Decizia civilă nr. 1002/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 1002/R/2011
Ședința publică din data de 16 martie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-R. M.
JUDECĂTORI: G.-L. T.
S.-C. B. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC E. S. F. împotriva sentinței civile nr. 1895 din 27 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat R. T. C., având ca obiect contestație decizie de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul pârâtei recurente, av. D. I. și reprezentanta reclamantului intimat, av. B. C., lipsă fiind reclamantul intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care
Reprezentanta reclamantului intimat depune la dosar delegație de substituire.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și rejudecând, respingerea acțiunii reclamantului, cu motivarea că instanța de fond a ignorat situația de fapt reală, astfel cum aceasta reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei și din probele administrate, făcând o greșită interpretare a dispozițiilor legale aplicabile speței și utilizând în acest demers argumente străine de natura pricinii, în realitate toate condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii disciplinare fiind îndeplinite cumulativ. Este pe deplin dovedită atât vinovăția reclamantului cât și existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat. Decizia de concediere este pe deplin temeinică și legală având în vedere împrejurarea că reclamantul intimat a recunoscut lipsa la inventar semnând fișele de inventar; nu a adus nici un moment la cunoștință conducerii, în scris pretinsele deficiențe, acesta fiind invocate pentru prima dată cu ocazia formulării contestației; aceste deficiențe nu au fost prezentate nici în cuprinsul explicațiilor scrise depuse cu ocazia derulării procedurii cercetării disciplinare; nu a efectuat inventarieri periodice conform fișei postului; până la descoperirea lipsei în gestiune nu a făcut nici o informare/sesizare scrisă cu privire la gestiunea pe care o conducea; în condițiile lipsei oricărei informări scrise intimatul reclamant nu și-a îndeplinit obligațiile continue de informare și colaborare cu celelalte departamente și conducerea societății, astfel cum acestea sunt prevăzute în fișa postului; nu și-a îndeplinit obligația de a urmări periodic stocurile de marfă, prin sondaj efectuat pe categorii de produse în zile diferite, pentru evitarea diferențelor de inventar între stoculscriptic și cel faptic; nu a organizat gestiunea sens în care nu a completat avize pentru orice bun material care a intrat sau a părăsit incinta depozitului și, totodată, a efectuat preluări eronate în programul de gestiune. D. dovada achitării onorariului avocațial și concluzii scrise, solicitând obligarea reclamantului intimat la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentanta reclamantului intimat solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică, pentru considerentele expuse pe larg prin întâmpinarea formulată și prin concluziile scrise pe care le depune la dosar, arătând în esență, referitor la criticile aduse, că acestea trebuie analizate raportat la întreg contextul în care este culpabilizată atitudinea intimatului care prin neglijență ar fi dus la crearea unui prejudiciu care ar fi fost acoperit prin garanția reținută, însă aceasta i-a fost restituită. Din materialul probator existent la dosar rezultă că încă înainte de angajarea reclamantului intimat în gestiunea societății pârâte existau lipsuri reprezentând valori foarte mari, astfel că sancționarea acestuia în contextul dat apare neîntemeiată. D. dovada cheltuielilor de judecată la care solicită a fi obligată pârâta recurentă.
În replică, reprezentantul pârâtei recurente, referitor la faptul că garanția reținută reclamantului intimat a fost restituită, precizează că nu s-a dorit incriminarea acestuia înainte de finalizarea cercetărilor privind abaterea disciplinară.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 1895 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), a fost admisă cu majoritate de voturi acțiunea formulată de către reclamantul R. T. C. în contradictoriu cu pârâta S. E. S. F. și în consecință a fost anulată decizia de concediere nr. 50/(...) emisă de către pârâtă în sarcina reclamantului.
A fost obligată pârâta la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data emiterii deciziei și până la data pronunțării prezentei hotărâri, 27 mai 2010.
A fost obligată pârâta la plata sumei de 1000 lei în favoarea reclamantului, reprezentând cheltuieli de judecată - onorariu avocațial.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a fostangajatul societății pârâte, în calitate de gestionar, până la data desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă prin decizia nr. 50/(...).
