Decizia civilă nr. 2958/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 2958/R/2011
Ședința publică din data de 13 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: C. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta C. A. împotriva sentinței civile Nr. 5. din 29 martie 2011 pronunțate de T. B.-N. în dosarul nr. (...) privind și pe pârâții intimați Ș. G. „. CEL M. B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B., M. E., C., T. ȘI S. și pe chematul în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. B., având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești - diminuare salariu cu 25 %.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că intimata D. G. a F. P. B.-N. a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 2 august 2011. De asemenea, a formulat întâmpinare la data de 12 iulie 2011 intimatul P. M. B.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere atât solicitarea recurentei de a fi judecată cauza în lipsă, cât și pe cea a intimaților care au formulat întâmpinări, reține cauza în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A P rin sentința civilă nr. 5. din (...) a T.ui B.-N. pronunțate în dosar nr. (...), a fost respinsă ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B. și s-a respins excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de chematul în garanție Ministerul
Finanțelor Publice.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea civilă formulată de reclamanta
C. A. împotriva pârâților C. N. „. M., C. local al municipiului B. și P. M. B., având ca obiect obligarea pârâtei C. N. „. M. la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr.1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie 2010 - decembrie 2010, sume actualizate cu indicele deinflație până la data plății efective, iar a pârâților P. M. B. și C. Local al mun. B.la alocarea fondurile necesare plății sumelor solicitate A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva M . F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N. și a M. E., cercetării, T. și S. B..
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță, examinând prioritar, în condițiileart.137 C., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B., a respins-o.
A fost respinsă ca nefondată și excepția tardivității introducerii acțiunii,invocată de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin D. generală a F. P. B.-N. pentru că, contrar aserțiunilor acestuia, nu sunt aplicabile prevederile art.73 lit.a din L. nr.168/1999 ce instituie un termen de 30 zile pentru contestare, întrucât obiectul acțiunii introductive nu îl reprezintă contestația actului de modificare a contractului de muncă, ci plata unor diferențe salariale neacordate, caz în care acțiunea poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului potrivit art.283 alin.1 lit. c C. muncii, situație în care acțiunea este în termen legal formulată, întrucât are ca obiect diferențele salariale reținute în baza legii nr.1. în perioada iulie-decembrie
2010.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E.,
C., T. și S. a fost întemeiată, și a fost admisă pentru următoarele considerente.
Potrivit art. 167 alin. 17 din L. nr. 84/1995, republicată, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C. T. și S. se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile cadrelor didactice sau al personalului didactic auxiliar. Având în vedere că acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă. În consecință, cererea de chemare în judecată a acestui minister formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. urmează a fi respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, admiterea acestei excepții împiedicând analiza fondului cererii de chemare în garanție formulată.
Examinând fondul pretenției deduse judecății, tribunalul a reținut căreclamanta/ul C. A. a derulat cu pârâta C. N. „. M., raporturi de muncă în intervalul de timp iulie-decembrie, potrivit înscrierilor din carnetul de muncă și/sau adeverinței eliberată de angajator, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar, nr. 3..
Pârâta angajatoare a adus la cunoștința angajaților săi măsura reducerii drepturilor salariale cu 25 % începând cu data de 3 iulie 2010 aspect necontestat în cauză.
Actul normativ invocat, L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, modifică temporar, respectiv în intervalul de timp 3 iulie -31 decembrie 2010, prevederile L.-cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O rdonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare înfuncții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, dispunând diminuarea cu
25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare deîncadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută ce se acordă personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
Aserțiunea reclamantei/., potrivit căreia în cazul său a survenit o modificare unilaterală a contractului de muncă prin diminuarea salariului , este corectă , nu însă și concluzia la care a ajuns pornind de la aceastăconstatare. Întrucât salariul reclamantul/ei angajat într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, poate suferi modificări tot în temeiul legii, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului. Ca atare adoptarea actului normativ modificator emis în materia legiferării salarizării personalului bugetar (în sensul creșterii ori reducerii cuantumului salariului) nu poate fi privită ca o intervenție prohibită a unui terț în raportul de muncă încheiat între alți actori, cu care nu ar avea nici o legătură, dimpotrivă intervenția legiuitorului nu este condiționată de manifestarea de voință a angajatorului ori a angajatului .
Necesitatea edictării unui act adițional modificator al cuantumului salariului, invocată de reclamant ca motiv de nelegalitate al măsurii dispuse în lipsa sa, nu poate fi reținută de instanță ca determinând consecința pretinsă prin acțiunea promovată, întrucât în cazul salariaților din sistemul bugetar cuantumul salariului nu este rezultatul negocierii dintre angajator și angajat, ci este fixat de legiuitor , care administrează bugetul public. Din această perspectivă nu se poate reclama cu succes încălcarea de către angajator a prevederilor art. 16, 17, 40 și 41 din C. M..
Supuse examenului de constituționalitate, prevederile legii au fost declarate conforme cu C. țării prin D. nr. 872 și 874 din 25 iunie 2010, Curtea
Constituțională constatând că măsura de diminuare a cuantumului salariului
/ indemnizației / soldei cu 25% ce afectează nediscriminatoriu și în egalămăsură întreg personalul bugetar constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție, anume să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății.
