Decizia civilă nr. 3091/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3091/R/2011
Ședința publică din data de 19 septembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: A. B.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul recurent L. F., împotriva sentinței civile nr. 915 din 15 martie
2010, a T.ui S. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâtul intimat C. LOCAL AL M. Z. - D. DE A. S. C., având ca obiect litigiu de muncă - contestație împotriva deciziei de concediere.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile reprezentanților părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 06 septembrie 2011, când s-a dispus amânarea pronunțării asupra recursului pentru data de 13 septembrie 2011, apoi pentru data de 16 septembrie 2011 și apoi pentru data de 19 septembrie 2011, încheieri ce fac parte integrantă din prezenta hotărâre.
C U R T E A
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la data de (...), reclamantul L. F. a contestat decizia de concediere nr. 226/(...) emisa de intimata C. LOCAL AL M. Z. - D. DE A. S. C., arătând în motivare că a fost trecut în rezervă ca urmare a restructurării M. A. N., cu pensie anticipată parțială la vârsta de 42 de ani cu drept de muncă în baza OUG nr. 7.. După aceasta, a urmat cursuri de zi ale
Facultății de L., specializarea Teologie Ortodoxă - A. S. ale U:N: B. M., fiind în
2005 admis în urma concursului la CLM Z. și încadrat pe durată nedeterminată în funcția de inspector de specialitate - asistent social.
Prin întâmpinarea depusă intimata a solicitat respingerea acțiunii întrucât contestatorul este beneficiarul unei pensii militare, iar decizia nr.
226/(...) este legală fiind în acord cu prevederile art. 18 din L. nr. 3. și art. 7 din
O. nr. 1730/(...).
Contestatorul nu a depus actele necesare astfel că Directorul Executiv al
D.A.S.C a emis decizia contestată.
Prin sentința civilă nr. 915 din (...) a T.ui S. pronunțată în dosarul numărul
(...), a fost respinsă ca nefondată acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Contestatorul a fost angajat în cadrul Direcției de A. S. C. Z. la data de (...),conform contractului individual de muncă nr. 408/(...) pe perioadă nedeterminată.
Susnumitul beneficiază de o pensie anticipată parțială, stabilită prin decizia nr.
0101772/(...), emisă de către M. A. N. D. F. - C. Secția pensii militare, cu drept demuncă în baza Ordonanței nr. 7..
Conform prevederilor Cap. IV - Măsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare - din L. nr. 329/(...) - privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia E. și Fondul Monetar Internațional - publicată în Monitorul Oficial nr. 761/(...), beneficiarii dreptului la pensie aparținând atât sistemului public de pensii, cât și sistemelor neintegrate sistemului public care realizează venituri salariale sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activități pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii, în cadrul autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, indiferent de modul de finanțare și subordonare, precum și în cadrul regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrative teritorială, pot cumula pensia netă cu veniturile astfel realizate, dacă nivelul acesteia nu depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin L. bugetului asigurărilor sociale de stat.
Conform art. 18 din L. nr. 329/(...) și al art. 7 din O. nr. 1730/(...), pensionarii cumularzi care desfășoară activități profesionale pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire în funcție au avut obligația ca, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a prezentului capitol, dar nu mai târziu de 09 decembrie 2009, să își exprime în scris opțiunea între suspendarea plății pensiei pe durata exercitării activității și încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcție, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Prin adresa cu nr. 14417/(...), emisă de către C. R. U. din cadrul Direcției de A.
S. C. Z., contestatorul a fost înștiințat să se prezinte la C. R. U., S. până în data de (...) cu ultimul cupon de pensie în vederea clarificării situației privind cumulul pensiei cu salariul.
Din referatul cu nr. 15039/(...) întocmit de unitatea intimată, reiese faptul că până în data de (...), contestatorul nu a depus cuponul de pensie și declarațiile din Anexa 1 și 2 la O. nr. 1. privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea prevederilor cap. IV „Măsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare"; din L. nr. 3. privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia E. și Fondul Monetar Internațional.
Având în vedere prevederile art. 20 din L. nr. 329/(...) și ale art. 9 alin. 6 din O.nr. 1730/(...) care arată că neîndeplinirea obligației privind exprimarea opțiunii în termenul prevăzut de lege constituie cauză de încetare de drept a raporturilor de muncă în baza contractului individual de muncă, motiv pentru care au încetat raporturile de muncă stabilite în baza contractului individual de muncă nr. 408/(...) pentru contestator începând cu data de (...), prin decizia nr. 226/(...).
Față de cele ce preced, instanța a constatat faptul că decizia emisă de intimată îndeplinește toate condițiile legale, astfel că a respins-o ca nefondată contestația formulată de contestator.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul solicitând casarea sentinței și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
În motivare a arătat că în perioada 1979-1982 a urmat Școala Militară de O. A. „. B. din cadrul M.., pe care a absolvit-o cu media generală 9,20 fiind avansat la gradul de „..
În perioada 1982-2002 (20 de ani), a activat ca ofițer activ în cadrul M.., servindu-și țara în conformitate cu „Jurământul militar"; depus, executând ordinele și misiunile primite, schimbând mai multe garnizoane (Sibiu, C., București, Beiuș, Z., Făgăraș, Poarta Albă, Ploiești etc.).
Începând cu anul 1996 a trăit un stres permanent, deoarece din 3 în 3 luni se spunea că armata se restructurează, că va trebui să treacă în rezervă pentru reducerea numărului cadrelor militare, aceasta fiind o condiție pentru intrarea R. în NATO și UE. Spre deosebire de alte categorii sociale, serviciul militar este și a fost unul cu cerințe speciale, cu mari restricții și privațiuni, 24 de ore din 24 de ore a fost în serviciul poporului, instruind militarii pe câmpul de instrucție, în aplicații, la tragerii, participând în economia națională la construirea canalului Dunăre - M.a Neagră, agricultură ori Revoluție.
Deși nu a dorit, în urma restructurării M.ui A. N., a fost disponibilizat și trecut în rezervă la vârsta de 42 de ani, având gradul de „.-C., cu drept de pensie anticipată parțial (în valoare de 718 RON), începând cu data de (...), primind și plăți compensatorii.
Și în întreprinderile civile care s-au restructurat ori desființat s-au acordat (și se acordă) plăți compensatorii, iar acești cetățeni au putut să se angajeze în alte instituții de stat sau particulare.
Pensia anticipată parțial primită de militari, spre deosebire de persoanele civile, a fost cât de cât o reparație morală pentru faptul căci, cariera unui om care a făcut o școală, s-a instruit și pregătit într-o profesie deosebită, nobilă, a fost întreruptă brusc iar veniturile lui au fost reduse considerabil și spre deosebire de persoanele din viața civilă, militarii nu se puteau angaja imediat având în vedere specificul M..
La fel ca și reclamantul au fost trecuți în rezervă înainte de împlinirea vârstei de pensionare (55 ani) și fără voia lor sute de ofițeri, subofițeri și maiștri militari care nu au putut să-și întrețină familiile și să-și școlarizeze copii din pensiile anticipate parțial primite, fiind nevoiți să-și caute locuri de muncă.
Ca atare mulți s-au școlarizat, urmând diferite facultăți, ori sau perfecționat în alte profesii, urmând diverse cursuri.
La fel a procedat și reclamantul, urmând imediat după trecerea în rezervă o facultate în baza legilor care prevedeau disponibilizarea și în același timp a lucrat la o firmă de pază și protecție pentru a-și putea întreține familia, (februarie 2003 - august 2005). A absolvit la zi (4 ani) cursurile Universității de N. B. M., F. de L., specializarea „Teologie Ortodoxă - A. S.";, și tot la zi (1 an) a absolvit cursurile postuniversitare masterale ale Universității de V. „. G. A., F. de Ș. J., specializarea „Administrație P.ă în contextul legislației actuale"; cu media 10,00.