Reclamantului i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă datorită lipsei în gestiune, lipsă constatată în urma operațiunilor de inventariere a produselor aflate în depozitul pârâtei.
Prin notificarea-convocator nr. 1488/(...), reclamantul a fost convocat pentru situația creată de lipsa în gestiunea depozitului de marfă al societății. Chiar dacă nu se menționează în această notificare că reclamantul este chemat pentru efectuarea cercetării disciplinare prealabile, rezultă din cuprinsul acesteia că această convocare este făcută în temeiul art. 267 alin. 2 Codul muncii, respectiv în vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile.
Pentru angajarea răspunderii disciplinare este necesară existența cumulată a unor elemente esențiale, calitatea de salariat, existența unei fapte ilicite, săvârșirea faptei cu vinovăție, rezultatul dăunător, precum și legătura de cauzalitate dintre faptă și rezultat. În ce privește fapta ilicită, este unanim apreciat că ea reprezintă o încălcare a obligaților asumate prin contractul individual ori cel colectiv de muncă, alte acte normative, regulament de organizare și funcționare, regulament intern, ordine și dispoziții ale șefilor ierarhici, obligații care, ca regulă generală, sunt înscrise în fișa postului.
În ce privește vinovăția, ca element al angajării răspunderii disciplinare, aceasta, chiar și în condițiile în care reclamantul avea calitate de gestionar și în ce-l privește există o prezumție relativă de culpă, nu poate fi reținută.
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că la nivelul societății existau considerabile inadvertențe legate de organizarea internă, respectiv accesul mai multor persoane în depozitul gestionat de către reclamant. M. audiați în cauză au învederat că vânzătorii din magazin luau adesea produse din depozit pe care le returnau însă existau situații când nu făceau acest demers, reclamantul fiind nevoit să caute produsele lipsă din depozit prin magazin.
De asemenea, s-a mai învederat că personalul service, pentru a avea acces în încăperea acestui departament, trebuia să treacă prin depozit, având chiar și cheia ușii de acces.
Din depozițiile martorilor a mai rezultat că reclamantul a adus la cunoștința conducerii societății aceste deficiențe, însă nu s-a luat nici o măsură în vederea remedierii situației.
Aceste deficiențe nu trebuie aduse în scris la cunoștința conducerii societății, cu toate acestea reclamantul a făcut dovada cu martori că a solicitat remedierea situației.
Mai mult, obligația de a lua măsuri pentru paza bunurilor și pentru a asigura condiții corespunzătoare de muncă pentru păstrarea integrității bunurilor gestionate revine angajatorului și nu salariatului, potrivit art. 12 din HCM nr.
2230/1969.
În condițiile în care existau mai multe uși la depozit, iar cheile de la aceste uși erau deținute și de alte persoane, persoane care nu aveau calitatea de gestionari, rezultă că angajatorul nu a asigurat condiții corespunzătoare pentru păstrarea gestiunii de către gestionari.
Din declarațiile martorilor, rezultă că ușa de la depozit era uneori închisă de cei de la service, alteori de cei de la magazin, că erau luate produse din depozit în timp ce gestionarii descărcau marfă, astfel gestionarii nu erau singurii care aveau acces în depozit motiv pentru care nu poate fi reținută culpa acestora.
Mai mult, din probatoriul administrat în cauză a rezultat chiar și faptul că alte persoane decât reclamantul aveau acces la programul de gestiune.
În aceste condiții, prezumția relativă de culpă este răsturnată, mai mult chiar, angajatorul fiind cel care nu a îndeplinit condițiile prevăzute de L. nr. 2., coroborat cu prevederile art. 12 și 16 din HCM nr. 2230/1969, privind asigurarea condițiilor optime de exercitare a funcției. Neasigurând condiții de gestionare exclusivă reclamanților, în condițiile nesecurizării perimetrului unde se afla marfa de gestionat, pârâta a înlăturat în mod indirect două din elementele esențiale ale răspunderii disciplinare, respectiv vinovăția și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Pentru toate aceste motive, față de considerentele anterior enunțate, instanța a admis contestația formulată.
În temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, instanța a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 1000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC E. S. F., solicitând casarea hotărârii recurate ca netemeinica și nelegala, și rejudecând pricina, să sepronunțe o hotărâre prin care să se respingă acțiunea ca neîntemeiata, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecata, în fond și în recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală, instanța ignorând situația de fapt reala astfel cum aceasta reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei și din probele administrate (interogatoriu si depozițiile martorilor audiați) făcând o greșităinterpretare a dispozițiilor legale aplicabile speței și utilizând în acest demers argumente străine de natura pricinii, în realitate toate condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii disciplinare fiind îndeplinite, cumulativ.
Pentru angajarea răspunderii disciplinare, este necesara existenta cumulativa a mai multor elemente, care sunt întrunite cumulativ în sarcina intimatului-reclamant R. T. C., chestiune care reiese fără dubiu din aprecierea și interpretarea coroborata a probatoriului administrat.
În ceea ce privește vinovăția reclamantului - intimat R. T. C. trebuie avut în vedere faptul că acesta a fost angajat al pârâtei, în calitate de gestionar, iar printre atribuțiile specifice regăsite explicit în fisa postului semnata si însușită de către R. T. C. se numără și următoarele: transmiterea în timp util a reclamațiilor (plusuri/minusuri marfa, deteriorări marfa, greșeli facturare), în ziua primirii mărfii, a unor cerințe speciale, către referentul de vânzări (fisa postului - pct. IV, A 19); recepționarea mărfii și verificarea ei pentru ca ea sa corespundă cu ceea ce este scris in avize si in facturi (fisa postului - pct. l V, B2); introducerea mărfii î programul de gestiune pentru a asigura o evidenta clara a mărfurilor (fisa postului - pct. IV, Ba)4); completarea corecta a documentelor care justifica orice mișcare de marfa in gestiune (fisa postului - pct. IV B b)1); operarea documentelor in calculator (fisa postului - pct.IV Bb)2); verificarea intrărilor și ieșirilor de produse pentru o evidenta stricta a stocurilor (fisa postului - pct. lV B b)8); urmărirea periodica a stocurilor prin sondaj (fisa postului - pct. IV Bb)10); întocmirea raportului de gestiune la zi (fisa postului - pct. lV Bb)11).
Se impune enumerarea atribuțiilor specifice instituite in sarcina intimatului R. T. C. pentru a remarca faptul ca acesta avea o obligație permanenta de informare și colaborare cu celelalte departamente, iar acesta trebuia sa semnalizeze absolut orice chestiune care se repercuta asupra bunurilor gestionate sau asupra activității de gestionare, orice imixtiune (din exterior sau interior) asupra activităților specifice postului ocupat.
Din probatoriul administrat în cauza (înscrisuri, interogatoriu și probele testimoniale - toți martorii având calitatea de actuali sau foști angajați ai societății) se poate observa cu ușurința faptul ca instanța de fond a extras doar aspectele favorabile reclamantului, că nu s-a efectuat o apreciere coroborată și coordonata a dovezilor administrate, inclusiv răspunsul la interogatoriul luat reclamantului conținând elemente de natura a lamuri cui aparține în realitate responsabilitatea pentru producerea prejudiciului. Mai mult instanța de fond se referă în considerentele hotărârii la aspecte declarate de către martorii audiați care, în realitate nu au fost relatate de către aceștia cu ocazia audierii lor, aceste elemente neregăsindu-se în declarațiile martorilor.
În final, instanța concluzionează ca la nivelul societății existau inadvertențe legate de organizarea internă, respectiv ca mai multe persoane aveau acces în depozitul gestionat de către reclamant, și că, în aceste condiții, prezumția relativa de culpa este răsturnată, întrucât angajatorului îi revenea obligația de a asigura condiții optime de exercitare a funcției, potrivit dispozițiilor Legii 2., coroborat cu prevederile art.12 si 16 din HCM 2230/1969. Statuarea instanței este greșita, întrucât din interpretarea coroborata a declarațiilor martorilor, reiese ca lipsa în gestiune nu se putea datora decât neatenției sau exercitării defectuoase a atribuțiilor de serviciu de către gestionari.