În cauză toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale. Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o. Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantei, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă. Așa cum rezultă dincuprinsul L. nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator, în funcție de veniturile, alți indicatori economici ori domeniul de activitate în care funcționează angajatorul.
În sectorul public angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local. Aceste entități ce au calitatea de angajator trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Însă, atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante a celor doi cocontractanți pentru a se aplica noile prevederi legale, așa cum nu se produce nici vreo negociere între părți în situația majorării salariilor din sectorul public, angajatorii trebuind să pună în aplicare legea adoptată în domeniu.
Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Referitor la prevederile art.40 alin.2 lit. c C. muncii invocată expres de reclamant/ă ca temei juridic al acțiunii, tribunalul observă că acest text legal, ce reglementează una dintre obligațiile angajatorului, prevede că acesta trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
Referitor la aplicabilitatea în cauză a prevederilor art.1 din Protocolul nr.1 la C. sub aspectul existenței unui bun, tribunalul apreciază, în prealabil, că în baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, instanța de judecată este obligată să acorde prioritate reglementărilor internaționale, care fac parte din dreptul intern odată ce au fost ratificate de R., putând proceda la o analiză a concordanței normelor dreptului intern cu normele convenționale, chiar în condițiile existenței deciziilor instanței constituționale privitoare la conformitatea cu C. a dispozițiilor legale referitoare la diminuarea temporară a drepturilor salariale. Aceasta întrucât, au existat situații în care instanța constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a unui anumit text legal, reținând că acesta este conform Constituției și ulterior, Curtea europeană a reținut încălcareanormelor convenționale prin aplicarea respectivului text legal analizat de judecătorul constituțional (spre exemplu, Cauza D. P.escu împotriva
României).Oricum, tribunalul observă că prin deciziile nr.872/2010 și nr.874/2010 instanța de contencios constituțional în considerentele acestor decizii nici nu analizat și nici nu a făcut referiri la jurisprudența C. sub aspectul măsurii diminuării salariilor personalului bugetar.
Așa fiind, reținând obligația instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, se impune a se analiza de tribunal dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantei intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
T. a apreciat că dreptul de creanță al reclamantei privind salariul pentru munca prestată și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, motiv pentru care nu se poate reține nici faptul că reclamanta are un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă în ce privește cuantumul salariului. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată. Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul, întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor de la momentul intrării sale în vigoare. C. a statuat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor, ceea ce nu este cazul în speță.
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din
Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești. C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (Cauza Kechko împotriva Ucrainei,).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce automat la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. pentru că statele se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o. Sub acest aspect, tribunalul reține că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Nefiind vorba de o privare de proprietate, caracterul proporțional nu se analizează prin prisma neacordării de despăgubiri adecvate, ci se analizează în ce măsură salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, în ce măsură situația financiară asa și a familiei sale a fost grav afectată. Necesitatea intervenției statului a rezultat din consecințele pe care criza economică internațională le-a produs asupra deficitului bugetar.
În cauza Stec și alții împotriva Regatului Unit, în anul 2006 Curtea E. a D. O. a stabilit că art. 1 din Protocolul adițional la C. nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială. Este la „ libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri";, unica cerință impusă fiind aceea de a se respecta art. 14 din C. privind nediscriminarea.
În contextul interdependenței salarizării personalului bugetar de existența resurselor financiare necesare alocate de la bugetul statului, reducerea temporară a cuantumului salariului, aplicată unitar întregii categorii de salariați ai statului nu poate echivala cu o expropriere, cum sugerează reclamanta, în circumstanțele inexistenței ori insuficienței resurselor financiare, pentru a se evita riscul destabilizării, prin nesustenabilitate, a întregului sistem de salarizare cu consecința afectării și prejudicierii tuturor bugetarilor.
Doar dreptul la salariu reprezintă bun în sensul convenției, nu și întinderea sa concretă, cuantumul său. per a contrario, cuantumul salariului nu ar putea fi nici diminuat, dar nici majorat niciodată, ceea ce nu este în spiritul jurisprudenței constante a C..
Nu este în sarcina instanțelor de judecată de a verifica în ce măsură existau alternative legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în acre măsurile stabilite de autorități ar fi vădit lipsite de orice temei, cum a decis C. în anul 2009 în cauza Wieczorek c. Polonia. În aprecierea proporționalității măsurii excepționale luate, se conchide că atâta timp cât statul nu-i lipsește pe beneficiari de dreptul la salariu și nu le pune în pericol bugetul și situația personală, ajungându-se la lipsirea de mijloacele de subzistență, poate reduce temporar și unitar cuantumul salariului acordat angajaților săi, fără a se putea reclama încălcarea C.. De altfel jurisprudența C. invocată expres de reclamant/ă prin acțiune se referă la situații juridice diferite, majoritatea cauzelor vizând bunuri imobile pentru care cei în cauză s-au judecat anterior în fața instanțelor naționale, iar nu și cauze referitoare la măsura diminuării salariilor prin lege, pentru viitor, pentru o perioadă temporară, măsură determinată de o criza economică globală, așa cum este cazul de față.