În baza acestor legi care prevedeau disponibilizarea cadrelor militare, s-a înființat în cadrul fiecărui Centru Militar J., câte o funcție de consilier juridic, pentru consilierea și intermedierea angajării cadrelor militare disponibilizate în sectorul de stat sau privat, personal beneficiind de absolvirea unui curs de operatori microcalculatoare compatibile IBM-PC de 4 luni de zile;
Începând cu data de (...), în urma susținerii unui concurs și datorită noilor studii terminate, a fost admis ca asistent social - șef de centru în cadrul
Direcției de A. S. C. a P. municipiului Z., până în data de (...), apoi activând până la încetarea raporturilor de muncă în cadrul compartimentului de evidență a persoanelor cu handicap din aceeași direcție ca inspector de specialitate-asistent social.
În O.U.G. nr. 7/1996 ce prevedea restructurarea U.M. și trecerea în rezervă a cadrelor militare se prevedeau o serie de facilități cum ar fi: scutirea de impozite, credite în condițiile L. nr.1/1991 privind protecția socială a șomerilor, posibilitatea de a cumula pensia cu salariul obținut, în cazul în care își desfășoară activitatea ca angajat în unități de stat sau private, recalcularea pensiei militare la împlinirea vârstei de pensionare în M., 55 de ani. T. aceste drepturi au fost în timp negate.
Consideră inacceptabilă situația de a i se nega dreptul de a munci în țara sa, în condițiile în care s-a școlarizat pe banii săi într-o altă profesie și s-a angajat pe baza unui concurs într-un alt minister, după ce fusese dat afară fără voia lui din unitățile M. înainte de împlinirea vârstei de pensionare, cu veniturile diminuate. Apreciază că just ar fi să fie lăsat să lucreze măcar până la vârsta de pensionare din M., 55 de ani, cu acel cumul pensie-salar, deoarece având vechime mică în M. pensia este mică. Solicită dreptul de a putea trăi decent din muncă.
Se impune distincția între pensionarii civili, care au depășit vârsta standard de pensionare, și cadrele militare în rezerva, cu drept de pensie militara anticipata, așa cum e ea reglementata de L. nr. 1. și L. nr.179/2004.
În conformitate L. 1. și L. 179/2004, persoanele care beneficiază de pensie militara de serviciu pot fi încadrate în munca, pe durata determinata sau pe durata nedeterminata, după caz, inclusiv în sectorul public, beneficiind de drepturile salariale corespunzătoare funcției în care sunt încadrate, inclusiv de sporul de vechime corespunzător vechimii în munca, dobândite până la data pensionarii.
Potrivit prevederilor art. 24 din OUG 7. (privind unele masuri de protecție sociala a personalului militar și civil, care se vor aplica în perioada restructurării marilor unități, unităților și formațiunilor din compunerea M.ui A. N.), personalul militar și civil pensionat în condițiile acestei ordonanțe poate cumula pensia cu salariul obținut, în cazul în care își continua activitatea ca angajat, sau cu veniturile suplimentare realizate din activitățile cu scop lucrativ.
Nu în ultimul rând, Cap. IV al L. 3. încălca principiul legalității (al supremației dreptului) garantat de către C. E. a D. O., ceea ce presupune existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și predictibile în aplicarea lor și care să nu fie încălcate de alte norme de drept, ulterioare.
Or, în speța, drepturile de care reclamantul a beneficiat prin legile speciale - L. 1., L. 179/2004 si OG 7., ambele în vigoare la data intrării în vigoare a noii Legi 3. - drepturi dobândite, sunt încălcate în mod nejustificat de acest C. IV al L. 3., ale cărei norme de drept nu sunt predictibile (în acest sens, C. s-a pronunțat în cauza Viasu contra R. sau în cauza Ex-regele Greciei contra Grecia).
Subliniază că a fost angajat în pe durată nedeterminată, fapt ce trebuie respectat de angajator. În plus, deși în decizia nr.226 /(...) privind încetarea raporturilor de muncă ale reclamantului se precizează că decizia poate fi contestată în termen de 30 de zile calendaristice ((...)-(...)) la T. J. S., înainte de împlinirea termenului s-a și organizat concurs.
Se afirmă că s-a urmărit raționalizarea și reducerea cheltuielilor publice, dar s-a angajat altă persoană în locul lui (de fapt la concursul ținut au fost angajate în total 4 persoane).
Invocă totodată jurisprudența C. de justiție a C. E. (CJCE, Simmenthal,
106/77), speranța legitimă că va putea cumula pensia și salariul, în baza căreia a urmat studii superioare de specialitate și un curs de specializare pentru folosirea calculatorului, pentru a putea munci, fără discriminare, în orice loc de muncă, inclusiv în sectorul public. Până la apariția L. 3. nu exista nici un motiv de previzibilitate a concedierii abuzive dacă nu renunță, obligat fiind de o prevedere nelegală, la încasarea pensiei.
Solicită instanței să constate că dispozițiile art. 17, art. 18, art. 20, art. 23 si art. 25 din L. nr. 3. contravin normelor comunitare.
Face trimitere la prevederile din Constituția R.: art.20 alin. 1 și 2
(Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a D. O., cu pactele și cu celelalte tratate la care R. este parte); art.21 al. I și 2 (Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime; Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept); art. 41 al.
1 (Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de munca este liberă); art. 44 (Dreptul de proprietate privată); art. 47 al.l și al. 2 (Dreptul la trai decent și la pensie); art. 53 al.1 și al.2 (Interzicerea restrângerii exercițiului unor drepturi sau libertăți); art.148 alin.2 și 4 (Prioritatea prevederilor tratatelor Uniunii E. față de dispozițiile contrare din legile interne) și art. 153 lit. c și lit. f(Stimularea cercetării științifice și tehnologice naționale, respectiv C. condițiilor pentru creșterea calității vieții);
- art. 1 alin. 2 lit. e pct. (i) din O. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare;
- art. 23 alin. 2 din Declarația Universală a D. O.;
- art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea oricărei discriminări;
- art. 1 din P. adițional nr. 12 la C. E. a D. O. art. 1 alin. 1 din Primul
Protocol adițional la C., privind protecția proprietății;
- art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice;
- art. 6 pct. 1 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, care recunoaște și garantează dreptul la muncă;
- art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
- art. 1 punctele 2 și 4, art. 20, 23 și art. 24 din Carta S. E. din 3 mai
1996;
- art. 6 din Tratatul Uniunii E..
Arată că se află în această situație ca urmare a exercitării unor drepturi legitime, din motive care nu îi sunt imputabile, ca urmare a unui comportament firesc și normal până la data concedierii abuzive. Invocă principiului priorității atunci când există contradicție între normele naționale și cele internaționale, cum este precizat și în decizia civilă nr. 4445 din 2 decembrie 2008 a ÎCCJ, în sensul că „judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din C., cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte, iar, pe de altă parte, in sensul art. 148 alin.(2) din C., cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudențele comunitare.
În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al C.D.O., are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acestei Convenții,asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte intervenția legiuitorului pentru abrogarea ei.
De asemenea, conform jurisprudenței C. de Justiție de la L., este de competența judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, săasigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând,în măsura necesară, un act normativ național, …, care i s-ar opune";.
Mai face trimitere la art.15 din Carta drepturilor fundamentale ale uniunii europene „(1) Orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber.
(2) Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru";, art.30 din Cartea drepturilor fundamentale ale uniunii europene
„orice lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale";, art. 6 din Pactul internațion al cu privire la dre pturile economice,
sociale și culturale , ratificat de R. prin D. nr. 2. „1. Statele parți la prezentul pact recunosc dreptul la munca ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoana de a obține posibilitatea sa-și câștige existenta printr-o munca liber aleasa sau acceptata și vor lua masuri potrivite pentru garantarea acestui drept.