Subliniază faptul că una dintre atribuțiile fundamentale și primordiale ale oricărui gestionar este aceea de organiza gestiunea pe care o conduce și o supraveghează, stabilind astfel reguli de preluare/predare a mărfurilor aflate în gestiune, de evidență a stocurilor și de acces a terțelor persoane în spațiul gestiunii. Gestionarii sunt astfel direct răspunzători de implementarea și aplicarea practică a acestor reguli.
Eventualele inadvertente legate de organizarea interna, reținute de către instanța de fond, se datorau în realitate modalității de conducere a gestiunii de către gestionari - în compartimentul pe care aceștia îl coordonau și supravegheau.
Instanța ajunge la concluzia ca vinovăția reclamantului este pe deplin înlăturată, întrucât existau situații când vânzătorii din magazin luau produse din depozit și nu le returnau, reclamantul fiind nevoit sa caute produsele lipsă. Precizează recurenta că reclamantul avea îndatorirea de a urmări îndeaproape și de a ține evidență strictă pentru toate produsele. Faptul că lipseau produse de pe stoc, în condițiile în care reclamantul avea obligația, potrivit fișei postului, de a "stabili tipul mișcării - intrare, ieșire, de a identifica exact produsele care fac obiectul mișcării, de a întocmi avize în acest sens", nu se poate datora decât culpei reclamantului și nu se poate transforma într-o scuză în favoarea acestuia. O asemenea interpretare a instanței, raportat la conținutul concret al fișei postului ar însemna că reclamantul își invocă propria culpa reprezentată de permisiunea acordată altor persoane de a ridica mărfuri din gestiunea aflată în supravegherea lor, iar lipsa de diligenta și atenție pe care a demonstrat-o, constant, pe parcursul desfășurării activității constituie, în opinia instanței, un element exonerator de răspundere.
Din interpretarea coroborată a tuturor probelor testimoniale administrate, chiar și din declarațiile martorilor încuviințați la cererea reclamantului, se desprinde cu claritate ideea ca lipsurile de pe stoc și deci implicit din gestiune se datorau exclusiv gestionarilor, care nu-și îndeplineau cu exactitate si punctualitate atribuțiile trasate în fisa postului. Nu poate fi primita concluzia instanței ca întreaga organizare a societății era deficitara; niciun martor dintre cei audiați nu releva deficiente de organizare în celelalte compartimente ale societății, iar interferenta altor persoane în activitatea gestionarilor se datora exclusiv culpei acestora din urma.
În mod eronat, instanța mai retine că reclamantul a semnalat deficientele înregistrate si a solicitat conducerii remedierea situației. Statuarea instanței este contrazisa de probatoriul testimonial administrat în cauză.
Interpretarea data de către instanță conținutului HCM 2230/1969 este vădit deficitară, fiind contrară chiar conținutului art.16 din acest act normativ pe care instanța de fond îl invocă în motivarea hotărârii atacate.
Potrivit art.16 HCM 2230/1969 este interzis oricărei persoane, în afara gestionarului si a celor aflați în subordinea lui, să intre în locurile de păstrare a bunurilor.
Toți martorii audiați în cauza au arătat ca gestionarii aveau asupra lor cheile de la ușile depozitului, și ca aceștia puteau și trebuiau sa interzică accesul persoanelor străine în depozit. Astfel, obligația de lua masuri pentru păstrarea integrității bunurilor se poate considera îndeplinită de către societate, întrucât dotând fiecare ușă de acces cu chei este evident ca societatea a luat toate masurile care se impuneau pentru paza și protecția bunurilor.
Prin urmare, apreciază recurenta, că reclamantul nu a fost în măsură să înfrângă prezumția relativa de culpa, specifica gestionarilor, instituita in sarcina sa.