În cauză, reclamanta/a nu a dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale, situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență.
Pentru considerentele de fapt și drept expuse, reținând că măsura diminuării drepturilor salariale poate fi dispusă prin lege fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, că ea este prevăzută într-o lege clară, previzibilă, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice mondiale, este proporțională cu situația care a determinat-o, este temporară, că salariații nu dețin un bun în sensul jurisprudenței C. privind cuantumul salariului, iar angajatorul în mod judicios a pus în aplicare prevederile art. 1 din L. nr. 1. pentru perioada 3 iulie 2010 -
31 decembrie 2010, iar după 01 ianuarie 2011 sunt aplicabile în domeniul salarizării personalului bugetar prevederile legii nr.285/2010, tribunalul arespins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Față de soluția respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată, dat fiindcaracterul incidental al cererii de chemare în garanție față de acțiuneaprincipală, examinarea independentă și preliminară a excepțiilor procesuale invocate de chemații în garanție, unite cu fondul cauzei, nu s-a mai impus a fi realizată și a fost respinsă, în temeiul art. 60 Cod procedură civilă, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., și a M. E., C., T. și S., întrucât este exclusă ipoteza căderii în pretenții a pârâților. C. de judecată în apărare nu s-au solicitat a fi acordate .
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C. A. solicitândmodificarea hotărârii iar în principal - admiterea acțiunii introductive integral, astfel cum a fost formulată inițial; în subsidiar - admiterii în parte a acțiunii introductive, respectiva obligării pârâtei de rândul 1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În motivare se critică reținerile instanței de fond sub raportul faptului că salariul nu ar constitui un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C. europene a drepturilor omului.
Face trimitere la motivele arătate în cuprinsul acțiunii.
Chiar și în ipoteza în care instanța de recurs ar împărtăși raționamentul și argumentarea instanței de fond, sentința atacată este nelegală, întrucât dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor L. nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioară intrării în vigoare a L. nr. 1. (respectiv anterior datei de 3 iulie
2010). Potrivit L. nr. 128 privind statutul personalului didactic (art.103), în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul, pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, (respectiv pentru intervalul dintre (...) - (...)) la un nr. de 62 zile lucrătoare de concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul concediul de odihnă se naște „zi de zi";, dar se execută, sub aspectul timpului fizic, în cursul vacanțelor școlare.
Așa fiind, chiar dacă reclamanta a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară, respectiv în cursul lunilor iulie și august 2010, reținerea din toată indemnizația de concediu a procentului de 25% este nelegală.
Aceasta întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești, iar aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor L. nr. 1. (care a intrat în vigoare la 3 iulie 2010) , face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii (chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi).
Prin întâmpinare, intimatul pârât P. municipiului B. a invocat excepțialipsei calității procesuale pasive, solicitând respingerea recursului și admiterea cererii de chemare în garanție.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 2 august 2011, pârâta D. G. a. F.
P. B.-N. a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că prin D. 872/(...), Curtea Constituțională a României a constatat că dispozițiile art. 1-8 și cele ale art. 10-17 din L. 1. sunt constituționale .
Apreciază că în speța nu este vorba despre o privare de proprietate, diminuarea salariilor plătite de la bugetul de stat nu constituie o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional la C.
Ministerul Finanțelor Publice și unitățile subordonate teritoriale nu au obligația virării, alocării de fonduri din bugetul de stat pentru plata drepturilor salariale solicitate, nefiind dovedită existența vreunei obligații legale sauconvenționale de despăgubire sau garanție din partea chematului în garanție, în sensul art. 60 C.civ.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și aapărărilor invocate, se rețin următoarele:
Întrucât Curtea consideră că soluția primei instanțe este corectă, în unanimitate, în ceea ce privește diferențele de drepturi salariale aferente lunilor septembrie-decembrie 2010 și cu majoritate de voturi, în ceea ce privește cele aferente lunilor iulie, august 2010, constată că se impune menținerea acesteia, impunându-se o serie de nuanțări sub raportul motivării, după cum urmează:
Reclamanta a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivitcontractului individual de muncă, începând cu luna iulie 2010, în temeiul dispozițiilor L. nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 1. și sumele stabilite prin contractul individual de muncă, începând cu luna iulie 2010, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective.
Reclamanta se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din C. muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din C. muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă,
care nu poate fi m odificat/redus de c ătre angajator, de către S., prin acte n ormative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca a ceștia să își poată orienta conduita î n raport de măsuril e ce urmează a fi luate.
În acest sens este și art. 6 alin. 1 din L. nr. 24/2000, potrivit căruia, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și
posibile care să con ducă la o cât mai mare stabilitate și e ficiență legislativă .
Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se înconsiderare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a D. O.
De asemenea, strâns legat de condițiile generale de previzibilitate a actelor normative în materie de salarizare, în mod special C. muncii, prin art. 17 alin.4, ce a transpus prevederile Directivei C.ui 91/533/CEE din 14 octombrie 1991, garantează în mod nediscriminatoriu atât salariaților din domeniul public, cât și celor din sectorul privat, pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, dreptul la informare asupra tuturor elementelor raporturilor de muncă, în primul rând asupra celor esențiale ale acestora, ce privesc condițiile prestării muncii și salariul, astfel încât, măsurile legislative
adoptate în domeniul salarizării să fie previzibile și nediscriminatorii .
Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații plătiți din fondurile publice sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarea legislației, doar prin concursuri sau examene severe, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie, datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca S. să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit, a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru S. și un obiectiv de interes public.
Riscul pe care și-l asumă statul în situația în care nu asigură o asemenea stabilitate a veniturilor lunare realizate în urma muncii prestate, salariaților plătiți din fonduri publice, este tocmai orientarea lucrătorilor, mai ales a acelora cu înaltă calificare, spre sectorul privat, care poate să le garanteze respectarea stabilității și previzibilității salariale.
Pentru argumentele prezentate anterior, Curtea consideră că salariații reprezentați în cauză aveau în cauză și un drept de creanță, „o speranța legitimă";, "un bun"; în sensul C. Europene a D. O.
Se reține însă că, măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamantei, respectiv în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându- se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Art. 53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unorlibertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă estenecesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. prevede că orice persoană fizică saujuridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamanților s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a Curții Constituționale, Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței C., tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor."; Or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.
De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a reținut, analizând dispozițiile art. 10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Ca o confirmare a caracterului temporar al L. nr.1. este și faptul că și faptul că, începând cu data de (...), a intrat în vigoare L. nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prin care s-a stabilit că pentru anul 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamantei, având ca obiect plata diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% dinsalariu, reținută în 2010, în temeiul L. nr. 1.), începând cu luna iulie 2010 este legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
Cât privește solicitarea formulată în subsidiar, de admitere în parte aacțiunii introductive, sub raportul pretențiilor aferente lunilor de concediu de odihnă, se reține, cu majoritate de voturi, că recursul este nefondat întrucât motivarea pentru care se formulează această cerere este diferită de cea formulată prin acțiunea introductivă, semnificând o schimbare de cauză.
Astfel, dacă prin acțiune s-a solicitat plata diferențelor salariale rezultate ca urmare a aplicării prevederilor L. nr. 1. pe lunile iulie-decembrie 2010 prin referire exclusivă la dreptul la bun din perspectiva garanților oferite de C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale dreptului de proprietate, prin recurs se invocă, în cererea subsidiară, încălcarea principiului neretroactivității legii, față de modalitatea de stabilire a indemnizației de concediu de odihnă. Or, această construcție juridică, susținută de noi temeiuri de drept, constituie o modificare a cauzei acțiunii, interzisă în recurs de prevederile art. 294 alin. 1 raportat la art. 316 C.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C. A. împotriva sentinței civile nr. 5. din (...) a T.ui B.-N. pronunțate în dosar nr. (...) pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 13 septembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
I. T. D. C. G. C. M.
cu opinie separată,
GREFIER, N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./(...) Jud.fond. M. L. B.
Motivarea opiniei parțial separate a judecătorului C . M.
Analizând motivele de recurs invocate și dispozițiile legale aplicabile în speță, consider că recursul formulat de către reclamanta C. A. este în parte fondat, pentru următoarele considerente:
Astfel cum am argumentat în considerentele deciziei ce privesc motivele de recurs referitoare la diferențele salariale dintre sumele de bani plătite cu aplicarea L. nr.1. și sumele stabilite potrivit contractului individual de muncă pentru lunile septembrie-decembrie 2010, soluția pronunțată de către prima instanță este corectă, însă consider ca fiind întemeiate motivele formulate de către recurentă privind aplicarea greșită a legii în ceea ce privește drepturile cuvenite acesteia pe lunile iulie, august 2010.
Consider astfel că în mod greșit instanța de fond a tratat în mod global drepturile bănești cuvenite reclamantei pentru lunile iulie-decembrie 2010, analizând aplicarea L. nr.1., fără a lua în considerare de fapt natura drepturilor
„salariale"; ce au fost plătite acesteia de către unitatea școlară pârâtă în lunile iulie și august 2010.
Trebuie menționat că această cauză face parte dintr-o categorie de litigii ce au practic aceleași obiect, părți fiind cadre didactice din cadrul aceleiași unități școlare și în care, parte dintre judecătorii cărora le-au revenit spre soluționare pricinile, au solicitat, astfel cum este cazul și în speță, lămuriri angajatorului privind natura „.lor salariale"; ce le-au fost plătite reclamanților în lunile iulie și august 2010 și în privința cărora s-au aplicat prevederile L. nr.1..
Apreciez că, având în vedere prevederile art.103 din L. nr.128/1997, dincare rezultă că reclamanta avea dreptul la concediul anual de odihnă cu plată, cu o durată de cel puțin 62 de zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale, care se efectuează în principal în perioada vacanțelor școlare, prima instanță aveaobligația, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, să ceară lămuriri, în toate cauzele având acest obiect, atât reclamantei, cât și unității de învățământ, privind natura drepturilor bănești plătite în lunile iulie și august
2010 și, în consecință, să pună în discuția părților și să facă aplicarea prevederilor L. nr.1., în raport de aceste precizări.
