Decizia civilă nr. 1686/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr.1686/R/2011
Ședința publică din data de 11 mai 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, recursurile declarate de CURTEA DE APEL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI și recurent MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - PRIN D. S. împotriva sentinței civile nr. 3885 din 6 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...) precum și recursul declarat de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE - PRIN D. S. împotriva sentinței civile nr. 5834 din (...), de completare a primei hotărâri, privind și pe intimații B. A. D., P. F. V., C. A. S., Ș. M. C., M. R., R. D. G., H. B. M. (fostă L.), TRIBUNALUL SĂLAJ, C. N. PENTRU C. D., H. I. D., N. P. I., C. I., M. C., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție valoarea sectorială de referință
Mersul dezbaterilor s-a consemnat în încheierea ședinței publice din data de 10 mai 2011, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea lor de completare reclamanții B. A. D., P. F. V., C. A. S., Ș.
M. C., M. R., R. D. G., H. B. M. (fostă L.), H. I. D., N. P. I., C. I., M. C., au solicitat instanței completarea dispozitivului sentinței civile nr. 3885/(...), pronunțată de Tribunalul Sălaj în D. nr. (...) în sensul pronunțării asupra capătului de cerere privind obligarea pârâților de rândul 1-3 să plătească reclamanților dobânda legală la sumele solicitate cu titlu de drepturi salariale, iar suma astfel realizată să fie actualizată cu rata indicelui de inflație aplicabilă la data plății efective.
În motivarea cererii lor reclamanții au arătat faptul că prin sentința civilă nr. 3885/(...) pronunțată de Tribunalul Sălaj instanța a omis să se pronunțe asupra cererii privind obligarea pârâților de rândul 1-3 să plătească dobânda legală aplicată asupra sumelor solicitate cu titlu de diferență de drepturi salariale iar suma astfel rezultată să fie actualizată cu rata indicelui de inflație aplicată la data plății efective.
S-a arătat faptul că principiul de drept comun al reparării integrale a prejudiciului impune și admiterea acestei cereri deoarece prin intermediul acestor instituții juridice se acoperă prejudicii distincte, respectiv prejudiciul suferit prin nefolosirea banilor și prejudiciul suferit prin devalorizarea monedei naționale.
S-a mai arătat faptul că legislația română a consacrat în mod expres posibilitatea acordării cumulative atât a dobânzii legale cât și a actualizării debitului și dobânzii cu rata indicelui de inflație aplicabilă la data plății efective.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei pârâtul Ministerul Justiției a solicitat instanței să respingă cererea reclamanților ca neîntemeiată.
În motivarea acestei solicitări se arată faptul că în cauză nu pot fi acordate daune interese sub forma dobânzii legale întrucât pârâtul nu s-a aflat în culpă iar în cazul în care acestea ar fi datorate nu se pot acorda, potrivit art.1088 cod civil decât de la data cererii de chemare în judecată.
În altă ordine de idei se arată faptul că prin obligarea debitorului la plata către creditor a debitului principal actualizat în funcție de cursul monedei naționale, precum și la plata dobânzii aferente acestuia, s-ar încălca atât principiul echității, cât și al îmbogățirii fără justă cauză.
Restul pârâților, legal citați, nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei.
Prin sentința civilă nr. 5834 din 22 noiembrie 2010, pronunțată în dosarulnr. (...) a T.ui S., a fost admisă în parte cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 3885/(...) pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. (...), formulata de reclamanții B. A. D., P. F. V., C. A. S., Ș. M. C., M. R., R. D. G., H. B. M. (fostă L.), H. I. D., N. P. I., C. I., M. C. în contradictoriu cu pârâții TRIBUNALUL SĂLAJ, CURTEA DE APEL CLUJ, M. J., M. E. ȘI F. B., C. N. PENTRU C. D. și în consecință s-a dispus completarea acestuia în sensul că obligă pârâții de rândul 1-3 să plătească reclamanților drepturile salariale acordate, actualizate în funcție de rata inflației aplicabilă la data plății efective.
A fost respinsă cererea reclamanților de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 3885/(...) pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. (...), privind obligarea pârâților la plata dobânzii legale asupra drepturilor salariale acordate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3885/(...) pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. (...) instanța a admis acțiunea reclamanților dar a omis să se pronunțe asupra cererii acestora privind obligarea pârâților de rândul 1-3 să plătească reclamanților dobânda legală asupra sumelor solicitate cu titlu de diferență de drepturi salariale, iar suma astfel rezultată să fie actualizată cu rata indicelui de inflație la data plății efective.