2. Măsurile pe care fiecare stat parte la prezentul pact le va lua spre a asigura deplina exercitare a acestui drept trebuie sa includă orientarea si pregătirea tehnica si profesionala, elaborarea de programe, de masuri si de tehnici potrivite pentru a asigura o dezvoltare economica, sociala și culturala constanta și o deplina întrebuințare productivă a forțelor de munca în condiții care garantează indivizilor folosința libertăților politice si economice fundamentale";, alin. 2 articolul 1 din Carta socială europeană „... părțile se angajează ...
2. să protejeze de o manieră eficientă dreptul lucrătorului de a-și câștiga existența printr-o muncă liber întreprinsă";.
Nici una din aceste dispoziții legale nu instituie restricții privind dreptul la muncă, nu permit discriminări în alegerea locului de muncă și profesiei dar obligă statul să respecte obligația privind protejarea acestuia în conformitate cu dispozițiile Cartei sociale europene: dreptul la pensie, dreptul decurgând din exercitarea liberă a unei profesii și alegere a locului de muncă. Dreptul la muncă l-a dobândit prin aplicarea art. 4, art. 7, art. 26 și art.53 din L. 1. … și îi este garantat de dispozițiile legale menționate mai sus.
Dispozițiile cap. IV din L. 3. nu se aplică proporțional cu situația care le- a determinat, nu se aplică în mod nediscriminatoriu și aduc o gravă atingere existenței dreptului și libertății în alegerea profesiei și a locului de muncă și dreptului la pensie. P. cumularzi din sectorul public nu pot fi făcuți răspunzători pentru apariția și efectele crizei economice, prin urmare nu pot să
„plătească"; singuri pentru combaterea efectelor acesteia.
Solicită să se constate condiționarea aplicată continuării raporturilor de muncă de renunțarea la pensie reprezintă un criteriu abuziv.
Prin obligarea de a renunța la încasarea pensiei, îi este încălcat dreptul de proprietate asupra pensiei. Legislația pertinentă: art. 1 din P. adițional la C. pentru apărarea D. O. și a Libertăților fundamentale „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor";; art. 17 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii E. „(1) Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o.
Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general; art. 52 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii E. „(1)
Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți.
Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de U. sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți";.
Pensia este un drept fundamental, garantat în întregime de C. și art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii E. și îi este datorată în conformitate cu art. 11 din Statutul cadrelor militare pentru perioada îndeplinirii serviciului militar iar plata acesteia nu este În concurs cu salariul pe care îl primește pentru munca depusă în prezent. De altfel Curtea Constituțională a arătat (D. 2012000) că pensia de serviciu, „nu reprezintă un privilegiu, ci este justificată în mod obiectiv, ea constituind o compensare parțială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea statutelor speciale cărora trebuie să li se supună... militarii";.
Pensia este un „bun";. În jurisprudența C. (cauza Buchen contra Republica Ceha si Gaygusuz contra Austriei) pensiile, salariile, alocațiile de la stat sunt considerate „bunuri";.
Pensia este un drept de creanță asupra statului, dobândită la data trecerii în rezervă. Plata creanței nu poate fi suspendată unilateral printr-un act normativ, pentru că în acest fel ar avea loc o naționalizare. În jurisprudența C. creanțele sunt calificate „bunuri";, indiferent dacă sunt constituite sau virtuale, dacă reclamantul avea o „speranță legitimă"; de a-și vedea creanța concretizată.
La data trecerii în rezervă conta pe faptul că dreptul de alegere a profesiei
și a locului de muncă și încasarea pensiei, nu ar putea fi invalidate retroactiv în detrimentul său. Speranța legitimă se întemeiază și pe faptul că în legislația pertinentă a ultimilor 50 de ani cumului pensiei cu salariul era permis (L. 1., D. nr. 214/1977, D. nr. 141/1967, D. nr. 293/1959, D. nr. 360/1949, L.
446/1943) .
Prin obligarea acestuia de a solicita suspendarea plății pensiei pe durata angajării mele într-o instituție publică a fost adusă o atingere substanței dreptului lui de proprietate asupra pensiei pentru că deși are dreptul la pensie în virtutea art. 14 lit. b din L. 1., acesta ar devenit precar, date fiind limitările care îl vor afecta, și ar fi fost golit de conținut din cauza incertitudinii ce caracterizează situația juridică a bunului.
Suspendarea plății pensiei, pentru a putea muncii în sectorul public, ar reprezenta, astfel, o atingere a posibilității practice de a exercita dreptul de a dispune și utiliza pensia printr-o ingerință disproporționată în substanța înseși a dreptului de proprietate asupra pensiei (cauza Sporong și Lonnroth, jurisprudența C.).
Pentru a putea fi aplicată, măsura privind interzicerea cumulului pensiei cu salariul din L. 3., trebuia să îndeplinească cumulativ următoarele condiții: accesibilitate, previzibilitate și precizie în privința condițiilor și modalităților de aplicare. (cauza Broniowski, cauza Beyeler, jurisprudența C.).
Interzicerea cumulului se aplică discriminatoriu, numai persoanelor care lucrează în sectorul public și au în plată o pensie mai mare decât salariul mediu net pe economie.
Nici cauza de utilitate publică nu este justificată. Existența crizei economice nu poate fi negată dar nu poate fi justificată ca fiind de „. publică"; sancționarea angajaților de la stat, în favoarea angajaților din mediul privat, prin suspendare totală a plății pensiei, dacă aceasta depășește un anumitplafon. Nu a fost asigurată o justă și dreaptă despăgubire pentru persoanele cărora li se limitează dreptul la muncă sau li se suspendă pensia. Combaterea efectelor crizei economice este de „. publică"; dacă contribuția fiecărui cetățean este cuantificabilă, echitabilă și rezonabilă și nu poate fi prezumată că este echitabilă și rezonabilă dacă numai pensionarii din sectorul public cumularzi
„plătesc"; prin obligarea la renunțarea la pensie. J. C. arată că trebuie menținut un just echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele de protejare a interesului individual. Echilibrul are în vedere condițiile de acordare a despăgubirilor. Prin impunerea unei sarcini excesive, obligarea la renunțarea la încasarea pensiei pentru a-și continua activitatea în sectorul public, împotriva sa a fost luată o măsură disproporționată în totală contradicție cu art. 1 din P. 1 și art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a uniunii europene.
Art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului:
„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație";.
Art. 21 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii E.
(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.
Concedierea este discriminatorie în temeiul art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului deoarece îi lipsește o justificare obiectivă, rațională și rezonabilă, nu are un scop „legitim"; și nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul avut în vedere. Pentru a fi obiectivă concedierea trebuia să fie previzibilă la data dobândirii dreptului, la pensie, și nu la o dată stabilită arbitrar ulterior. Pentru a fi rațională măsura concedierii trebuie aplicată tuturor cetățenilor, aflați în situații similare, eventualele diferențe de tratament să fie reparate prin alte măsuri compensatorii.
A fost aplicat un tratament diferențiat inadmisibil bazat exclusiv pe locul de muncă (public sau privat) și cuantumul pensiei (avere). Se ajunge la situația discriminatorie ca dintre mai mulți pensionari cu același venit salarial, cei care au o calificare inferioară, au lucrat mai puțin sau în domenii nesemnificative înainte de pensionare, să realizeze câștiguri mai mari, deoarece pot cumula salariul cu pensia.