Î n ceea ce o privește pe reclamantă, este posibil ca, în lipsa unor c unoștințe juridice, aceasta să fi aprecia t indemnizația de co ncediu ca fiind un drept salarial, aceasta fiind chiar un drept de natură salarială, respectiv un v enit de înlocuire a salariului pe perio ada efectuării concediului de odihnă,
calificat și de către C. fiscal ca fiind „. din salarii";, îns ă ins tanț a, investită cu l egalitatea aplicării L. nr.1. asupra tuturor dreptu ril or bănești plătite reclamantei în perioada iulie-decembrie 2010, cons ider c ă ave a obl ig aț ia de a
s tăru i, potrivit d isp. ar t.129 al in.5 Cod.p roc.c iv il ă, prin toate mijloacele legale,
pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza
stabilirii faptelor și pr in apl ic are a corec tă a leg ii, în scopul pronunțării unei
hotărâri temeinice și legale.
Conform alin.4 din același articol, judecătorul era în drept să ceară părților, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocată, orice explicații, să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar
d ac ă nu sun t menț io n ate în cerere s au în în tâmp in are.
Neproced ând în ace s t mod, înc ălc ând as tf el princ ip iul rol ulu i ac tiv al
judec ătorulu i în proc esul c iv il, cons ider c ă pr ima ins tanț ă a p ronunț at în cee a ce
pr iveș te d if erențele de „. s al ar iale"; sol ic itate de c ătre recl aman tă pen tru lun ile
iul ie ș i augus t 2010 o ho tăr âre ne te me in ic ă ș i neleg al ă.
Astfel, în ipoteza în care prima instanță s-a considerat investită, pornind strict de la modul în care reclamanta și-a formulat cererea, cu analizarea temeiniciei și legalității stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamantei pe lunile iulie și august 2010, ignorând adresele trimise în cauză de către unitățile de învățământ pârâte și prevederile legale privind concediile cadrelor didactice, aceasta trebuia să constate că unitatea de învățământ nu datora recurentei salariu pentru aceste luni, prin urmare, nu avea niciun rost să mai verifice,astfel cum a procedat, prin hotărârea pronunțată, dacă diminuarea aplicată prin L. nr.1. pentru această perioadă a fost conformă cu legislația națională și internațională.
Pentru aflarea adevărului în cauză, prima instanță trebuia să rețină însă c ă interesul reclamantei în promovarea acțiunii prezente l -a reprezentat c onstatarea în fapt a diminuării lunare nelegale a veniturilor sale cu 25%, în perioada iulie-decembrie 2010, respectiv ceea ce aceasta a perceput direct, în mare parte din culpa intimatei-pârâte care, nerespectând prevederile legale a plicabile în cauză, nu a plătit indemn izația de concediu a nticipat efectuării c oncediului de odihnă, deci în luna iunie, situație în care reclamanta, pe lunile iulie și august, realmente nu ar fi avut de încasat niciun fel de drepturisalariale.
Cu un efort minim de clarificare a acțiunii, care de altfel s-a și realizat în majoritatea cauzelor, fără a fi urmat însă și de calificarea juridică corespunzătoare a drepturilor bănești plătite salariaților în perioada lunilor iulie-august 2010, precum și de punerea în discuția părților a aspectelor ce decurg din natura acestor drepturi, precum calculul și termenul de plată legal al acestora și, decurgând din acestea, măsura în care aceste drepturi puteau fi afectate de L. nr.1., ce a intrat în vigoare la data de (...), prima instanță avea posibilitatea să soluționeze în mod temeinic și legal și acest petit, doar pe baza actelor existente la dosar și a prevederilor legale și convenționale aplicabile pricinii.
Având în vedere fa ptul că, prin motiv ele de r ecurs invoc ate de cătr e r ecurentă, aceasta supune jurisdicției muncii de fapt tot aceeași problemă, cea a aplicării prevederilor L. nr.1., în ceea ce privește drepturile bănești ce i -au f ost plătite în lunile iulie și august 2010, cu titlu de indemni zație de concediu,
aceasta nu modifică de fapt în recurs cauza acțiunii, ci doar o explicitează, o p recizează, calificarea juridică a acestui petit fiind oricum o îndatorire a i nstanței de judecată.
Întrucât intimații au avut în cauză posibilitatea să-și exprime poziția față de aceste motive de recurs, iar aceștia cunoșteau în cauză oricum natura drepturilor bănești plătite în lunile iulie și august 2010, astfel încât niciunul dintre principiile de bază ale procesului civil nu sunt încălcate în cauză, fiind asigurată atât contradictorialitatea, cât și dreptul la apărare al părților, iar principiul disponibilității părților este respectat, în condițiile în care instanța, în virtutea rolului său activ, clarifică, pornind de la intenția reclamantei de a acționa în judecată, de la interesul său în cauză, cadrul procesual, în ceea ce privește obiectul și cauza acțiunii, consider că și motivul privind legalitatea aplicării prevederilor L. nr.1., în ceea ce privește drepturile bănești ce i-au fost plătite recurentei în lunile iulie și august 2010, cu titlu de indemnizație de concediu, putea și trebuia să fie soluționat de către instanța de control judiciar.
