Decizia civilă nr. 2923/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2923/R/2011
Ședința din 12 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : S. D. JUDECĂTOR : L. D. JUDECĂTOR : D. G. GREFIER : C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta M. A. împotriva sentinței civile nr. 4. din 15 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosarul nr. (...), privind și pe pârâții intimați C. N. "A. M." B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B., și pe chemații în garanție-intimați MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. B.-N., M. E., C. T. ȘI S., având ca obiect drepturi bănești diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 07 iulie
2011, prin serviciul de registratură al instanței, pârâții intimați P. municipiului
B. și C. Local al municipiului B. au depus la dosar întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și admiterea cererii de chemare în garanție, precum și judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.
De asemenea, se constată că la data de 02 august 2011, prin serviciul de registratură al instanței, chematul în garanței - intimat Ministerul Finanțelor Publice prin D. G. a F. P. B. N. a depus la dosar întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate, precum și judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.
Curtea, din oficiu, invocă inadmisibilitatea schimbării cauzei juridice a acțiunii în calea de atac, respectiv prin solicitarea reclamantei recurente ca în subsidiar să i se acorde integral indemnizația de concediu de odihnă cuvenită pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nediminuată cu 25%.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 439 din (...) a T.ui B.-N. pronunțate în dosar numărul (...), a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B.
Respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul/ta M. A. împotriva pârâților C. N. „. M. B., C. local al municipiului B. și P. municipiului
B.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. și în consecință:
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva M. E., C., T. și S. B., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată, excepție invocată de chematul în garanție M. F. P., reprezentat prin
D. G. a F. P. B.-N.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva
M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N. F. cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta face parte din rândul personalului didactic din învățământul preuniversitar și, în perioada 1 iulie 2010 - 31 decembrie 2010, a funcționat în cadrul pârâtei de rând 1, unitate școlară de învățământ, cu personalitate juridică și, începând cu data de (...) drepturile salariale au fost reduse cu 25%, reducere dispusă de L. nr.1..
Referitor la prima critică formulată de reclamantă, aceea că, prinmicșorarea salariului, angajatorul a modificat contractul individual de muncă înmod unilateral, fără acordul ei, tribunalul reține că nu este întemeiată, în acest caz neimpunându-se încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă deoarece, în cazul salariaților din sistemul bugetar, cuantumul salariului este determinat de lege și nu este rezultatul negocierii dintre angajator și angajat, astfel că la încheierea contractului individual de muncă reclamantul/ta și-a exprimat acordul de a primi salariul stabilit, exclusiv prin voința legiuitorului și, prin urmare, orice modificare a cuantumului salariului fie în sensul majorării fie în sensul diminuării , dispusă prin lege, nu implică exprimarea acordului de voință al salariatului, acesta luând cunoștință, încă la data încheierii contractului individual de muncă, de faptul că salarizarea lui/ei este în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, nefiind incidente dispozițiile art.43 din Codul muncii C ritica privind neconcordanța dintre legea internă și C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale este, de asemenea, neîntemeiată.
Chiar dacă această critică a fost examinată de Curtea Constituțională a R. cu ocazia soluționării obiecțiilor de neconstituționalitate a L. nr.1. (anterior promulgării ei) instanța de judecată este competentă să analizeze aceleași critici din perspectiva articolelor 11 și 20 din Constituție.
Dacă în ce privește situațiile în care s-a invocat și s-a constat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. decurgând din privarea de un bun imobil și lipsa de despăgubiri, Curtea s-a pronunțat în nenumărate rânduri, existând o jurisprudență vastă chiar și prin raportare doar la cazurile în care R. a figurat ca stat pârât, situațiile în care s-au analizat aspecte în legătură cu drepturile salariale sunt mai puțin incidente.
Astfel, în cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (Hotărârea din (...), paragraful 94) Curtea a reținut că nu se conferă prin C. dreptul de a continua să încasezi un salariu într-un cuantum determinat.
În cauza Bahceyaka împotriva Turciei (Hotărârea din (...), paragraful 34) Curtea a opinat în sensul că veniturile viitoare constituie „bun"; numai dacă au fost câștigate sau dacă există un titlu executoriu cu privire la ele. În cauza Lelas împotriva Croației (Hotărârea din (...), paragraful 58) s-a reținut căorganele C.i au statuat în mod constant că doar veniturile care au fost câștigate constituie „bun"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.