Vinovăția reclamantului fiind dovedita, devine pe deplin dovedită și existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita a reclamantului si prejudiciul cauzat. Este indubitabil ca, la baza prejudiciului produs se afla chiar acțiunile/inacțiunile reclamantului, care, prin conduita sa ilicită, a produs societății pârâte un prejudiciu pecuniar deosebit de important.
În concluzie, decizia de concediere este pe deplin temeinică și legală având în vedere împrejurarea că: intimatul reclamant a recunoscut lipsa la inventarsemnând fișe le de inventar; intimatul reclamant nu a adus în nici un moment la cunoștința conducerii, în scris, pretinsele deficiențe, acestea fiind invocate pentru prima dată cu ocazia formulării contestației; pretinsele deficiențe invocate de către reclamant nu au fost prezentate de altfel nici în cuprinsul explicațiilor scrise ale reclamantului depuse cu ocazia derulării procedurii cercetării disciplinare; reclamantul nu a efectuat inventarieri periodice conform fisei postului; până la descoperirea lipsei în gestiune nu a făcut nici o informare/sesizare scrisă cu privire la gestiunea pe care o conducea; în condițiile lipsei oricărei informări scrise intimatul reclamant nu si-a îndeplinit obligațiile continue de informare si colaborare cu celelalte departamente și conducerea societății astfel cum acestea sunt prevăzute în fișa postului (art. 1128); intimatul reclamant nu și-a Î. obligația de a urmări periodic stocurile de marfă, prin sondaj efectuat pe categorii de produse în zile diferite, pentru evitarea diferențelor de inventar Î. stocul scriptic și cel faptic ( art. IV lit. B secțiunea b pct. 10 din fișa postului); intimatul reclamant nu a organizat gestiunea sens în care nu a completat avize pentru orice bun material care a intrat sau a părăsit incinta depozitului și, totodată a efectuat preluări eronate în programul de gestiune.
Având în vedere cele arătate, pârâta solicită admiterea recursului.
În drept au fost invocate prevederile art. 304 al. 1 pct. 9 C.pr.civ. și art. 3041 C.pr.civ., art. 312 C.pr.civ., HCM 2230/1969.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilorlegale incidente, Curtea reține că recursul este nefondat, având în vedereconsiderentele ce vor fi expuse în continuare:
Prin Decizia nr. 50/(...) de desfacere a contractului individual de muncă, recurenta a aplicat intimatului R. T. C. sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, temeiurile concedierii fiind enumerate la art. 2 din decizia emisă de angajator: „ -. în gestiunea produselor aflate în depozitul S. S. situat în F., str. A. I. nr. 502-504, jud. C., rezultată în urma definitivării operațiunilor de inventariere ce se ridică la suma totală de 30.146,10 lei, această sumă constituind prejudiciu cauzat angajatorului S. S., care urmează să fie recuperat de la angajații S. S. care au avut atribuțiile de gestionare a stocului de marfă; - prin concluziile raportului de inventariere conducerea S. S. a fost încunoștințată despre lipsa din gestiune în depozitul societății a unor produse în valoare totală de 30.146,10 lei; - lipsa în gestiune se referă la activitatea desfășurată de S. S. aferentă anului 2008; - pe parcursul anului 2008 activitatea de gestiune a produselor din depozitul S. S. situat în F., str. A. I. nr. 502-504, jud. C. a fost realizată de angajații B.-C. I., R. T.-C. și B. P.-S. - prin declarațiile date în cursul cercetării disciplinare Dl R. T. C. recunoaște existența unei lipse la inventar în sumă de 30.146,10 lei, însă nu consideră că această lipsă este determinată de activitatea desfășurată de dânsul";.
La art. 4 din decizie recurenta a indicat prevederile din Fișa postului și din
Regulamentul de ordine interioară care nu au fost respectate de salariat și care au constituit temeiul aplicării sancțiunii disciplinare.