Acest criteriu este arbitrar, axat pe nivelul pensiei nete aflate în plată, recalculat la diferite intervale de timp pe baza unor indicatori economici, fiind nerelevant faptul dacă această depășire este de numai câțiva lei sau mult mai mare. La următoarele stabiliri a nivelului acestui plafon este posibil ca unele persoane să se situeze în limita admisă de lege, iar altora să le fie redusă pensia la cuantumul care ar determina renunțarea la aceasta în favoarea păstrării locului de muncă. Pentru aceste persoane nu ar fi posibilă reintegrarea pe postul anterior, deoarece legislația nu reglementează o astfel de procedură.
Discriminarea acestuia există și în raport cu persoanele care nu s-au pensionat și pot cumula salariile pe baza D. nr. 1. a C. constituționale, care a decis că L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personaluluiplătit din fonduri publice nu poate interzice cumulul de salarii în cazurile în care L. fundamentală admite în mod expres cumulul de funcții.
Situația este discriminatorie prin prisma faptului că putea cumula veniturile dacă nu se pensiona, în același mod cu polițiștii care desfășoară în paralel activități didactice.
Nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite
și scopul avut în vedere prin pierderea în întregime a pensiei dacă depășesc un anumit plafon.
Discriminarea se manifestă și prin încălcarea obligațiilor de asigurare a unui trai decent și de respectare a egalității de tratament, consacrate prin art. 4 din L. nr. 75/1999 și prin D. C. nr.(...) și nr.2000/750127 noiembrie 2000, prin P. nr.12 la C. privind Apărarea D. O. și Libertăților Fundamentale și prin
C. O. I. a M. nr. 1..
Discriminarea se mai realizează sub aspectul încălcării art. 20, 23 și art. 24 din Carta S. E. din 3 mai 1996, ratificată prin L. nr.74/1999. Prin acestea s-a recunoscut dreptul la egalitate de șanse și de tratament fără discriminare cu privire la: accesul la angajare, protecția împotriva concedierii, evoluția carierei, promovarea și dreptul persoanelor vârstnice de a rămâne cât mai mult timp în activitate.
Art.6 din Tratatul U.E interzice orice tip de discriminare indiferent de criteriul pe care este fondată. Discriminarea este considerată ca un factor ce poate submina îndeplinirea obiectivelor Tratatului C. E., în special atingerea unui nivel înalt al ocupării forței de muncă și al protecției sociale, creșterea standardului de trai și a calității vieții, coeziunea economică și socială.
Este discriminare orice încălcare a principiilor din P. 12 la C. E. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; din Tratatul de la A. din anul 1999; din Carta drepturilor fundamentale a UE; din Recomandările de politică generală în domeniul discriminării ale Comisiei E. împotriva Rasismului și Intoleranței (BCRI); din Constituția R., din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare și din L. nr.
4812002 pentru aprobarea OG nr. 137/2000.
Principiul nediscriminării este perceput în U.E. ca element esențial în eforturile pentru asigurarea respectării și promovării drepturilor omului.
Instanța nu a constatat că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută deoarece că nu a semnat declarațiile, or pentru formarea valabila a oricărui act juridic, consimțământul trebuie nu doar sa existe, să fie exteriorizat, ci acesta sa fie liber exprimat și dat în cunoștință de cauză, așadar, respectând dispozițiile art. 953, art. 955 și următoarele din C. civil, trebuie să se constate nulitatea absolută a deciziei de concediere.
D. de concediere încalcă principiul legalității (al supremației dreptului) garantat de către C. E. a D. O., ceea ce presupune existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si predictibile in aplicarea lor si care să nu fie încălcate de alte norme de drept, ulterioare.
Curtea de Justiție a C. E. a decis în mai multe spețe cu privire la neretroactivitatea actelor juridice, începând cu cauza Neumann (17/67 din 13 decembrie 1967).
În același sens a decis cu privire la respectul drepturilor dobândite și imuabilitatea situațiilor juridice subiective (Cauza Gesamthochschule Duisburg, 234/83 din 29 ianuarie 1985 ; Cauza Verii Wallace, 159/82 din 22 septembrie 1983); principiul bunei-credințe impus instituțiilor atât în domeniul administrativ cât și în domeniul contractual (Cauza Van Lackmuller, 43/59 din
15 iulie 1960) și principiul protecției încrederii legitime (Cauza Tomadini,
84/78 din 16 mai 1979). S-a decis că este admisibil efectul retroactiv al legiicivile numai în cazul cumulării a două condiții, constând în faptul că
";retroactivitatea este probabilă sau previzibilă";, și „cei interesați au fost informați inițial asupra adoptării unor măsuri viitoare cu caracter retroactiv";
(Cauza Bosch, din 6 aprilie 1962).
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 23 septembrie 2010 pârâta a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate.
În motivare pârâta a arătat că instanța de fond a făcut o apreciere corectă a probelor administrate și a aplicat corect legea, decizia contestată fiind emisă în conformitate cu prevederile Cap. IV din L. nr. 329/(...), aplicabile persoanelor care la data intrării în vigoare a legii sus amintite sunt pensionari cumularzi.
Pentru anul 2009 salariul mediu brut este de 1693 lei, conform prevederilor art. 4 alin. (3) din O. nr. 1730/(...).
Raportat la prevederile art. 18 din L. nr. 329/(...) și art. 7 și 8 din O. nr.
1730/(...), reclamantul a fost înștiințat să se prezinte la C. R. U., S. până în data de (...) cu ultimul cupon de pensie în vederea clarificării situației privind cumulul pensiei cu salariul, iar față de împrejurarea că nu a depus cuponul de pensie și declarațiile din Anexa 1 și 2 la O. nr. 1730/(...), ci un Memoriu - Protest și o adresă prin care informează conducerea Direcției de A. S. C. asupra faptului că, consideră că a fost angajat legal și are dreptul la muncă, începând cu data de (...) încetează de drept raporturile de muncă stabilite în baza contractului individual de muncă nr. 408/(...), ale reclamantului L. F., inspector de specialitate gradul II în cadrul Direcției de A. S. C. Z.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și aapărărilor invocate, Curtea reține, cu majoritate de opinii, următoarele:
Recursul este fondat și urmează a fi admis ca atare, cu consecința modificării sentinței atacate în sensul admiterii contestației astfel cum a fost precizată, în sensul anulării deciziei de concediere și al obligării pârâtei la reîncadrarea reclamantului pe postul deținut anterior concedierii și să plătească acestuia o despăgubire egală cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat începând cu data de (...) și până la reintegrarea efectivă.
1. Pentru a dispune astfel, se constată în primul rând că prin acțiunea sa, reclamantul critică practic aplicarea în cazul său a prevederilor Cap. IV - Măsuri privind regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, în scopul reducerii cheltuielilor bugetare - din L. nr. 329/(...) - privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia E. și Fondul Monetar Internațional - publicată în Monitorul Oficial nr. 761/(...), conform cărora beneficiarii dreptului la pensie aparținând atât sistemului public de pensii, cât și sistemelor neintegrate sistemului public care realizează venituri salariale sau, după caz, asimilate salariilor, potrivit legii, realizate din exercitarea unei activități pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire, potrivit legii, în cadrul autorităților și instituțiilor publice centrale și locale, indiferent de modul de finanțare și subordonare, precum și în cadrul regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale la care capitalul social este deținut integral sau majoritar de stat ori de o unitate administrative teritorială, pot cumula pensia netă cu veniturile astfel realizate, dacă nivelul acesteia nu depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentareabugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin L. bugetului asigurărilor sociale de stat.
Motivele în drept invocate de reclamant pot fi structurate în patru mari categorii:
1. invocarea neconstituționalității acestor dispoziții legale;
2. invocarea încălcării de către aceste prevederi din dreptul intern a anumitor garanții cuprinse în C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
3. invocarea încălcării legislației comunitare și 4. încălcarea altor convenții și pacte la care R. este parte.
Sub raportul constituționalității acestor prevederi legale, anume, ale Cap.