Analizând actele dosarului instanța a constatat că sunt îndeplinite prevederile art. 2811 din C. de procedură civilă și în consecință a procedat la completarea hotărârii.
Reclamanții au solicitat instanței să oblige pârâții de rândul 1-3 să le plătească dobânda legală aplicată la sumele solicitate cu titlu de diferență de drepturi salariale, iar suma astfel rezultată să fie actualizată cu rata indicelui de inflație aplicabilă la data plății efective.
Potrivit prevederilor art. 269 alin.(1) din C. muncii „Angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul";.
În speță fiind vorba de drepturi salariale neacordate sunt aplicabile prevederile art. 161 alin.(4) din C. muncii potrivit cărora „întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru recuperarea prejudiciului produs salariatului.";
În consecință despăgubirile acordate reclamanților trebuie să asigure o reparare justă și integrală a prejudiciului.
Actualizarea în raport de rata inflației a sumelor datorate de reclamanți se impune pentru asigurarea recuperării creanței la valoarea ei reală.
În schimb cumulul ratei inflației cu dobânda legală nu mai este posibil după apariția O. nr. 9/2000, când a fost stabilită rata legală a dobânzii și nu s- a mai lăsat loc arbitrariului. După acest moment dobânda legală cuprinde și rata inflației, deci și despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei naționale în perioada dintre data exigibilității creanței și data plății.
Așa fiind, actualizarea creanței în funcție de rata inflației nu poate fi cumulată cu dobânda legală atunci când aceasta include și rata inflației.
Altminteri ar însemna să se repare a doua oară același prejudiciu.
În acest sens s-a pronunțat și C. de A. C. de pe lângă Camera de Comerț
și Industrie a României prin sentința arbitrală nr. 145/ (...).
Pentru aceste motive instanța a admis în parte cererea de completare formulată de reclamanți.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâții Ministerul Finanțelor P ublice prin D. G. a F. P. a J. S., C. de A. C. și Ministerul Justiției.
Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. S. s-a solicitat modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii excepțiilor: autorității de lucru judecat față de reclamanta H. B. M. lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice; iar pe fond respingerea acțiunii formulate de reclamanții H. I. D. și alții, ca fiind neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta a arătat în cauză există tripla identitate de părți, obiect, cauză și în concluzie solicită admiterea excepției autorității de lucru judecat, excepție asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat și lipsa calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice în cauza ce face obiectul dosarului de față.
În conformitate cu prevederile art.3 alin.1 pct.6 din HG nr.34/2009 privind organizarea și funcționarea M.ui F. P. „elaborează pe bază de metodologii proprii … proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare…";.
În sarcina M.ui F. P. cade adoptarea proiectului bugetului de stat și a proiectelor de rectificare bugetară. Atribuția sa este de a coordona acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar, și anume, pregătirea proiectelor anuale ale legilor de rectificare, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, aceste atribuții fiind stabilite prin L. nr.500/2002.
Ministerul Finanțelor Publice, potrivit dispozițiilor art. 19 lit. g), analizează propunerile de buget în etapa de elaborare a bugetelor și lit. K) stabilește conținutul, forma de prezentare și structura programelor elaborate de ordonatorii principali de credite. D. art. 35 alin. (1) din legea menționata prevăd ca „Ministerul Finanțelor Publice pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite si a bugetului propriu, întocmește proiectele legilor bugetare si proiectele bugetelor, pe care le depune la G. până la 30 septembrie a fiecărui an";.
Ministerul Finanțelor Publice, deși are un rol de sinteza în activitatea privind finanțele publice, este la rândul sau un ordonator principal de credite cu buget propriu, care nu poate, potrivit art. 4 din legea menționata, depăși limitele maxime ale sumelor aprobate la capitolul cheltuieli în bugetul său.
În consecință, în speță, Ministerul Finanțelor Publice, ordonator principal de credite, nu poate fi obligat să aloce în vederea efectuării plăților decurgând din drepturi salariale ale angajaților altui ordonator principal de credite, respectiv Ministerul Justiției, neavând potrivit dispozițiilor legale atribuții în acest sens.