Astfel, consider că se impunea admiterea cererii de recurs formulate de c ătre reclamantă, cu modificarea în parte a s entinței pronunțate de către prima i nstanță, în sensul admiterii în part e a acțiunii, a ob ligării unității de î nvățământ pârâte la plata diferenței de indemnizație de concediu cuvenită r eclamantei pentru anul școlar 2009/2010 și a M. E., C., T. și S., M. F . P.,
primarului, consiliului local la alocarea fondurilor necesare achitării acesteia,
pentru următoarele considerente:
Conform art.103 din L. nr.128/1997, reclamanta avea dreptul la concediulanual de odihnă cu plată, cu o durată de cel puțin 62 de zile, exclusiv duminicile
și sărbătorile legale, drept ce este stabilit pe ani școlari , prin urmare și i ndemnizația de concediu de odihnă este cuvenită tot pe ani școlari.
I. de conc ed iu de od ihn ă cuven ită recl aman te i trebu ia s tab il ită po tr iv it
disp.art.145 alin.2 din C. muncii, astfel cum a fost modificat prin O.
nr.65/2005, deci a dispozițiilor în vigoare privind calculul acesteia, care prevăd c ă aceasta reprezintă media zilnică a drepturilor salariale cuprinzând salariul d e bază, indemnizațiile și sporurile cu caracter permanent din ultimele 3 luni
anterioare celei în care este efectuat concediul, multipli cată cu zilele de concediu.
Art. 3 din L. nr.6/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor prevedea că, pe durata concediului de odihna, salariații au dreptul la o indemnizație care nu poate fi mai mica decît salariul de baza, sporul de vechime și indemnizația pentru funcția de conducere, luate împreună.
Conform art. 7 din aceeași lege, regulile privind durata concediului de odihna, inclusiv a concediului de odihna suplimentar, cuantumul indemnizației cuvenite, programarea, efectuarea, întreruperea și amânarea concediului de odihna, precum și compensarea în bani a concediului neefectuat se stabilesc, în limitele și cu respectarea dispozițiilor prezentei legi, prin hotărâre a G., pentru salariații din administrația publica, regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare.
În temeiul disp.art.7 din L. nr.6/1992 a fost adoptată H.G. nr.250/1992 privind concediul de odihna si alte concedii ale salariatilor din administratia publica, din regiile autonome cu specific deosebit si din unitatile bugetare, care la art.7 alin.1, a prevăzut că, pe durata concediului de odihna, salariatii au dreptul la o indemnizatie calculata in raport cu numarul de zile de concediu inmultite cu media zilnica a salariului de baza, sporului de vechime si, dupa caz, indemnizatiei pentru functia de conducere, luate impreuna, corespunzatoare fiecarei luni calendaristice in care se efectueaza zilele de concediu de odihna și la alin.2, că media zilnică a veniturilor prevazute la alin. (1) se stabileste in raport cu numarul zilelor lucratoare din fiecare luna in care se efectueaza zilele de concediu.
Potrivit art.298 alin.2 din actualul Cod al muncii, L. nr.6/199 2 a f ost îns ă
abrog ată, f iin d abro g ate ș i al te d ispoz iț ii con tr are codulu i, as tf el încât ș i H.G .
nr.250/1992, adop tată în b az a ș i în execu tare a unei legi abrogate (conform art.31 din Decretul Consiului de S. nr.16 din 3 februarie 1976 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnica legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative), nu mai po ate f i cons ider ată c a
f iind în prezen t apl ic ab il ă.
Acest aspect, al stabilirii indemnizației de concediu de odihnă a personalului din sectorul public nu a ridicat probleme deosebite până în anul
2005 întrucât, până la data intrării în vigoare a O. nr.65/2005, prevederile noului Cod al muncii în acest sens erau identice cu cele prevăzute în H.G. nr.250/1992, deși temeiul calculării acesteia, începând cu anul 2003, trebuia să fie L. nr.53/2003 și nu o hotărâre de guvern ale cărei prevederi în acest sens erau abrogate.
Ar f i de al tf el cu to tul anor mal ș i des igur, con tr ar in tenț ie i leg iu itorulu i, ce a
considerat în anul 2005 ca fiind neces ar ă mod if ic are a C.u i mu nc ii ș i în pr iv inț a
mo dulu i de s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de od ihn ă, mo tiv at de ".
îndeplinirii angajamentelor asumate de R. în cadrul negocierilor privind Capitolul
13 "Ocup are ș i p ol itic i soc iale", de ar mon iz are a leg isl aț ie i n aț ion ale c u acqu is -ul
co mun itar";, c a o ". c upr ins ă în Progr amu l leg isl ativ pr ior itar p en tru in tegr are a î n
Un iune a E.";, c a în r apor tur ile de munc ă ale person alulu i d in s ec torul publ ic s ă se
apl ice o ho tăr âre de guvern d in anul 19 92, e mis ă î n temeiul unei legi abrogate
înc ă d in anul 2003 de c ătre C. munc ii, c are a prev ăzu t, pr in d ispoz iț iile s ale,
mo dul de c alcul al ac es te i inde mn iz aț ii.