IV din L. nr. 329/(...), raportat la dispozițiile art. 41, 44, 47, 53 și 135 lit. f) din Constituția R., a fost sesizată Curtea Constituțională a R. chiar în prezentul dosar, care prin D. nr. 366/(...) (filele 116-126 dosar recurs) a respins excepția de neconstituționalitate.
De asemenea, prin decizia nr. 1414 din 4 noiembrie 2009, Curtea
Constituțională a R. s-a mai pronunțat asupra acestor critici, reținând că
„dispozițiile cap IV. din lege sunt constituționale în măsura în care nu se referă la persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres prin C..
Așa fiind, Curtea constată că nu se poate raporta la neconstituționalitatea dispozițiilor legale cuprinse în cap IV. din L. nr. 3..
Cât privește invocata încălcare de către aceeași lege a ordinii juridice comunitare referitoare la dreptul de a nu fi discriminat se constată, de asemenea, că prin încheierea civilă fără număr din acest dosar, pronunțată în
25 octombrie 2010, Curtea a respins cererea de sesizare a C. de Justiție a C. E. pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare privind interpretarea art. 1, 3, 8 și 9 din Directiva 2000/78, art.3 din Directiva 76/207/CEE, art. 4 din Directiva nr. 76/207/CEE și a art.141 TCE, cu motivarea că motivele/criteriile de discriminare invocate în cauză nu fac obiectul acestor reglementări comunitare.
2. Așa fiind, Curtea apreciază, cu majoritate de opinii, că prezenta cauză poate și se impune a fi cercetată prin raportare la celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamant, anume, cele în legătură cu încălcarea garanțiilor cuprinse în C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale precum și în alte convenții și pacte la care R. este parte, ca și în acte normative comunitare relevante, mai puțin cele arătate mai sus.
Se consideră, cu majoritate de opinii, că faptul pronunțării de către Curtea Constituțională a R. a unei decizii de constatare a constituționalității dispozițiilor legale invocate, din dreptul intern, nu impietează asupra chemării instanței interne de a analiza și a se pronunța în concret asupra cauzei din perspectiva aplicării acestor garanții pe care reclamantul le invocă din convențiile și pactele la care R. este parte.
În acest sens, se constată în primul rând că potrivit prevederilor art. 13 din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (în continuare, „C.";), „orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale";. Tot astfel, potrivit art. 8 din Declarația universală a D. omului, „Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege";.
Or, în raport de dreptul la un recurs efectiv, așa cum este reglementat de C., nu s-ar putea considera că statuările cu caracter generic ale C. Constituționale a R. asupra constituționalității unei legi, privită și analizată ca un act generic, deci prin raportare in abstracto la efectele juridice pe care le va produce, ar putea constitui în mod suficient o complinire a acestui drept. Practic, atunci când, așa cum o face reclamantul, sunt invocate încălcări ale garanțiilor date de C. cetățenilor care se situează sub efectele ei, recursul
efectiv constă doar din cercetarea de către instanțe a resp ectării acestor g aranții, prin raportare la situația concretă a individului , cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională a R. nu se subsumează conceptului de instanță națională, ci funcțiunea ei este de altă natură, aceea de a asigura verificarea de constituționalitate a legilor.
Este adevărat că în baza C.i R. (art. 20 alin. 2) au efect direct în ordinea juridică internă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte, iar Curtea Constituțională a R. este garantul C.i, deci inclusiv al acestui text constituțional, însă acest fapt nu constituie o piedică în calea verificării din partea instanței naționale a respectării garanțiilor aduse drepturilor cetățenilor de către aceste tratate și pacte în cazuri concrete, ci dimpotrivă, o instituire cu autoritate constituțională a obligației de a proceda astfel de către instanțele naționale.
Așa fiind, cu majoritate de voturi se reține că prin aplicarea în cazul
reclamantului a dispozițiilor din cap. IV din L. nr. 3., a fost încălcat dreptul acestuia la un bun, astfel cum este acesta reglementat prin dispozițiile art. 1
din P. 1 adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor";.
Se reține, sub acest aspect, situația specială a reclamantului, care, așa cum se arată în cererea de recurs, aspectul fiind necontestat de partea adversă, a fost trecut în rezervă din cadrele armatei, din care a făcut parte în perioada 1982-2002. Trecerea în rezervă s-a făcut în baza O. nr. 7., înainte de împlinirea vârstei legale de pensionare, care sub auspiciile L. nr. 1. era de 55 de ani (art. 12), cu acordarea unei pensii anticipate parțiale (art. 6 din O. nr.
7/1996) și a dreptului de a „. pensia cu salariul obținut în cazul în care își continuă activitatea ca angajat sau cu veniturile suplimentare realizate prin activități în scop lucrativ";. La acea dată, reclamantul avea 42 de ani.
Conform dispozițiilor art. 2 lit. c) din O. nr. 281/M49/1998, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 7., „în aplicarea prevederilor art. 12 din Ordonanța Guvernului nr. 7., unitățile milit are vor lua următoarele măsuri: … c) înscriu în carnetul de
muncă al persoanei căreia i s -a desfăcut contractul individual de muncă m ențiunea „Beneficiar de drepturi, conform Ordonanței Guvernului nr. 7.";.
Coroborând aceste prevederi legale cu cele ale art. 1 din O. nr. 7., care statuează: „Personalul militar și salariații civili din cadrul unităților militare, care se disponibilizează beneficiază de mă surile de protecție socială prevăzute
în prezenta ordonanță, ca urmare a programului de restructurare a armatei";,
trebuie concluzionat că dreptul reclama ntului la a cumula pensia cu salariul r eprezintă un veritabil drept de protecție socială, un drept c omp lex, ce include a tât dreptul la pensie, cât și dreptul de a cumula pensia cu un venit salarial și c are are o componentă vădit patrimonială.
Acest drept decurgând din politici sociale a fost confirmat și prin dispozițiile art.26 alin.1 și 2 din L. nr.1., care prevăd că persoanele care beneficiază de pensie militară de serviciu pot fi încadrate în muncă, pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, după caz, inclusiv în sectorul public, beneficiind de drepturile salariale corespunzătoare funcției în care sunt încadrate, inclusiv de sporul de vechime corespunzător vechimii în muncă, dobândite până la data pensionării. Persoanele prevăzute mai sus pot cumula pensia cu veniturile realizate, indiferent de nivelul veniturilor respective.
Desigur, s-a avut în vedere la adoptarea acestor texte normative atât vârsta persoanelor vizate, care au fost scoase dintr-un cadru profesional strict specializat la o vârstă relativ îndepărtată de vârsta standard de pensie, cât și dreptul cetățeanului de a-și asigura într-o măsură cât mai bună traiul, astfel încât la o pensie relativ mică, așa cum reiese din evoluția pensiei reclamantului, atestată de acesta în cererea de recurs (de la 718 lei la data trecerii în rezervă, în (...), la 829 lei la data de (...)), să poată adăuga, evident, prin efort propriu, un salariu.
Prin urmare, aceste persoane aveau, potrivit legislației în domeniu, speranța legitimă că, prin cumulul pensiei cu salariul obținut în alte domenii de activitate, puteau realiza venituri care să se apropie celor pe care le-ar fi obținut în cazul în care ar fi avut posibilitatea să-și continue cariera militară, asigurând pentru ei și familiile lor un nivel de trai decent.
În acest sens, în cazul STEC și ALȚII contra REGATULUI UNIT, prin H. din (...), C. a apreciat asupra scopului legitim și a justificării rezonabile și obiective a ingerinței statului ce a constat în decizia politică de suprimare a unui drept de prestație socială, tocmai având în vedere modalitatea aleasă în vederea atingerii acestui obiectiv, respectiv prin legarea vârstei limită pentru a putea beneficia de acest drept, de „. vieții active"; teoretice sau de vârsta legală de pensionare, considerând că în aceste condiții persoanele „ar fi încetat, în orice caz, să ocupe un post remunerat";.