Astfel s-a indicat încălcarea de către intimatul salariat a prevederilor din fișa postului: art. IV lit. A pct. 19 care se referă la transmiterea în timp util a reclamațiilor către referentul de vânzări; art. IV lit. B secțiunea a) pct. 4 referitoare la introducerea în programul de gestiune pentru a asigura o evidență clară a mărfurilor; art. IV lit. B secțiunea b pct. 8, 10 și 13 referitoare la verificarea intrărilor și ieșirilor de produse pentru o evidență strictă a stocurilor, urmărirea periodică a stocurilor pentru evitarea diferențelor de inventar între stocul scriptic și cel faptic, efectuarea periodică a inventarelor de către o comisie stabilită prin decizia de inventariere.
De asemenea potrivit deciziei de concediere, reclamantul nu a respectat prevederile art. 17 și 21 din Regulamentul de ordine interioară referitoare la referitoare la îndeplinirea atribuțiilor ce revin angajatului conform fișei postului și îndeplinirea defectuoasă ori neglijentă a atribuțiilor de serviciu.
Analizând conținutul deciziei de concediere, se poate constata faptul că aceasta nu cuprinde descrierea faptelor pretins a fi săvârșite de reclamantul salariat, corespunzător temeiului de drept indicat de recurentă în conținutul actului de sancționare și susținute prin cererea de recurs, pretinsa faptă fiind menționată în mod generic prin sintagma „. în gestiune";.
Prevederile art. 263 alin. 2 din C.Muncii definesc abaterea disciplinară ca fiind o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
A.eatul 1 al aceluiași articol prevede că angajatorul își poate exercita dreptul de a aplica sancțiuni disciplinare salariaților săi doar în situația în care constată săvârșirea unei abateri disciplinare în sensul arătat mai sus, fiind obligat de prevederile imperative ale art. 268 alin. 2 din C.Muncii, să precizeze expres, chiar în cuprinsul deciziei de sancționare, care sunt abaterile disciplinare reținute în sarcina salariatului, legiuitorul stabilind prin această reglementare o măsură de protecție a angajatului împotriva eventualelor abuzuri ale societății, față de care se află în raporturi de subordonare.
Prevederea concretă în decizia de concediere disciplinară a faptelor ilicite reținute în sarcina salariatului permite instanței judecătorești investite cu cenzurarea legalității și temeiniciei sancțiunii aplicate, verificarea măsurii în care faptele, astfel precizate și descrise, constituie abateri disciplinare în sensul codului, precum și îndeplinirea celorlalte condiții ale răspunderii disciplinare.
Astfel, întrucât abaterea disciplinară este condiția necesară și suficientă, unicul temei pentru declanșarea răspunderii disciplinare, pentru a se putea stabili dacă o faptă poate fi astfel calificată, instanța trebuie să aibă posibilitatea de a analiza elementele constitutive ale acesteia.
Din acest motiv, nu întâmplător și fără a da dovadă de un formalism excesiv și nejustificat, legiuitorul a prevăzut ca decizia de sancționare disciplinară să cuprindă în mod obligatoriu descrierea faptei ilicite reținute în sarcina salariatului, întrucât în caz contrar instanța este pusă în imposibilitatea de a analiza elementele constitutive ale abaterii disciplinare.
Latura obiectivă este esențială în acest sens, neputându-se lăsa în sarcina instanței stabilirea faptelor ilicite pe care angajatorul le-a avut în vedere atunci când a dispus aplicarea sancțiunii, respectiv de a căuta în ansamblul atribuțiilor ce revin gestionarilor prin lege, regulamentul intern, contracte colective și individuale de muncă, fișa postului, îndatoririle concrete care au fost încălcate sau nerespectate de către salariat, cu atât mai mult cu cât, cel ce se bucură de prerogativă disciplinară trebuia să dețină probe, la momentul luării măsurii, cu privire la acțiunile sau inacțiunile ilicite concrete ale angajatului.
De altfel, noul Cod al muncii prevede expres, în art.77, că, în caz de conflict de muncă angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Precizarea prevederilor din fișa postului și din regulamentul intern care au fost încălcate de către angajat, elemente a căror obligativitate a fost prevăzută de legiuitor sub sancțiunea nulității absolute, distinct de precizarea faptelor ilicite săvârșite, cerință a dispozițiilor art. 268 alin.1 lit. a) din Codul muncii, nu pot acoperi însă lipsa abaterilor disciplinare din cuprinsul deciziei, cu atât mai multcu cât recurenta prevede la punctul 4 că: „. fapta comisă au fost încălcate prevederile:…";, fără a preciza însă, în prealabil, care a fost „fapta comisă";.