Pr in ur mare, cons ide r c ă în prezen t, pen tr u toț i s al ar iaț ii d in sec torul publ ic
s au pr iv at se apl ic ă, în c ee a ce pr iveș te s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de
od ihn ă, preveder ile C.u i munc ii, as tf el cu m aces te a au f ost mod if ic ate în anul
2005, cu excepț ia acelor r apor tur i jur id ice de munc ă în c ar e au f ost adop tate
regle men tăr i spec iale dup ă ace as tă d ată.
De altfel, potrivit art.13 din L. nr.24/2000, o regle men tare spec ial ă,
derog ator ie, în acee aș i mater ie, ar treb u i prev ăzu tă pr in tru -un act normativ de
acel aș i n ivel cu regle me n tare a gener al ă î n mater ie.
Pen tru acele aș i mo tive, cu atât mai mul t, preved erile art.21 din Ordinulnr.3251 din 12 februarie 1998 al M. E. N.e pentru aprobarea concediului de
od ihn ă al person alul u i d id ac tic, e mis, co nf or m pre amb ulu i ac tulu i, în apl ic are a
ar t.103 d in L. nr.1 28/1997, a ar t.8 d in L. nr.6/1992 ș i a ar t.17 d in H.G.
nr.250/1992, regleme n tăr i ce pr ivesc s tab il ire a inde mn iz aț ie i de conced iu de
od ihn ă, nu po t "s upr av iețu i"; ac telor nor mative în te me iul c ăror a au f ost adop tate,
respec tiv L. nr.6/1992 ș i, impl ic it, a H.G. nr.250/1992, abrog ate pr in noul Cod al
muncii.
Mai mult decât atât, conform art.95 alin.1 din L. nr.128/1997, care la dataadoptării L. nr.1. era în vigoare, nefiind abrogat sau modificat prin L. nr.3., " P.
d id ac tic de l a to ate nivelur ile înv ăț ămân tu lu i are drep tur i ș i obl ig aț ii care decurg
din legislația în vigoare, din prezentul statut, din carta universitară, precu m ș i
d in preveder ile con tr ac tulu i colec tiv de munc ă.";
Î n concordanță cu art.238 din C. muncii, ce prevede că la încheierea c ontractului colectiv de muncă prevederi le legale privind dre pturile s alariaților
au caracter minimal, Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii 2007-2010,avându-l c a p ar te se mn atar ă, d in p ar te a ins tituț iilor buge tare ș i pe M. E. ș i C., a
mo d if ic at, corespunz ător d ispoz iț iilor mai sus menț ion ate ale noulu i Cod al
muncii, preveder ile c on tr ac tulu i colec tiv d e munc ă l a n ivel n aț ion al an ter ior.
Astfel, art.59 alin.1 din Contractul Colectiv de M. U. La N. N. pe anii 2007-
2010 prevede c ă, pe dur ata conced iu lu i de od ihn ă, s al ar iaț ii vor pr imi o
inde mn iz aț ie ce rep rez in tă med ia z iln ic ă a ven itur ilor d in ul time le tre i lun i
an ter io are lun ii în c are es te ef ectu at conc ed iul, mul tipl ic ată cu nu mărul de z ile de
conced iu. I. de conced iu nu po ate f i mai mic ă dec ât s al ar iul de b az ă, sporul de
vech ime ș i inde mn iz aț ia pen tru f uncț ie de con ducere, lu ate î mpreun ă,
corespunz ător nu măr ulu i de z ile de conce d iu.
Av ând în vedere f ap tul c ă, de l a d ata înre g is tr ăr ii aces tu ia l a M. M., S. S. ș i
F., respec tiv de l a d ata de (...), aces t con tr ac t colec tiv de mu nc ă ș i -a produs
ef ectele ș i c ă aces ta a f os t se mn at ș i de c ătre M. E. ș i C., în s itu aț ia în c are mai
ex is ta vreun dub iu, neîn te me iat des igur dup ă mod if ic are a le g isl ativ ă d in an ul
2005, cu pr iv ire l a mo dul de s tab il ire a inde mn iz aț ie i de co nced iu de od ihn ă a
person alulu i d id ac tic, aces ta a f ost înl ă turat prin prevederile contractuale
conven ite de c ătre p ar tener ii soc ial i.
De asemenea, Contractul Colectiv de M. la N. de R. de Î. nu cuprinde în
mo d expres modul de c alcul al inde mn iz aț ie i de conced iu, d ar l a ar t.6 al in.1,
s tab ileș te c ă drep tur ile s al ar i aț ilor pr ev ăzu te în aces t co n tr ac t nu po t s ă
reprezinte cauza reducerii altor drepturi colective sau individuale care sunt
recunoscu te de leg is l aț ie ș i con tr ac tul co lec tiv de munc ă l a n ivel n aț ion al, iar
cl auzele aces tu ia tr ebu ie or icu m s ă res pec te preved erile art.238 alin.1 din C.muncii.