Dispoziția legală de a se înscrie dreptul de a beneficia de măsurile de protecție socială prevăzute de O. nr. 7. în carnetul de muncă al reclamantului este în mod deosebit grăitoare pentru caracterul imuabil pe care legiuitorul l-a atașat inițial acestui drept, evident, în cadrul legislativ dat de vârsta standard de pensionare.
Astfel, la data edictării acestor dispoziții, actul normativ ce reglementa înscrierile în carnetul de muncă era D. nr. 92/1976, care la art. 1 statua:
„Carnetul de muncă este actul oficial prin care se dovedește vechimea în muncă, vechimea neîntreruptă în muncă, vechimea neîntreruptă în aceeași unitate, vechimea în funcție, meserie sau specialitate, timpul lucrat în locuri de muncă cu condiții deosebite, retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta.
(2) În carnetul de muncă se înscriu datele cu privire la situațiile arătate la alin. (1), precum și cele privind starea civilă, pregătirea școlară și pregătirea profesională a titularului, recompensele și orice alte situații care, potrivit dispozițiilor legale, se menționează în carnetul de muncă";.
Raportat la aceste dispoziții, singurul mod de interpretare logică și teleologică este în sensul că scopul înscrierii anumitor date în carnetul de muncă este acela al structurării într-un unic document a datelor relevante pentru stabilirea drepturilor salariaților ce derivă din raporturile de muncă sau care au legătură cu calitatea acestora de salariați și în funcție de care se vorstabili în viitor anumite efecte juridice. Prin urmare, dispozițiile legale la care reclamantul s-a raportat la data scoaterii sale în rezervă din cadrele armatei au conținut dreptul de a cumula pensia cu salariul și au prevăzut chiar înscrierea acestui drept în carnetul de muncă, pentru a se asigura eficiența în viitor a acestui drept, luarea la cunoștință despre acest drept de către viitorii angajatori și astfel, respectarea lui.
În baza acestor premise, reclamantul a făcut demersuri pentru reprofilarea lui într-o nouă meserie, într-un cu totul alt domeniu decât cel în care era profesionalizat anterior. Astfel, în condițiile în care restructurarea armatei a îmbrăcat un amplu caracter, iar posibilitatea de a activa în același domeniu era practic dramatic redusă, astfel încât cu diligența unui bun părinte de familie (bonus pater familie), prin raportare cu bună credință la prevederile legale în vigoare, așa cum au fost invocate în cele ce preced, reclamantul a urmat cursuri universitare timp de 5 ani, în domeniul asistenței sociale și al administrației publice, pe care le-a absolvit, fără a avea previzibilitatea la acel moment al inutilității lor viitoare.
Prin concurs, s-a angajat în cadrul Direcției de A. S. C. a P. municipiului
Z., încheind un contract individual de muncă pe durată nedeterminată.
T. aceste aspecte de fapt conturează, din perspectiva verificării protejării dreptului său la protecția bunurilor, în lumina art. 1 din P. 1 adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, următoarele consecințe:
Reclamantul a avut, în baza O. nr. 7., un bun, reprezentat de dreptul său la pensia anticipată parțială (relevantă, sub acest aspect, cauza Sporong și
Lonnroth din jurisprudența C., cauza Buchen contra Republica Ceha si Gaygusuz contra Austriei). Totodată, dreptul său de a cumula această pensie cu un salariu, privit împreună cu faptul urmării cursurilor universitare și a absolvirii acestora, al angajării în acord cu această nouă specializare prin încheierea unui contract individual de muncă pe durată nedeterminată, se constituie, din perspectiva reglementărilor menționate, într-o veritabilă
speranță legitimă, acceptată în jurisp rudența C. ca valo area patrimonială .
Altfel spus, speranța reclamantului că urmarea cursurilor universitare, cu efortul intelectual și chiar financiar pe care îl presupune, va fi fructificată în viitor prin posibilitatea de a se angaja într-un post adecvat noii sale pregătiri profesionale, întărită apoi de chiar faptul angajării, este una legitimă. L. în vigoare anterior adoptării L. nr. 3. îi permitea să creadă că reprofilarea sa în domeniul asistenței sociale și al administrației publice, prin excelență aparținând sferei publice a spectrului locurilor de muncă disponibile pe piață, este una realistă, legală, posibil a fi fructificată în viitor.
Schimbarea legislației, prin măsurile prevăzute la art. 17 și următoarele din L. nr. 3., a condus, în cazul reclamantului, la încălcarea dreptului său la un bun, prin încălcarea speranței legitime a acestuia de a se bucura de perspectivele date de noua sa calificare, inclusiv sub aspect patrimonial.
Prin măsura luată împotriva reclamantului, de încetare a contractului său individual de muncă fără nici o culpă a acestuia, reclamantul a fost lipsit de perspectiva complinirii veniturilor sale lunare cu salariul de care se bucura, și prin aceasta, de speranța legitimă de a avea în continuare venitul lunar compus din pensie și salariu.
Este neîndoios și evident că lipsirea în acest mod a reclamantului de proprietatea sa s-a făcut pentru cauză de utilitate publică, așa cum reiese din chiar titlul L. nr. 3. (pentru „raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia E. și Fondul Monetar Internațional";).
Nu se poate însă afirma că măsura este prevăzută de lege, în accepțiunea pe care jurisprudența C. a dat-o acestei sintagme. Astfel, în această jurisprudență s-a conturat imperativul ca legea să fie accesibilă, precisă și
previzibilă, or așa cum s-a arătat în considerentele ce preced, previzibilitatea măsurii luate de legislativ nu a existat, dimpotrivă, măsura a fost cu totulimprevizibilă și chiar exclusă ca posibilitate în legislația anterioară.
L. nr.3. a introdus în contractul încheiat între părți o condiție rezolutorie, aducând atingere dreptului la muncă al reclamantului.
Un contract de muncă neafectat de modalități a fost transformat astfel, la data apariției L. nr.3., peste voința părților, într-un contract în care prestarea muncii de către salariat a fost supusă unei condiții rezolutorii, salariatul putând continua prestarea muncii-obiect principal al contractului - doar în condițiile formulării opțiunii pentru suspendarea plății pensiei de serviciu anticipate.
Stabilitatea în muncă presupune reglementarea expresă, limitativă, prin legi previzibile, a cazurilor de modificare, suspendare și, mai ales, încetare a contractului individual de muncă, dând astfel posibilitatea subiectului de drept interesat, a-și orienta conduita în vederea încheierii sau continuării unui raport de muncă în deplină cunoștință de cauză cu privire la situațiile în care ar putea fi afectat dreptul său la muncă.
În acest sens, prin decizia nr.383/2005, Curtea Constituțională a reținut că: „Reglementările legale care urmăresc asigurarea stabilității raporturilor juridice de muncă apără interesele legitime atât ale salariaților, cât și ale angajatorilor. Stabilirea limitativă a cazurilor în care și a motivelor pentru care încetarea raporturilor juridice de muncă poate avea loc din inițiativa și din voința unilaterală a angajatorului reprezintă cea mai importantă garanție pentru exercitarea dreptului la muncă";.
Dacă inițial legislația a îndemnat practic reclamantul și în general persoanele aflate în situația sa să se reprofileze în diverse domenii de activitate, asigurând inclusiv prin înscrierea în carnetul de muncă dreptul de a cumula pensia cu veniturile salariale, fără a distinge între mediul privat și cel public al angajării, la doar 4 ani de la angajarea în muncă a reclamantului conformă nou dobânditei sale specializări, s-a modificat legislația în sensul interzicerii practicării acestei specializări de către reclamant (nu în mod direct, ci indirect, prin interzicerea cumulării pensiei sale cu venituri salariale dobândite prin muncă depusă în cadrul autorităților și instituțiilor publice centrale și locale). Prin urmare, legea s-a dovedit imprevizibilă în raport de situația reclamantului, care deși cu diligență s-a supus previziunilor sale, comportamentul său a fost ulterior sancționat ca nelegal și dreptul său de proprietate lipsit de o parte substanțială a sa.