În cauza M. împotriva R. (Hotărârea din (...), paragraful 26, s-a reținut că reclamantul avea un „bun"; în sensul C.i, decurgând dintr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a dispus reintegrarea pe post a acestuia și plata retroactivă a drepturilor salariale aferente respectivei funcții. În temeiul acelei hotărâri reclamantul avea o speranță legitimă de a obține acea sumă de bani. Din cuprinsul hotărârii nu rezultă că aceasta s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un „bun"; în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol.
Și în cauze în care Curtea a fost sesizată cu încălcări ale dreptului proprietate ca urmare a diminuării pensiilor s-a apreciat că o astfel de ingerință nu este de tipul ". de proprietate"; (hotărârea din 2 februarie 2010 -
Aizupurua Ortiz împotriva Spaniei, unde pierderea unei pensii complementare esteanalizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor).
Având în vedere că, în cauză, reclamantul/ta se plânge de diminuarea unor drepturisalariale ce urmau a se naște în baza activității prestate după intrarea în vigoare a L. 1., cu privire la care reclamantul/ta avea numai un drept de creanță viitor asupra statului la intrarea în vigoare a L. tribunalul apreciază, contrar celor susținute de reclamant/tă, că acesta/aceasta nu avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional.
Lipsa unei despăgubiri nu conduce prin ea însăși la încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.
Sub acest aspect tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Măsura de diminuare a salariului a afectat în egală măsură toți salariații din sistemul bugetar, indiferent de cuantumul veniturilor și de domeniul în care își desfășurau activitatea.
În cauză reclamantul nu a dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență (nu s-a probat că măsura luată l-a pus pe reclamant în imposibilitatea de a plăti rate, întreținere, etc.).
La analizarea proporționalității măsurii luate, tribunalul a avut vedere și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Este real că, și în prezent, urmare a intrării în vigoare L. nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior celor din iunie 2010, dar aceasta nu înseamnă că diminuarea drepturilor salariale este definitivă ci aceasta și-a menținut caracterul temporar, în condițiile în care L. nr.285/2010 se aplică doar în anul
2011, scopul aplicării limitate în timp fiind acela al neafectării substanței dreptului.
Așa fiind, având în vedere și faptul că în cauza nu este vorba despre o privare de proprietate, diminuarea salariilor plătite de la bugetul de stat, față de marja largă de
apreciere de care se bucură statul în realizarea politicilor bugetare, nu constituie, în sine, oîncălcare a art. 1 alin 1 din Primul Protocol adițional la C. și, în consecință, tribunalul aapreciat acțiunea ca neîntemeiată și a respins-o.
În raport de dispozițiile art.167 din L. nr.84/1995 și art. 1 alin. 3 din
HG nr. 1618/2009, chiar dacă între reclamantă și pârâții C. LOCAL AL M. B. și P. M. B., nu există raporturi de muncă, având în vedere că reclamanta a chemat în judecată pe acești pârâți pe calea acțiunii oblice, solicitând să aloce fonduri către unitatea de învățământ angajatoare excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acești pârâți a fost neîntemeiată și a fost respinsă.
Prin urmare și față de acești pârâți acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E.,
C., T. și S. a fost admisă întrucât potrivit art. 167 alin. 17 din L. nr. 84/1995,republicată, de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C. T. și S. se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile cadrelor didactice sau al personalului didactic auxiliar. Având în vedere că acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă.
Excepția nulității cererii de chemare în garanție invocată de chematul îngaranție Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatarul său, D. B.-N. a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât, în cuprinsul actului depus de pârâții C. Local și primar, care cuprinde atât apărările acestora sub forma întâmpinării cât și cererea de chemare în garanție sunt menționate toate cerințele prevăzute de art.112 C., fiind indicate motivele de fapt și de drept pentru care acești pârâți, pe de o parte nu ar avea calitate procesuală pasivă și, pe de altă parte, dacă se reține calitatea procesuală pasivă, sumele pe care aceștia ar trebui să le plătească nu se alocă din fondurile proprii ale bugetului local ci de la bugetul de stat din sumele defalcate din taxa pe valoare adăugată, invocând în drept dispozițiile art.167 din L. nr.84/1995, art.5 alin.4-5 din legea nr.1172010 HG nr.2192/2004, art.14 din legea nr.273/2006 și drept urmare nu se poate reține că cererea de chemare în garanție nu a fost motivată în fapt și nici în drept.
Excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, excepție invocată de chematul în garanție MFP a fost apreciată ca fiind neîntemeiată întrucât chiardacă chematul în garanție nu este parte în raportul de muncă, cererea de chemare în garanție este admisibilă întrucât conform potrivit art. 167 alin. 1 din L. nr. 84/1995, republicată, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, dela bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
Din cuprinsul textului art. 167 din L. nr. 84/1995, republicată rezultă doar că finanțarea unității de învățământ preuniversitar se face din fonduri alocate prin bugetul local și nu de la bugetul local.
Aceste fonduri necesare finanțării de bază a învățământului preuniversitar vin de la bugetul de stat.
Conform art. 1 alin. 3 din HG nr. 1618/2009 privind finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat, finanțarea cheltuielilor cu salariile se asigură prin bugetul local din sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată. Repartizarea acestor sume pe unități administrativ-teritoriale se face conform art. 3 alin. 3 din HG nr. 1618/2009 prin decizie a directorului Direcției generale a finanțelor publice județene, respectiv a municipiului B. Or,direcția generală a finanțelor publice nu este altceva decât reprezentantul M. F.
P. în teritoriu.
În consecință revine MFP să aloce către bugetul local fondurile necesare plății drepturilor salariale în situația în care unitatea de învățământ a fost obligată să le plătească.
Însă, în speță, ca urmare a respingerii acțiunii principale, întrucât pârâțiinu au căzut în pretenții, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., ca neîntemeiată.
Excepția tardivității cererii de chemare în judecată , excepție invocată de chematul în garanție M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., a fost apreciată ca fiind neîntemeiată și a fost respinsă întrucât reclamantul/ta nu contestă actul unilateral de reducere a salariului ci solicită plata unor drepturi salariale care nu i-au fost achitate de angajator, termenul în care poate fi formulată o astfel de acțiune fiind cel de 3 ani, prevăzut de art.283 alin.1 litera „c"; din Codul muncii și nu cel de 30 de zile, prevăzut de art.283 alin.1 litera „a"; din același cod și respectiv de art.73 litera „a"; din L. nr.168/1999, așa cum susține chematul în garanție.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M. A. solicitândmodificarea hotărârii atacate în sensul: - în principal - admiterii acțiunii introductive integral, astfel cum a fost formulată inițial; iar în subsidiar - admiterii în parte a acțiunii introductive, respectiva obligării pârâtei de rândul
1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanța de fond a apreciat că salariul nu constituie un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C.i europene a drepturilor omului.
În măsura în care dispozițiilor convenției li s-ar da interpretarea pe care reclamanta o susține ca fiind cea corectă, cererea acesteia ar fi întemeiată integral și s-ar justifica admiterea prezentului recurs, integral, pentru întreaga perioadă (3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010).
Dar, chiar și în ipoteza în care instanța de recurs ar împărtăși raționamentul și argumentarea instanței de fond, sentința atacată este nelegală, întrucât face o aplicare greșită a dispozițiilor legale, respectiv dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor L. nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă. pentru perioada anterioară intrării în vigoare a L. nr. 1. (respectiv anterior datei de 3 iulie
2010).
Potrivit L. nr. 128 - privind statutul personalului didactic, (art.103), în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul, pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, (respectiv pentru intervalul dintre (...) - (...)) la un nr. de 62 zile lucrătoare de concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul concediul de odihnă se naște „zi de zi";, dar se execută, sub aspectul timpului fizic, în cursul vacanțelor școlare.
Așa fiind, chiar dacă reclamantul a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară, respectiv în cursul lunilor iulie și august 2010, reținerea din toată indemnizația de concediu a procentului de 25% este nelegală.
Aceasta întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești, iar aplicarea asupra acestordrepturi a dispozițiilor L. nr. 1. (care a intrat în vigoare la 3 iulie 2010) , face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii (chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi).
Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale atunci când a respins integral acțiunea introductivă formulată întrucât, pentru motivele arătate, acțiunea era pe deplin întemeiată cel puțin în parte, respectiv în ceea ce privește reținerea de 25% aferentă drepturilor bănești acordate în lunile iulie - august 2010 cuvenite pentru activitatea desfășurată în perioada de 10 luni anterioară acestora, (din anul școlar respectiv).
