat, deja substanțial reduse, au fost relocate către directorul tehnic al societății comerciale, fără ca acest lucru să determine o încărcare a directorului tehnic peste norma de muncă legal admisă, soluția adoptată de angajator constituind prerogativa sa exclusivă, în acord cu prevederile art. 40 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.
în contextul deprecierii situației economice a societății comerciale, nu se justifica menținerea postului redundant de „șef departament tehnic”, desființarea postului deținut de reclamantul-intimat, concomitent cu comasarea atribuțiilor aferente șefului de departament tehnic cu cele aparținând postului de „director tehnic” fiind o măsură necesară și oportună. De altfel, așa cum s-a statuat în literatura și practica judiciară, comasarea a două locuri de muncă constituie cauză temeinică și legală de desființare a unuia dintre cele două locuri de muncă, independent de situația economică sau declinul economic, astfel încât, din această perspectivă, situația economică a societății comerciale nici nu ar mai avea relevanță în cauză, întrucât atribuțiile celor două posturi analizate se suprapuneau, iar, spre o mai bună gestiune a activității, o atare comasare se impunea chiar și în lipsa oricăror dificultăți economice.
Nu poate fi acceptat ca având vreo susținere legală un punct de vedere contrar, conform căruia, indiferent de politica managerială a societății angajatoare sau proiectele de modernizare tehnologică apărute în domeniul și care ar permite reducerea gradului de încărcare a personalului, angajatorul să fie obligat să mențină un număr fix de posturi, care să includă personal devenit astfel excedentar. Această teză contravine însuși scopului existenței oricărei societăți comerciale, respectiv obținerea de profit.
La nivel de concern s-a decis o reorganizare a activității, dezvoltând totodată sistemele informatice, tocmai în ideea eficientizării muncii depuse de către ingineri, ceea ce permite trasarea sarcinilor de serviciu inginerilor din cadrul D.T., fără să fie nevoie de activitatea aferenta unui post de șef de departament.
Distribuirea sarcinilor către inginerii din cadrul acestei structuri s-a realizat prin sistemul informatic al concernului, dezvoltat și optimizat, astfel încât inginerii să își preia independent sarcinile de realizat in cadrul activității profesionale, organizate ca parte a ansamblului Industrial Engeenering (I.E.) la nivel de concern. Acest sistem a fost implementat alături de alte îmbunătățiri/dezvoltări în ideea eficientizării, creșterii performanței, precum și a reducerii costurilor la nivel de concern.
Dezvoltarea sistemului informatic la nivel central, dar si local a permis directorului tehnic sa ia decizii fără să necesite atribuțiile unui șef de departament pentru raportări, sistemul informatic permițându-i culegerea din sistem a datelor necesare luării unor decizii cu privire la activitatea departamentului tehnic.
Dacă la momentul deciziei desființării postului reclamantului, în septembrie 2009, activitatea aferentă postului de sef departament tehnic era deja substanțial redusă și nu mai acoperea orele aferente unui program de lucru complet, astfel încât nu se mai justifica păstrarea unui post pentru desfășurarea acestei activități, în perioada ulterioară reintegrării sale, datorită dezvoltării sistemului informatic și reorganizării de activitate la nivel de concern, inclusiv activitățile corespunzătoare atribuțiilor inițial transferate directorului tehnic de la fostul post de șef de departament tehnic dispăruseră complet.
Deși reclamantul a fost reintegrat, ca urmare a sentinței civile nr. 3253/PI/23.11.2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul 1543/30/2010, societatea comercială, dând dovada de bună-credință în respectarea obligației impuse de instanță în sarcina sa, acest fapt nu a schimbat situația existentă în societate și în nici un caz nu poate conduce la concluzia că postul reclamantului intimat sau atribuțiile aferente acestuia au redevenit necesare.
Recurenta enumeră, în cuprinsul cererii de recurs, cu titlu exemplificativ, câteva aplicații informatice optimizate care suplinesc activitățile desfășurate în trecut de șeful de departament tehnic, și anume: lista urmărire modificări; modulul angajatului; sistem Kronos prezență/evidență personal.
Prin urmare, din cele expuse rezultă că încă de la data emiterii primei deciziei de suspendare în cadrul unității nu se mai desfășurau activitățile corespunzătoare postului de șef departament tehnic deținut de reclamant.
în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că „ în lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remunerații care să facă abstracție de aceasta situație concretă și obiectivă”. Ori, în speță, reclamantul-intimat nu a fost prejudiciat în nici un fel, întrucât deși nu a prestat munca, a primit lunar suma de 6.675 lei.
O corectă apreciere a probelor administrate în dosar, precum și a textelor legale în baza cărora au fost adoptate deciziile atacate au condus la următoarele concluzii: temeiurile suspendării sunt enumerate exemplificativ de lege, iar societatea a prezentat și probat în fața instanței de fond motivele obiective care au întemeiat adoptarea deciziilor de suspendare a contractului individual de muncă atacate; măsura suspendării contractului individual de munca este una de management intern al societății, iar legea nu precizează dacă se impune o întrerupere totală sau parțială a activității și nu distinge între o întrerupere a activității care să implice toți salariații unității sau numai un singur salariat.
în drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 C.proc.civ..
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de către pârâta-recurentă, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041C.proc.civ., Curtea a constatat că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Susținerea recurentei că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, este nefondată întrucât instanța de fond nu s-a limitat la a reține doar că susținerea pârâtei, în sensul că emiterea deciziei de suspendare contestată a fost determinată de imposibilitatea de a-i asigura reclamantului condițiile necesare realizării sarcinilor de serviciu conform fișei postului ocupat de salariat, ca urmare a reorganizării departamentului tehnic din cadrul societății și a redistribuirii atribuțiilor funcției de șef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competențe este neîntemeiată. în considerentele sentinței atacate se arată care sunt motivele care au determinat-o să concluzioneze în acest sens, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., respectiv că temeiurile invocate în sprijinul deciziei de suspendare nu subzistă, dat fiind că, în fapt, a fost operată o scoatere din activitate a reclamantului, cu toate că, prin sentința civilă nr. 3253/2011, rămasă irevocabilă, cât și prin sentința civilă nr. 211/3072011, s-a dispus reîncadrarea reclamantului pe postul deținut anterior, acela de șef departament tehnic. Având în vedere motivele obiective care pot conduce angajatorul la măsura suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, a reținut că decizia de suspendare contestată, prin acțiunea pendinte, nu se încadrează în prevederile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, nefiind în prezența situației premisă a întreruperii temporare a activității și a motivelor impuse de art. 52 din Codul muncii.
împrejurarea că, în considerentele hotărârii recurate, se menționează, de două ori, iar nu în repetate rânduri, cum susține recurenta, „decizii” în loc de „decizia”, reprezintă o eroare materială de tehnoredactare, deoarece din ansamblul considerentelor rezultă că instanța de fond a analizat legalitatea și temeinicia deciziei de suspendare nr. 6990/3.06.2011, emisă de către pârâta și care a fost contestată prin prezenta cererea de chemare în judecată. De altfel, chiar recurenta, în cuprinsul cererii de recurs, respectiv în penultimul paragraf, se referă la „deciziile atacate”, fiind evidentă eroarea de tehnoredactare și în cazul acesteia.
Astfel, Curtea a constatat că, în speță, au fost respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., precum și cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ..
Prin Decizia nr. 6990/3.06.2011, emisă de către pârâtă și contestată prin acțiunea pendinte, s-a dispus, începând cu data de 3.06.2011, suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș sub nr. 4836888/7.12.2000, din inițiativa angajatorului, ca urmare a întreruperii temporare a activității, fără încetarea raportului de muncă, pentru motivele enunțate în decizie. în cuprinsul deciziei, la art. 2, se menționează că „motivele de fapt ale suspendării contractului individual de muncă sunt de natură structurală (organizatorică), după cum urmează: imposibilitatea de a asigura condițiile necesare realizării sarcinilor de serviciu conform fișei postului ocupat de salariat, ca urmare a reorganizării departamentului tehnic din cadrul SC K.& S. România SRL și a redistribuirii atribuțiilor funcției de șef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competențe”.
Această decizie s-a întemeiat pe dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.
Potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, „contractul individual de muncă poate fi suspendat din inițiativa angajatorului în cazul întreruperii sau reducerii temporare a activității, fără încetarea raportului de muncă, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare”.
Așadar, pentru a interveni acest caz de suspendare a contractului individual de muncă al unui salariat, angajatorul trebuie să-și reducă sau întrerupă activitatea temporar, datorită dificultăților economice, unor motive tehnologice sau structurale, ca, de exemplu, înlocuirea utilajelor, modernizarea sau repararea lor, reorganizarea unor subunități (secții, ateliere, etc.) sau chiar a formațiilor de lucru, ori unor motive similare.
Prin folosirea sintagmei „motive similare”, legiuitorul a lăsat posibilitatea angajatorului să identifice și alte situații în care își întrerupe sau reduce temporar activitatea pentru motive obiective, întrerupere sau reducere care impune suspendarea contractelor de muncă ale salariaților pe o anumită perioadă, respectiv cât timp durează situația respectivă.
Prin decizia nr. 383/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 281/21.04.2011, Curtea Constituțională a reținut că „o atare reducere nu este una pur subiectivă, în sensul că ar depinde exclusiv de voința angajatorului, ci ea trebuie integrată în contextul cuprinsului normativ al textului criticat, astfel încât angajatorul va putea suspenda contractul individual de muncă numai dacă există un motiv obiectiv în acest sens, ce nu depinde de voința sa exclusivă. Dacă, în mod obiectiv, angajatorul nu ar mai face față economic exigențelor pieței și, deși și-ar reduce activitatea, el ar fi obligat în continuare să plătească salariile angajaților pentru munca ce nu mai este prestată, s-ar ajunge la situația în care dreptul acestuia de proprietate să fie lezat în mod iremediabil”.