În plus, deși condiția indemnizării proprietarului în situația lipsirii sale de proprietatea sa nu este prevăzută în mod explicit în dispozițiile P.ui 1, această condiție trebuie dedusă din principiile generale ale dreptului internațional, la care textul face trimitere expresă, fiind totodată impusă de jurisprudența constantă a C., „sub rezerva unor circumstanțe excepționale";
(cauza Spporong și Lonnroth v. Suedia).
Chiar acceptând că în speță există astfel de circumstanțe excepționale, prin situația creată pe plan național în contextul crizei economice globale și al măsurilor luate prin mai multe prevederi legale pentru diminuarea impactului crizei asupra bugetului național, lipsirea reclamantului de bunul său (privit ca speranță legitimă la cumularea pensiei cu salariul) fără nici o reparație și fără posibilitatea de a se remedia situația (față de caracterul definitiv al încetării contractului individual de muncă), în baza unor dispoziții legale imprevizibileapare ca o sarcină excesivă pentru reclamant, cu ruperea justului echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele de protejare a interesului individual.
Circumstanțele excepționale arătate nu puteau conduce, cu respectarea principiului rezonabilității și proporționalității, decât la adoptarea unor măsuri cu caracter temporar, pe perioada crizei economice, în ceea ce privește limitarea dreptului la muncă, ori încetarea unui contract de muncă este o măsură cu caracter permanent, ce-și va continua desigur efectele și după încetarea perioadei de criză.
Proporțională cu situația care a determinat-o, având în vedere mai ales faptul că salariatul a obținut încheierea contractului de muncă în baza unor studii superioare urmate în acest sens și a unui concurs câștigat pentru acest loc de muncă, ar fi fost o măsură de suspendare a contractului său, asemănătoare disp.art.53 din C. muncii, eventual cu plata cu indemnizații compensatoare într-un anumit procent din salariu.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, urmărind evoluția legislativă din țara noastră, între data încetării de drept a contractului de muncă al recurentului și data formulării prezentei sesizări, Curtea observă că pensia de serviciu a acestuia va fi recalculată în baza L. nr.119/2010, iar influența acestor dispoziții asupra cuantumului pensiei nete a recurentului, este posibil să îi permită acestuia cumulul pensiei cu salariul obținut la intimată, fără ca acesta să mai poată relua vechiul raport de muncă (locul de muncă nefiind desigur vacant) și fără să poată beneficia de reglementări pe care legiuitorul le-a prevăzut în situații similare, de pildă în art.72 alin.2 din C. muncii, respectiv de a fi reangajat pe postul ocupat anterior fără examen sau concurs ori perioadă de probă.
De altfel, prin aceeași decizie nr.1., Curtea Constituțională a reținut, analizând dispozițiile art.10 cap.III din L. nr.3., următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Practic, reclamantul ar trebuie să înceapă o nouă formare profesională, într-un al treilea domeniu de activitate, la scurt timp după ce i s-a impus tot prin măsuri statale o altă formare profesională, total diferită de cea inițială.
3. T. aceste considerente au format opinia majoritară că s-a încălcat dreptul reclamantului la un bun, în înțelesul dat de jurisprudența C. acestei noțiuni protejate de prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la C., situație în care acesta este îndreptățit la repararea prejudiciului creat prin chiar reintegrarea sa în postul deținut anterior, anulându-se astfel măsura nelegală luată împotriva sa.
În plus față de aceste considerente, la baza formării opiniei majoritare au stat și prevederile D. C.ui (63/266/CEE) din 2 aprilie 1963 de stabilire aprincipiilor generale pentru punerea în aplicare a unei politici de formare p rofesională comun e, unde, în declarația de intenții, se arată: „întrucât trebuie respectat dreptul fundamental al fiecărei persoane de a -și alege în mod liber o cupația, instituția și locul de formare, precum și locul de muncă ; … întrucât,în cursul diferitelor etape ale vieții profesionale, fiecare persoană trebuie să
poată beneficia de formare și de perfe cționare, precum și de recalificarea p rofesională de care are nevoie";, iar la al treilea principiul se subliniază: „La punerea în aplicare a politicii comune de formare profesională, o importanță deosebită trebuie acordată: previziunilor și estimărilor, atât la nivel național,
cât și la nivel com unitar, cu privire l a necesarul cantita tiv și calitativ de l ucrători al diferitelor sectoare productive ; unui sistem permanent de informații
și de orientare sau îndrumare profesională pentru tineri și adulți , pe baza cunoașterii aptitudinilor individuale, a mijloacelor de formare și a posibilităților de angajare, care funcționează în strânsă colaborare cu sectoarele economice de producție și distribuție, cu serviciile de formare profesională și cu școlile;
asigurării condițiilor ca fiecare persoană să poată recurge în timp util la s istemul prevăzut mai sus înainte de ale gerea profesiei , în cursul formării sale p rofesionale și de-a lungul întregii sale activități profesionale ";.
T. aceste deziderate ale Uniunii E. nu pot primi un caracter efectiv decât în situația în care se asigură premisele punerii în practică a formării profesionale pe care cetățeanul a dobândit-o, bazându-se pe informațiile pe care statul, legislativ, i le-a pus la dispoziție referitor la posibilitățile de angajare ulterioare acestei formări, o modificare legislativă atât de drastică precum cea care a afectat situația profesională a reclamantului fiind de natură a încălca practic dreptul reclamantului la eficiența formării sale profesionale , prin aneantizare efectelor la care acesta în mod legitim spera pe urma formării,
ca și dreptul acestui a la informare și pri n aceasta, la alegere a liberă a locului d e muncă . Practic, libertatea inițială în alegerea locului de muncă a fost anulată prin impunerea renunțării fie la pensie, fie la locul de muncă.
De altfel, C. muncii cuprinde de asemenea reglementarea dreptului la muncă, la libertatea muncii (art. 3 C. muncii în vigoare la data concedierii reclamantului), la formare profesională (art. 188, 190 și urm. C. muncii), la informare (art. 17 C. muncii), drepturi rămasă fără consistență sau fără efectele pe care în mod normal trebuia să le aibă, prin modul de derulare a raporturilor de muncă ale reclamantului.
Apoi, statul trebuie să asigure crearea condițiilor necesare pentru creșterea calității vieții.
Practic, imposibilitatea legală de continuare a raporturilor de muncă introdusă prin dispozițiile cap.IV din L. nr.3., în situația în care salariatul nu optează pentru suspendarea plății pensiei sale, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată sau care urmează a fi pusă în plată depășește nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat, afectează atât dreptul la pensie, la securitate socială, cât și îndatorirea statului de a asigura cetățenilor săi un nivel de trai decent.
Se mai reține în acest sens incidența dispozițiilor art. 15 din Carta drepturilor fundamentale ale uniunii europene „(1) Orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber. (2) Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili sau de a presta servicii în orice stat membru";, și art. 30
„orice lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale";; art. 6 di n Pactul internațion al cu privire la dre pturile economice,
sociale și culturale , ratificat de R. prin D. nr. 2. „1. Statele parți la prezentul pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoana de a obține posibilitatea să-și câștige existența printr-o muncă liberaleasă sau acceptată și vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept. 2. Măsurile pe care fiecare stat parte la prezentul pact le va lua spre a asigura deplina exercitare a acestui drept trebuie să includă orientarea și pregătirea tehnică și profesională, elaborarea de programe, de măsuri și de tehnici potrivite pentru a asigura o dezvoltare economică, socială și culturală constantă și o deplină întrebuințare productivă a forțelor de muncă în condiții care garantează indivizilor folosința libertăților politice și economice fundamentale";, alin. 2 articolul 1 din Carta socială europeană „... părțile se angajează ... să protejeze de o manieră eficientă dreptul lucrătorului de a-și câștiga existența printr-o muncă liber întreprinsă";, art. 23 din Declarația D. O.
„Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiții echitabile si satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru munca egală. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială";, art. 22 din Declarația drepturilor omului „Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale";.
Curtea apreciază că față de aceste considerente, constatând nelegalitatea actului decizional al angajatorului în sensul celor de mai sus, se impune anularea acestui act, fără a mai fi necesară cercetarea cauzei sub aspectul discriminării la care reclamantul se consideră victimă.
4. Urmează ca în baza art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 C.proc.civ., recursul să fie admis, cu consecințele arătate, cu aplicare prevederilor art. 80 C. muncii republicat (fostul art. 78 C. muncii), care prevăd anularea concedierii efectuată în mod netemeinic sau nelegal. Deși în cazul reclamantului contract individual de muncă a încetat de drept, în baza dispozițiilor legale citate (art. 20 din L. nr. 3.), măsura echivalează cu o concediere, în condițiile în care această cauză de încetare de drept nu se regăsește, nici punctual, nici indicată la modul generic, printre cauzele de încetare de drept a contractului individual de muncă enumerate de art. 56 C. muncii, iar efectele sunt cele ale unei concedieri. De altfel, chiar fără a face această asimilare, trebuie acceptat că aplicare nelegală a unui caz de încetare a contractului individual de muncă se sancționează similar unui caz de concediere nelegală, anume, tot prin anularea măsurii și repunerea părților în situația anterioară, pentru identitate de rațiune, cu plata despăgubirii egale cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de reclamantul L. F. împotriva sentinței civile numărul 915 din (...) a T.ui S. pronunțată în dosarul numărul (...), pe care o modifică în tot, în sensul că:
Admite contestația precizată formulată de reclamantul L. F. în contradictoriu cu pârâtul C. LOCAL AL M. Z. - D. DE A. S. C. Z.,
Anulează decizia numărul 226/(...) emisă de pârâtă.
Obligă pârâta să-l reîncadreze pe reclamant pe postul deținut anterior concedierii și să plătească acestuia o despăgubire egală cu drepturile salariale indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat începând cu data de (...) și până la reintegrarea efectivă.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19 septembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
C. M. I. T. D. C. G.cu opinie separată,
GREFIER, A. B.
Red.I.T./S.M
2 ex./(...)
Jud.fond. A. B./P.D.
Cu opinie separată în sensul respingerii recursului a doamnei judecător
D.C.G.
Apreciez că în cauză se impunea respingerea recursului, față de următoarele considerente:
1.În primul rând, este necesar a se aprecia forța cu care decizia C.
Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate, se impune în fața curții investite cu judecarea cauzei, din punct de vedere al conformității legii interne aplicabile cu exigențele C.i E. a D. O.
Prin încheierea din data de 14 decembrie 2010 Curtea de A. C. a sesizat
Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a cap.
IV din L. 3., raportat la dispozițiile art. 41, 44, 47, 53 și 135 lit.f din
Constituția R..
În opinia instanței, pe larg motivată, s-a arătat că această lege aduce atingere drepturilor fundamentale ale recurentului, inclusiv din punct de vedere al dreptului său de proprietate. S-a arătat în cuprinsul acestei sesizări că reclamantul avea un „bun";, în sensul jurisprudenței C., atât în ceea ce privește dreptul său de creanță privind plata în continuare a pensiei stabilite legal, fără a fi pus în situația de a opta pentru suspendarea acesteia, cât și în ceea ce privește speranța legitimă de a cumula această pensie cu salariul obținut în urma prestării muncii. Imposibilitatea reclamantului de a obține plata veniturilor care-i erau garantate de către legiuitor, ca măsuri de protecție socială pentru faptul că a fost disponibilizat din rândul forțelor armate, într-operioadă în care se afla în plină viață activă, cu mult înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, constituie o ingerință nejustificată în dreptul recurentului la respectarea bunurilor sale, în sensul art.1 al P.ui adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. În sprijinul acestei susțineri au fost invocate jurisprudența C. E. a D. O., hotărârea pronunțată în cauza Stec și alții contra regatului Unit.
La data respectivă, am achiesat și eu opiniei majoritare, exprimată prin încheierea de sesizare a C. C. Prin decizia nr. 366 din 22 martie 2011, Curtea Constituțională a analizat reglementările respective prin prisma criticilor vizând restrângerea nejustificată a unor drepturi fundamentale precum dreptul la muncă, dreptul la pensie și dreptul la proprietate privată, precum și încălcarea principiului egalității în drepturi a cetățenilor. Concluzia C. Constituționale a fost însă în sensul netemeiniciei acestora, excepția de neconstituționalitate fiind respinsă.
Problema ce a generat opinia divergentă în cadrul deciziei C. de A. C. a fost în ce măsură dezlegarea dată de Curtea Constituțională leagă judecătorii cauzei. Or, din punctul meu de vedere, dezlegarea dată de Curtea
Constituțională inclusiv sub aspectul conformității legii interne cu tratatele internaționale în materia drepturilor omului leagă instanța de a sesizat Curtea, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. 4 din C..
Astfel, din punct de vedere procedural, invocarea unei contrarietăți între o normă internă privitoare la un drept protejat de C. și dispozițiile acesteia, pe temeiul art. 20 alin. 2 din Constituția revizuită se poate face direct în fața instanței judecătorești. Pe de altă parte, partea poate sesiza Curtea
Constituțională cu o excepție de neconstituționalitate, vis a vis de același aspect.
Examenul făcut de instanță este întradevăr diferit de cel făcut de Curtea Constituțională, fiind analizate probleme diferite: una de neconvenționalitate - o analiză în concret a modului în care aplicabilitatea unei legi aducere atingere drepturilor fundamentale ale unei anumite persoane -, alta de neconstituționalitate - un examen abstract, de verificare a conformității unei legi cu Constituția, inclusiv sub acest aspect, ceea ce înseamnă că, în principiu, instanța de judecată poate face aprecieri diferite de cele ale C. Constituționale sub acest aspect. Aserțiunea este însă valabilă numai în cazul unui control în mod efectiv diferit , făcut pe criterii diferite, decât de cel făcut de Curtea Constituțională. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care o instanța de drept comun ar cenzura decizii ale C. Constituționale, situație care, din punctul meu de vedere, nu poate fi admisă.
Or, în cauza de față, argumentele instanței in concreto - raportat la efectele pe care legea internă le-a produs asupra recurentului - si nu în abstract, privind neconformitatea legii interne cu C. E. a D. O. au fost supuse dezbaterii în fața C. Constituționale și au fost tranșate de aceasta. Ca atare, ele nu mai pot fi repuse în discuție și reținute ca argumente de fond, fără a se încălca art. 147 alin. 1 din C..
Este desigur mai mult decât regretabil modul succint în care Curtea
Constituțională a analizat argumentele aduse de curtea de apel și recurent vis a vis de problema discutată. Este și mai regretabil faptul că unele din acestea au scăpat unei analize efective a C. C. Însă aceste neajunsuri ale deciziei pronunțate de Curtea Constituțională nu pot constitui argumente legale pentru a înlătura efectele deciziei prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate.
Față de aceste considerente, apreciez că în temeiul art. 312 C.pr.civilă, recursul trebuia respins ca nefondat.
Judecător D. G.
| ← Decizia civilă nr. 5355/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2371/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