Pe de altă parte, Ministerul Finanțelor Publice nu are încheiate raporturi juridice sau de altă natură obligațională nici cu reclamanta, nici cu pârâtul
Ministerul Justiției, calitatea procesuală pasivă nefiind dovedită.
În raport de cele ce preced, solicită să se admită excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice și în consecință să se respingă acțiunea reclamanților față de acesta.
Pe fondul cauzei, pentru motivele invocate în întâmpinarea depusă ladosarul cauzei solicită, respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.
Solicită instanței de recurs, ca în soluționarea prezentei cauze să ia în considerare și Decizia C. C. pronunțate în data de (...) prin care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și
Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, reținând că „În exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.3 din C., Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția R.. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora";.
În concluzie, numai legiuitorul are dreptul să reglementeze criteriile de acordare a sporurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce anume sporuri se acordă anumitor categorii de salariați, cu singura condiție ca de aceste sporuri să beneficieze toți salariații care se află în situații identice sub toate aspectele funcțiilor în care sunt încadrați.
În susținerea reclamanților că există o stare de discriminare între magistrați și alte categorii profesionale, subliniază faptul că diferența dintre reclamanți și categoriile profesionale menționate constă în conținutul diferit al raporturilor juridice de muncă ce rezultă din existența unor statute profesionale distincte, care reglementează drepturi și obligații specifice fiecărei categorii; în desfășurarea activității în favoarea unor instituții diferite aparținând, în primul caz Autorității Judecătorești, iar în celelalte cazuri Puterii Executive; în conținutul diferit al informațiilor pe care au obligația să nu le divulge.
Având în vedere aceste considerente principiul egalității de tratament nu presupune uniformitate de reglementare, fiind opțiune exclusivă a legiuitorului de a adopta soluții legislative în favoarea unor categorii de salariați diferite, în considerarea situațiilor deosebite în care se găsesc.
Este așadar vorba despre o opțiune a legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de acordare a sporurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce anume sporuri se acordă anumitor categorii de salariați, cu singura condiție ca aceste sporuri să beneficieze toți salariații care se află în situații identice sub toate aspectele funcțiilor în care sunt încadrați.
Prin recursul declarat de pârâta CURTEA DE APEL CLUJ s-a solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamanților cu privire la calculul și plata diferențelor de drepturi salariale calculate pe baza valorii de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite; iar în subsidiar, solicită modificarea sentinței atacate în privința reclamantului P. F. V., și acordarea drepturilor în favoarea acestui reclamant doar până la data de (...).
În motivarea recursului pârâta a arătat că nu există temei legal pentru obligarea pârâtei la calcularea și plata despăgubirilor solicitate de reclamanți având calitatea de judecători.
Nu există prevederi legale exprese care să instituie calculul indemnizațiilor reclamanților așa cum solicită aceștia în acțiune, în perioadele la care fac referire reclamanții, indemnizațiile magistraților erau stabilite pe baza valorii de referință stabilită în anexa 1 la O. nr. 2., iar nu pe baza vreunei alte valori de referință. Aplicarea prevederilor altor acte normative pentru calculul indemnizațiilor reclamanților decât acelea expres instituite în acest scop, nu este legală.
În mod greșit instanța a reținut că în speță ar fi aplicabile dispozițiile O. nr. 134/1999 aprobată prin L. nr.7.. Deși acest act normativ nu a fost expres abrogat, el nu-și mai poate găsi aplicarea în condițiile în care indemnizațiile pentru fiecare dintre funcții de demnitate publică alese și numite au fost stabilite prin acte normative ulterioare într-un anumit cuantum, fără a mai fi precizați coeficienți de multiplicare, și nici valoarea de referință sectorială la care aceștia să fie aplicați.
Argumentul legat de discriminarea reclamanților nu poate fi acceptat pentru admiterea pretențiilor acestora, Curtea Constituțională statuând, în mod repetat, în controlul de legalitate a O. nr. nr.1., că sunt neconstituționale dispozițiile legale din care se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să înlocuiască cu norme clare pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. (Deciziile nr.818, 819, 820 și 821 din anul 2008).
Cât privește argumentul bazat pe discriminarea reclamanților, Curtea
Constituțională a statuat în repetate rânduri că sunt neconstituționale dispozițiile legale din care se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi în alte acte normative.