Astfel cum s-a prob at în cauză, cu adev erința depusă la do sar, cele 62 de zile de concediu de odihnă, exclusiv duminicile și sărbătorile legale, respectiv 78 de zile calendaristice de concediu de odihnă, la care era îndreptățită reclamanta pentru anul școlar 2009-2010, au fost efectuate î ncepând cu data de 1 iulie 2010, r espectiv în lunile i ulie și august, iar i ndemnizația de concediu de odihnă, aferentă muncii deja prestate în acel an
școlar, trebuia plătită anterior ac estei date, potrivit următoarelor reglementări l egale și prevederi convenționale:
Conform art.145 alin.3 din C. muncii, indemnizația de concediu deodihnă trebuia plătită cu 5 zile înainte de plecarea în concediu.
Potrivit art.59 alin.4 din Contractul Colectiv de M. U. la N. N. pe anii
2007-2010, indemnizația de concediu se plătește înainte de plecarea în concediu.
Art. 29 alin.4 din Contractul Colectiv de M. la N. de R. de Î. prevede căindemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 10 zile î nainte de
plecarea în concediu de odihnă.
Î n consecință, consider că L. nr.1., intrată în vigoare abia la data de (...),
după ce personalul didactic prestase integral munca pe anul școlar 2009/2010
și începuse efectuarea concediului de odihnă, nu putea ret roactiva și afecta,
prin diminuare, cuantumul indemnizației de concediu de odihnă la care era î ndreptățită această categorie de angajați pentru anul școlar respectiv, ce t rebuia stabilit conform considerentelor expuse anterior și plătit anticipat p lecării în concediu.
Din moment ce toate aceste acte normative sau convenționale, dar cu p utere de lege, stab ilesc că indemnizația de concediu se pl ătește întotdeauna î nainte de plecarea efectivă în concediu, ca o măsură de protecție socială a salariatului, chiar și în ipoteza în care indemnizația de concediu s -ar fi plătit s alariaților în fapt, la o dată ulterioar ă, culpa angajatoru lui în acest sens,
pentru nerespectarea drepturilor angajatului, nu poate să agraveze și mai mult s ituația creată acestuia, contribui nd la diminuarea indemnizației cuvenite prin aplicarea unei legi intrate în vigoare ulterior datei la care aceste drepturi b ănești erau datorate/scadente.
Incidența în cauză a acestor reglementări naționale, a căror aplicare atrage nelegalitatea diminuării indemnizației de concediu cuvenite reclamantei pentru anul școlar 2009/2010, drepturi bănești ce au fost plătite cu acest titlu în lunile iulie și august 2010, face de prisos analizarea respectării în cauză a drepturilor garantate prin C. E. a D. O. și a jurisprudenței Curții Europene a D. O.
Prin urmare, consider că acțiunea reclamantei privind obligarea unității
școlare pârâte la pla ta diferenței de inde mnizație de concedi u de odihnă pentru a nul școlar 2009/2010 este fondată.
Apreciez ca fiind fondat și capătul de cerere formulat de către reclamantă p rivind obligarea C. Local B. și P.ui m unicipiului B. la as igurarea finanțării p entru plata acestor diferențe de indemnizație, precum și cererile de chemare î n garanție a M. E., C., T. și S. și M. F. P .,
Astfel, obligația de a plăti salariul și, implicit, indemnizația de concediu de odihnă, revine angajatorului, care este, necontestat, unitatea școlară reprezentată prin director.
Aceste drepturi se asigură însă din surse bugetare, așa cum o indică art. 167 alin.1 din L. învățământului nr. 84/1995, republicată, unde se prevede că:
„unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ- teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii";.
Potrivit disp.art.36 alin.2 lit.d) din L. nr.215/2001 privind administrația locală, consiliul local are ca atribuție aprobarea bugetului local și repartizarea fondurilor necesare unităților școlare, iar primarul, conform disp.art.63 alin.4 lit.a) din aceeași lege, exercită funcția de ordonator principal de credite.
Conform disp.art.16 din H.G. nr.2192/2004, finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
Potrivit art.40 din aceeași hotărâre, după aprobarea legii bugetului de stat, consiliul județean și C. G. al M. B., prin hotărâre și cu asistența tehnică a direcției generale a finanțelor publice și a inspectoratului școlar, repartizează unităților administrativ-teritoriale sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și, după caz, fonduri din cote defalcate din impozitul pe venit la dispoziția acestora.
Având în vedere faptul că, potrivit disp.art.157 alin.2 din C. muncii, sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, ca o excepție de la regula prevăzută în primul alineat al aceluiași articol, ce garantează negocierea salariilor cuvenite, consider că intimaților-pârâți: M. E., C., T. și S., Ministerul Finanțelor Publice, C. local B. și P. municipiului B. le reveneau atribuții legale însemnate în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ce se cuveneau personalului din învățământ potrivit dispozițiilor art.103 alin.1 din L. nr.128/1997, art.145 din C. muncii și contractelor colective de muncă aplicabile.
Pentru toate aceste considerente, opinez în sensul că se impunea admiterea în parte a recursului formulat de reclamanta C. A., cu modificarea în parte a sentinței primei instanțe.
Judecător ,
C. M.
Red./Tehnored.: C.M.; (...).
| ← Decizia civilă nr. 4443/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3794/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