Curtea apreciază că nu se poate reține că „fapta comisă"; este chiar „. în gestiune";, întrucât legiuitorul a prevăzut că aceasta se stabilește, potrivit dispozițiilor art. 270 din C.Muncii, doar prin hotărâre judecătorească de stabilire a răspunderii patrimoniale a salariatului, ori recurenta nu a înțeles să formuleze o astfel de acțiune.
Se reține astfel că lipsa în gestiune imputabilă salariatului se stabilește de către instanța investită cu angajarea răspunderii patrimoniale, potrivit principiilor răspunderii civile contractuale, prin hotărâre judecătorească, inventarul efectuat de către angajator neputând constitui decât unul dintre mijloacele de probă într-o asemenea cauză.
Este cert că aceeași faptă ilicită poate atrage atât răspunderea patrimonială, cât și răspunderea disciplinară a salariatului, însă pentru aceasta instanța trebuie să aibă precizată „fapta comisă"; prin decizia de concediere, pe care să o poată analiza, faptă a cauzat un rezultat dăunător atât în sensul tulburării disciplinei muncii, cât și în privința diminuării patrimoniului, ori în cauză abaterile disciplinare nu au fost descrise, nici cel puțin indicate, iar
„cauzarea lipsurilor în gestiune"; de către un anumit salariat, într-un anumit cuantum (care prezintă și el importanță în ceea ce privește individualizarea sancțiunii) nu poate fi stabilită decât de instanța de judecată investită conform dispozițiilor art. 270 C.Muncii.
În lipsa precizării faptelor ilicite ce constituie abateri disciplinare, prima instanță a analizat în cauză de fapt elemente ce țin de stabilirea răspunderii patrimoniale a salariatului, fără a fi investită cu o acțiune în acest sens, analizând dacă a fost sau nu răsturnată prezumția simplă de culpă a gestionarului în cauzarea prejudiciului, ceea ce, pe lângă faptul că depășește cadrul procesual stabilit în cauză, poate aduce prejudicii ambelor părți litigante, legând instanța ce ar fi investită cu o acțiune în răspundere privind diminuarea patrimoniului societății, de soluția pronunțată în disciplinar, ce a analizat totuși cauzarea „lipsei în gestiune"; de către salariat, pe baza unui probatoriu insuficient în acest sens, specific disciplinarului.
Astfel, Curtea reține că soluția primei instanțe, de admitere a contestației formulate de către reclamantă și de anulare a deciziei de concediere, cu repunerea părților în situația anterioară, conform prevederilor art. 78 alin. 1 din
C.Muncii, este una legală, impunându-se a fi menținută, cu substituirea însă în întregime a considerentelor avute în vedere la pronunțarea acesteia.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.1 C.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de S. E. S. cu consecința menținerii sentinței pronunțate de către prima instanță.
În temeiul dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., recurenta va fi obligată să plătească intimatului R. T. C. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată parțiale în recurs, reprezentând onorariu avocațial.
În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor de judecată, instanța a acordat parțial onorariul avocațial solicitat, apreciind raportat la prevederile art. 274 alin.
3 C.pr.civ. și la complexitatea cauzei, că nu se justifică acordarea lui în întregime.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN N UMELE LEGII
D E C I D E R espinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. S. F. împotriva Sentinței civile nr. 1895 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe carte o menține.
Obligă pe numitul recurent să plătească intimatului R. T. C. suma de 1.000 lei, cheltuieli de judecată parțiale în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 16 martie 2011.
PREȘEDINTE JUDECATORI I .-R. M. G.-L. T. S.-C. B.
GREFIER G . C.
Red.I.R.M/Dact.S.M
2 ex./22.0.
Jud. fond: P. U. și G. G.
| ← Decizia civilă nr. 3699/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 461/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