În ceea ce privește solicitarea făcută cu privire la reclamantul P. F. V., pârâta arată că de la data de 15 octombrie 2009, acesta nu mai activează ca judecător în cadrul vreunei instanțe de pe raza C. de A. C., fiind transferat la
Judecătoria Oradea, motiv pentru care nu se justifică acordarea în favoarea sa a drepturilor solicitate pentru perioada (...)-(...).
C. apreciază că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică astfel că, în baza art.304, respectiv 312 C., solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamanților.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și Ministerul Justiției,solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței atacate, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.
În motivare pârâtul arată că, unul din motivele de recurs este cel prevăzut de art.304 pct.4 din C., aspecte reținute de C. C. în deciziile nr.818/2008 și 1325/2008, decizii prin care s-a constatat că dispozițiile OG nr.1. sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprindeînțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatori, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Acțiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă, în considerarea principiului separației puterilor în stat.
Pronunțarea unei hotărâri, precum cea de față, prin care să se acorde drepturile salariale peste cele prevăzute expres de lege a fost considerată de
Curtea Constituțională ca depășire a puterii judecătorești.
Astfel, ședința din 27 mai 2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de P. R. în temeiul art.146 lit.e din C..
Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, „în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.3 din C., Înalta Curte de Casație și
Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția R..
O instanță de judecată nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Totodată, consideră că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.
Astfel, în temeiul art.2 din O. nr.1., indemnizațiile magistraților au fost stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive. Însă, prin L. nr.347 din 10 iulie 2003, prin care a fost aprobată O. nr.1., art.2 a modificat urmând să aibă următorul conținut: (1) Indemnizațiile pentru magistrați se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută în anexa nr.1 la prezenta ordonanță de urgență.
Art.3 din O. nr.2. prevede: „(1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora și magistrații-asistenți au dreptul pentru activitatea desfășurată la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură prevăzută de art.86 din L. nr.303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță de urgență";.
Prin art.50 din O. nr.1. au fost abrogate dispozițiile art.11 și dispozițiile referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraților și personalului de specialitate juridică asimilat, potrivit legii, acestora, din L. nr.5. privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, precum și orice alte dispoziții contrare.
De asemenea, prin O. nr.2. a fost abrogată O. nr. 1., prevederile referitoare la salarizarea judecătorilor din cadrul Înaltei Curți de C. și Justiție din L. nr.56/1996, dispozițiile privind salarizarea președintelui, vicepreședintelui, președinților de secții și judecătorilor Înaltei Curți de C. și J ustiție, cuprinse în L. nr.154/ 1998, art.56 din L. nr.317/2004, precum și orice alte dispoziții contrare.
Prin urmare, începând cu intrarea în vigoare a L. nr.347/2003, care a modificat art.2 din O. nr.1., nu există temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite din cadrul autorității legislative și executive, indemnizațiile acestora fiind stabilite expres și exclusiv prin O. nr.1., O. nr. nr.23/2005 și O. nr.2..
De asemenea, pârâtul precizează că L. nr.303/2004 nu conține nici o dispoziție care să prevadă că drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor trebuie să fie egale cu cele ale persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive, iar pe de altă parte, dispozițiile din L. nr.1.. O. nr. 1. și din alte acte normative care se refereau la acest aspect au fost abrogate expres după cum a arătat mai sus.
Or, dacă L. nr.303/2004 prevede că drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor se stabilesc prin lege, acest lucru fiind înfăptuit prin actul normativ special la care s-a referit anterior, pretențiile reclamanților de a fi salarizați conform unor acte normative care nu li se adresează sunt în mod vădit neîntemeiate.
Totodată, actele normative care stabilesc drepturile salariale ale judecătorilor, procurorilor și a celuilalt personal prevăzut de acestea, în sens contrar celor susținute de reclamanți, au fost emise cu respectarea dispozițiilor
C.i, ale L. nr.24/2000 și a Normelor metodologice date în aplicarea acesteia. Astfel, potrivit art.115 din C., G.ul poate adopta ordonanțe de urgență în situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligația de a motiva urgența în cuprinsul acestora.
Principiul echilibrului celor trei puteri în stat prevăzute de C. nu presupune reglementarea drepturilor salariale în mod egal, în C. neexistând principiul aplicării aceleiași valori de referință sectorială invocate de reclamanți.