Intimatul P. municipiului B., prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei ainvocat, în principal, excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar, respingerea recursului și admiterea cererii sale de chemare în garanție.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul (chemat în garanție) M. F. P., prin D. a jud. B.-N., a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant/ă, ca nefondat, cu consecința menținerii în întregime a sentinței atacate.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate,
Curtea de A. reține următpoarele:
Cu privire la solicitarea principală din recurs, de admitere a acțiuniireclamantei așa cum a fost formulată în fața primei instanțe, Curtea constată căaceasta este nefondată, soluția primei instanțe fiind legală și temeinică sub acest aspect, însă, Curtea apreciază că, în parte, considerentele primei instanțe cu privire la această soluție, se impun a fi schimbate parțial, pentru motivele ce urmează a fi expuse :
Astfel, reclamanta a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, pentru perioada iulie-decembrie 2010, în temeiul dispozițiilor L. nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr.
1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - decembrie 2010, cuvenite potrivit contractului individual de muncă.
Recurentul - reclamant se consideră vătămat în drepturile sale prin aplicarea art. 1 din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin. 1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din Codul muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduripublice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, contrar celor reținute de către prima instanță, și în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din Codul muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fi modificat/redus de către angajator, de către stat, prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens este și art. 6 alin. 1 din L. nr. 24/2000, potrivit căruia, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile, care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a D. O.
De asemenea, strâns legat de condițiile generale de previzibilitate a actelor normative în materie de salarizare, în mod special Codul muncii, prin art.17 alin.4, ce a transpus prevederile Directivei C.ui 91/533/CEE din 14 octombrie 1991, garantează în mod nediscriminatoriu atât salariaților din domeniul public, cât și celor din sectorul privat, pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, dreptul la informare asupra tuturor elementelor raporturilor de muncă, în primul rând asupra celor esențiale ale acestora, ce privesc condițiile prestării muncii și salariul, astfel încât, măsurile legislative adoptate în domeniul salarizării să fie previzibile și nediscriminatorii.
Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații plătiți din fondurile publice sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarea legislației, doar prin concursuri sau examene severe, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie, datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca statul să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit, a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru stat și un obiectiv de interes public.
Riscul pe care și-l asumă statul în situația în care nu asigură o asemenea stabilitate a veniturilor lunare realizate în urma muncii prestate, salariaților plătiți din fonduri publice, este tocmai orientarea lucrătorilor, mai ales a acelora cu înaltă calificare, spre sectorul privat, care poate să le garanteze respectarea stabilității și previzibilității salariale.
Pentru argumentele prezentate anterior, Curtea consideră că reclamanta/ul, contrar celor reținute de către prima instanță, avea în cauză și un drept de creanță, „o speranța legitimă";, "un bun"; în sensul C.i Europene a D. O.
Se reține însă că măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamantei, în reducerea drepturilor salariale cu 25%,fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a R. și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Art. 53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unorlibertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. prevede că orice persoană fizică saujuridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei/. s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a Curții Constituționale, Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței CEDO, tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010. S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.";
De altfel, prin aceeași D. nr. 1., Curtea Constituțională a reținut, analizând dispozițiile art. 10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului săgăsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamantei, având ca obiect plata diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% din salariu, reținută în 2010, în temeiul L. nr. 1.), pentru întreaga perioadă iulie - decembrie 2010, este legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
Cu privire la solicitarea subsidiară formulată prin recurs, aceea de admitere în parte a acțiunii, în sensul obligării pârâtei de ord. 1 la platadiferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, Curtea, la termenul de judecată din data de (...) a invocat excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a acțiunii în recurs, excepție care urmează să fie admisă în temeiul art. 316 C. proc. civ., rap. la art. 294 alin. 1 C. proc. civ., motivat pe următoarele:
Reclamanta a investit în mod procedural instanța fondului cu o acțiune având ca obiect acordarea diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv restituirea diferenței de 25% din salariu reținută în 2010, în temeiul L. nr. 1.), pentruîntreaga perioadă iulie-decembrie 2010.
Nicăieri în fața primei instanțe reclamanta nu a investit instanța cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
Drept urmare, o atare solicitare, formulată pentru prima dată prin memoriul de recurs, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice a acțiunii, direct în recurs, demers inadmisibil prin prisma art. 294 alin. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 316 C. proc. civ.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M. A. împotriva sentinței civile numărul 439 din (...) a T.ui B.-N. pronunțate în dosar numărul
(...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 12 septembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
S. D. L. D. D. G.
GREFIER, C. M.
Red.L.D./Dact.S.M.
2 ex./ (...) Jud.fond: B. R.-I.
| ← Decizia civilă nr. 2570/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2853/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