Recurenta susține că procesul de reorganizare, care a avut loc la nivel de concern și care a afectat întreg departamentul tehnic din cadrul societății recurente, se circumscrie ipotezei vizând „reorganizarea unor subunități sau a unor formații de lucru”, fără a proba că procesul de reorganizare a condus la întreruperea sau reducerea temporară a activității societății sau a departamentului tehnic.
O situație de întrerupere sau reducere temporară a activității presupune, cel puțin, ca activitatea desfășurată de salariații unei structuri sau a unui departament, să nu se mai desfășoare pentru o anumită perioadă, cu perspectiva reluării activității, după depășirea situației care a reprezentat cauza întreruperii. Ea nu vizează întreruperea sau reducerea temporară a activității doar pentru un salariat, cum greșit apreciază recurenta. Ori, situația expusă de către pârâta angajatoare este total diferită.
Prin decizia nr. 2445/30.06.2011, a administratorului unic al SC K.& S. România SRL, s-a decis reorganizarea departamentului tehnic al SC K. & S. România SRL, prin crearea Centrului de Competență V.W. al Concernului și adoptarea unei noi organigrame a societății, precum și a unei organigrame a Centrului de Competență V.W. al Concernului. Totodată, s-a dispus înființarea Centrului de Competență V.W. al Concernului cu data de 1.07.2011, constatându-se că, urmare a reorganizării departamentului tehnic și a înființării Centrului de Competență V.W. al Concernului în Timișoara, nu mai există atribuțiile specifice postului de șef departament tehnic, astfel încât acesta de desființează efectiv.
Din cuprinsul acestei decizii rezultă că înființarea unui centru de competențe, la nivelul concernului, a fost ulterioară momentului emiterii Deciziei nr. 6990/3.06.2011, astfel încât angajatorul nu a justificat imposibilitatea de a asigura condițiile necesare realizării sarcinilor de serviciu, conform fișei postului ocupat de salariat, ca urmare a reorganizării departamentului tehnic din cadrul SC K.&S. România SRL și a redistribuirii atribuțiilor funcției de șef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competențe, cum corect a apreciat și prima instanță. în fapt, a fost operată o scoatere din activitate a reclamantului, cu toate că, prin sentința civilă nr. 3253/23.11.2010, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 1543/30/2010, rămasă irevocabilă, s-a dispus reîncadrarea reclamantului pe postul deținut anterior, acela de șef departament tehnic.
împrejurarea că, la data reintegrării reclamantului pe postul ocupat anterior disponibilizării sale prin Decizia de concediere nr. 4849/22.01.2010, activitățile aferente poziției de șef departament tehnic și circumscrise atribuțiilor existente în fișa postului reclamantului nu mai existau, ca urmare a contribuției unor factori concurenți, între care: restrângerea activității departamentului tehnic, reorganizarea treptată a departamentului tehnic, dezvoltarea profesională continuă a inginerilor din cadrul departamentului tehnic, extinderea procesării automate a datelor și optimizarea sistemelor informatice, nu a fost dovedită de către recurentă, prin înscrisurile depuse la dosar și enumerate în cuprinsul cererii de recurs, în condițiile în care redistribuirea atribuțiilor funcției de șef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competențe a avut loc doar la data de 1.07.2011.
Imposibilitatea obiectivă a angajatorului de a asigura unui salariat realizarea sarcinilor de serviciu, fără a exista o întrerupere sau reducere temporară a activității, nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ci poate justifica desființarea postului ocupat de către acel angajat, cu consecința concedierii acestuia în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii.
Măsura suspendării contractului individual de muncă al unui angajat reprezintă o măsură de management intern al societății, însă ea trebuie să se circumscrie cerințelor impuse de art. 52 din Codul muncii, deoarece în caz contrar ar fi posibilă exercitarea abuzivă a drepturilor angajatorului cu privire la derularea raportului de muncă al salariatului.
în concluzie, pârâta recurentă nu a dovedit că s-a aflat în situația unei întreruperi sau reduceri temporare a activității, pentru motivele prevăzute de art. 52 lit. c) din Codul muncii, astfel că decizia de suspendare a contractului individual de muncă este nelegală, iar sentința atacată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, republicată.
Având în vedere considerentele de fapt și de drept expuse anterior, reținând legalitatea și temeinicia hotărârii recurate, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a respins recursul formulat de către pârâta-recurentă SC K.&S. România SRL ca nefondat.
Ca urmare a respingerii recursului, pârâta-recurentă, fiind în culpă procesuală, potrivit art. 274 C.proc.civ., a fost obligată să plătească reclamantului-intimat suma de 1.240 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând contravaloarea onorariului avocațial.
| ← Concediere colectivă. Inutilitatea aplicării criteriilor de... | Conflict de muncă. Noţiune. Natura juridică a indemnizaţiei... → |
|---|