De altfel, L. nr.1. cât și celelalte acte normative care au reglementat ulterior drepturile salariale ale persoanelor care ocupă funcții publice alese și numite în cadrul autorităților legislative și executive nu prevăd pentru aceștia și alte drepturi salariale în afară de indemnizația stabilită în cuantum fix.
Nici susținerile potrivit cărora s-a creat o stare de discriminare între judecători și persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, în sensul O. nr. nr. 1., prin modul de stabilire a indemnizațiilor acestora prin O. nr.1. și O. nr.2. întrucât, așa cum a arătat anterior indemnizațiile celor două categorii sunt stabilite în concret prin acte normative diferite, iar indemnizațiile persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite sunt fixe, și nu sunt stabilite pe baza valorii de referință sectorială invocată în acțiune.
Analizând recursurile formulate, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, se reține că acestea sunt parțial fondate, pentru următoarele considerente:
Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive a M. E. și F., C. constată că susținerile recurentului referitoare la încălcarea L. nr.500/2002 sunt nefondate din prisma următoarelor considerente:
Art.118 din L. nr.304/2004 privind organizarea judiciară, stipulează că activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat.
Totodată, potrivit art.19 din L. nr.500/2002, privind finanțele publice, M. E. și F. coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea G.ului cu privire la sistemul bugetar și anume pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție iar potrivit art.3 alin.1 pct.2 din HG nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M.ui E. și F. și a Agenției N.e de A. F., în realizarea funcțiilor sale, Ministerul Finanțelor Publice are, în principal, următoarele atribuții: „… elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare";.
Ministerul Public, în calitate de ordonator principal de credite, în lipsa aprobării rectificării bugetului cu sumele necesare, se află în imposibilitatea de a dispune de fonduri pentru plata diferențelor bănești solicitate.
M. E. și F. este cel care are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de elaborare a proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Totodată, legea instituie răspunderea M.ui E. și F. pentru realizarea bugetului de stat după aprobarea acestuia de P., precum și pentru luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului.
Pe cale de consecință, M. E. și F. are calitatea procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol, de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Într-adevăr, M. E. și F. este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordonate , la fel ca și Ministerul Public, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform prevederilor art.47 alin.4 din L. nr.500/2002 respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Însă M. E. și F. este chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice referitoare la derularea procedurii bugetare (întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat invocată, C. reține că prin sentința civilă nr. 9. mai 2009 pronunțată de Tribunalul Sălaj a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamantei H. B. având ca obiect plata diferențelor salariale calculate pe baza valorii de referință sectoriale aferente perioadei (...)-(...).
Trecând la analiza condiției îndeplinirii triplei identități de părți, cauză și obiect, C. reține că aceasta nu este îndeplinită în cauză.
Astfel, dacă în privința identității de părți condiția este îndeplinită, identitatea de obiect este numai parțială, cea ce a doua cerere de chemare în judecată, supusă judecății în prezenta cauză, vizând perioade diferite de timp pentru acordarea diferențelor salariale.
Condiția identității de cauză nu este însă îndeplinită. cauza cererii de chemare în judecată ca fiind fundamentul legal al dreptului invocat, temeiul juridic al cererii. Or, așa cum s-a arătat de către prima instanță , acesta constă în prezenta speță în situația de discriminarea în care s-ar afla reclamanta, această conduită ilicită fiind izvorul despăgubirilor pretinse. Or, în prima cauză, judecarea cauzei s-a limitat la verificarea susținerilor reclamantei privind aplicarea de drept a valorii actualizate a valorilor de referință sectorială de către magistrați, instanța reținând că această susținere este nefondată, încondițiile în care, începând cu intrarea în vigoare a legii 347/2003 nu mai există un temei legal pentru ca indemnizațiile personalului din cadrul autorității judecătorești să fie stabilite pe baza valorii de referință sectorială prevăzute de lege pentru funcții de demnitate publică alese și numite din cadrul autorităților legislative și executive.
Ca atare, problema justificării plății unor despăgubiri generate de o situație de discriminare nu a făcut obiectul unei judecăți pentru a putea fi invocată autoritatea de lucru judecat, motiv pentru care curtea va înlătura aceasta apărare.
În ceea ce privește fondul cauzei, stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea aceleiași valori de referință sectorială, instanța a cercetat situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei
2000/EC/78, privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de C. muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din L. nr. 53/2003.) Deci, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar care beneficiază de o valoare de referință sectorială superioară.
Însă, printr-o serie de acte normative (de exemplu: O. nr. 10/2007; O. nr.
11/2007; O. nr. 16/2007; O. nr. 27/2007; L. nr. 232/2007; O. nr. 8/2007; O. nr. 20/2007; O. nr. 23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art. 1 din O. nr. 10/2007); judecătorii C. C. (art. 1 din O. nr. 10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din O. nr. 10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art. 19 din O. nr. 10/2007); personalul C. de C. (art. 2 din O. nr. 27/2007); personalul contractual din unitățile bugetare (art.1 din O. nr.
10/2007); personalul auxiliar din justiție (art. 31 din O. nr.8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art. 1 din O. nr. 11/2007), personalul din aparatul M.ui Afacerilor Externe, a M.ui Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art. 1 din O. nr.
16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct.5 din legea nr. 232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art.1 pct.3 din O. nr. 23/2007); funcționarii publici au statut special din sistemul administrației penitenciare
(art.1 din O. nr. 20/2007).
Expunerile de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art. 29-32 din L. nr. 24/2000 și potrivit art. 6 din L. nr. 52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale peanul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor C. C., membrilor C. de C. și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
În concluzie, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei, în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică ( nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a D. O. (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din C. E. privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această C. (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită
(ratificată prin L. nr. 7.) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din L. nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din C. (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii), ceea ce face inaplicabilă Decizia nr.821/2008 a C. C. care se referă numai la OG. nr. 1..
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 C. muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Raportat la decizia nr.1325/2008 a C. C. se constată că obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. A., în cauză nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din C. muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din C.. Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a C. C..
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr.12 la
C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din C., în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
Acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanță";. Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei și Rotaru contra R. ). De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din C. muncii, ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale P.ui nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile C. C.), conform art.11 și art.20 din C..
C. reține însă ca fondat motivul de recurs al recurentei C. de A. C. în ceea ce îl privește pe reclamantul P. F. V., față de faptul că acesta nu mai își mai desfășoară activitatea în circumscripția C. de A. C. din data de (...).
În consecință, față de ansamblul considerentelor expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 C.pr.civilă, va admite recursurile declarate de D. G. A F. P. S. în numele MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 3885 din 6 septembrie 2010 a T.ui S., pronunțată în dosar nr. (...) pe care o modifică în parte în sensul că obligă pârâții de rândul 1-3 la plata către reclamantul P. F. V. a drepturilor acordate până la data de (...).
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Admite recursurile declarate de D. G. A F. P. S. în numele MINISTERUL
FINANȚELOR PUBLICE, CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 3885 din 6 septembrie 2010 a T.ui S., pronunțată în dosar nr. (...) pe care o modifică în parte în sensul că obligă pârâții de rândul
1-3 la plata către reclamantul P. F. V. a drepturilor acordate până la data de
(...).
Menține restul dispozițiilor sentinței atacate. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 11 mai 2011.
PREȘEDINTE, JUDECATORI,
C. M. I. T. D. C. G.cu opinie separată G REFIER, N. N.
Red.D.G/S.M J ud.fond. P.D./A.Balzs M otivarea opiniei separate a judecătorului C. M.
Analizând recursurile formulate de MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ, D. G. A F. P. S., în numele MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, prin reprezentant legal, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, consider că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:
În speță, astfel cum s-a reținut și în opinia majoritară, nu este incident motivul de casare prevăzut de disp.art. 304 pct.4 din C. de procedură civilă, neputându-se reține că prima instanță ar fi încălcat în soluționarea prezentei cauze atribuțiile puterii judecătorești.
Astfel, potrivit P.ui nr.12 la C. E. privind Drepturile O. și Libertăților
Fundamentale, paragraful 1, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege trebuie să fie garantate fără nici o discriminare pe nici un temei precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau alt tip de opinie, originea națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea sau alt statut. Nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate pe nici un criteriu precum cele menționate în paragraful 1.
Art.14 din C. E. a D. O., în forma modificată prin P. 12 garantează fără discriminare exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege. În acest sens sunt și dispozițiile art.1 al.2 lit.i) din OUG 1..
În plus, tot în jurisprudența CCJE, s-a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptățite de o discriminare rezultată din acte normative să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul tribunalelor naționale.
Având în vedere toate aceste dispoziții, precum și disp.art.5 și 269 din C. muncii, se reține că instanțele de judecată, atunci când constată că în cauzele deduse judecății lor sunt întrunite condițiile pentru existența unei discriminări directe sau indirecte sunt îndreptățite și chiar obligate să acorde despăgubiri persoanelor vătămate în drepturile lor.
Pentru aceste motive, deciziile C. C. nr.818/819/820/(...) nu pot împieta soluționarea unor asemenea litigii.
Consider însă ca fiind întemeiat motivul de recurs invocat de către recurenți privind aplicarea greșită a legii în cauză, pentru următoarele considerente:
În speță, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare existenței discriminării, în sensul arătat în doctrină și O.1., art.16 din Constituția R., P. 1 și 12 la C. E. a D. O., art. 14 din C. E. a D. O., art. 25 alin. (1) din Declarația Universală a D. O., respectiv: existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile, existența unui tratament diferențiat, tratamentuldiferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.
Astfel, potrivit art. 2 alin.1 din O. nr. 1., până la aprobarea acestei ordonanțe prin L. nr.347/2003, indemnizațiile pentru magistrați se stabileau pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă, această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, fiind aplicată de drept și magistraților.
Prin L. nr.347/2003, dispozițiile art.2 alin.1 au fost însă modificate, indemnizațiile pentru magistrați stabilindu-se pe baza valorii de referință sectorială prevăzută în anexa nr.1 la O. nr. 1..
Prin O. nr. 2., au fost abrogate dispozițiile O. nr. 1. și s-a prevăzut stabilirea indemnizației pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa 1.
Opinez că în mod greșit prima instanță a reținut că în speță ar fi aplicabile dispozițiile O. nr. 134/1999, aprobată prin L. nr. 7., ce prevedea că, începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de L. nr. 5., este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de L. nr. 1. pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală, valoare care se corectează periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
În acest sens consider că, deși acest act normativ nu a fost expres abrogat, acesta nu-și mai poate găsi aplicarea în condițiile în care indemnizațiile pentru fiecare dintre funcțiile de demnitate publică alese și numite au fost stabilite prin acte normative ulterioare într-un anumit cuantum, fără a mai fi precizați nici coeficienți de multiplicare, nici valoarea de referință sectorială la care aceștia să fie aplicați.
Astfel, începând cu data de (...), anexele nr.II.1 și II.2 la L. nr.1., ce prevedeau atât valoarea de referință sectorială, cât și coeficienții de multiplicare pentru fiecare dintre funcțiile de demnitate publică alese și numite, au fost înlocuite cu anexele VII.1a și VII.2b, prin O. nr.191/2002, cuprinzând doar indemnizațiile pentru aceste funcții.
De asemenea, potrivit disp.art.2 alin.3 din O. nr. 9/2005, indemnizațiile lunare pentru persoanele care ocupa funcții de demnitate publica alese și numite, precum și pentru persoanele care ocupa funcții asimilate cu funcții de demnitate publica, stabilite potrivit anexelor nr. II și III la nr. 1. privind sistemul de stabilire a salariilor de baza în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupa funcții de demnitate publica, cu modificările și completările ulterioare, sunt cele prevăzute în anexele nr. VIII și IX.
Având în vedere faptul că, începând cu data de (...), nu s-a mai prevăzut de către legiuitor o valoare de referință sectorială (sau indicator de prioritate intersectorială pe baza căruia să se stabilească o asemenea valoare) pentru funcțiile de demnitate publică, consider că în mod eronat prima instanță a stabilit existența unei situații discriminatorii în ceea ce privește indemnizația la care erau îndreptățiți reclamanții, pornind de la o valoare de referință rezultată în urma unui calcul matematic, fără a exista potrivit legii un element de comparație în ceea ce privește modul de calcul al indemnizațiilor cuvenite magistraților și persoanelor care ocupa funcții de demnitate publica alese și numite.
Pentru aceste considerente, apreciez că în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art.74 alin.2 din L. nr.303/2004, nefiind dovedit că drepturile salariale ale reclamanților ar fi fost diminuate de către pârâți.
Având în vedere aceste considerente, consider că se impunea admiterea recursurilor formulate de către Ministerul Justiției, C. de A. C. și D. G. a F. P. S., în numele Ministerul Finanțelor Publice, prin reprezentant legal.
Judecător ,
C. M.
Red./Tehnored.: C.M.; (...).
| ← Decizia civilă nr. 2357/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2624/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
