Decizia civilă nr. 3141/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 3141/R/2011
Ședința publică din data de 21 septembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.A-R. M.
JUDECĂTORI: G.-L. T.
S.-C. B.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții C. I., F. D., C. I., Z. S. împotriva sentinței civile nr. 627 din 4 aprilie 2011, pronunțată de T. B.- N. în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați C. Z., P. C. Z. și C. LOCAL Z., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea în lipsă.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A P rin sentința civilă nr. 627 din 4 aprilie 2011 pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...) s-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanții F. D., Z. S., C. I., C. I. în contradictoriu cu pârâții C. Z. - prin P., P. C. Z. și C. LOCAL AL C. Z.
Pentru a pronunța această sentință, s-a reținut că reclamantul C. I. este viceprimarul comunei, iar reclamanții F. D., Z. S., C. I. sunt angajați în calitate de personal contractual în cadrul aparatului de specialitate al P. comunei, remunerarea tuturor fiind circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar.
În temeiul Legii nr. 1. a fost emisă Dispoziția nr. 169/(...) privind reducerea salariilor cu 25% a cuantumului brut al drepturilor salariale cuvenite reclamanților, care personal au semnat tabelul privitor la încunoștiințare, măsură contestată în prezenta cauză .
Salariul reclamaților care activează într-o unitate bugetară este stabilit prin lege, nefiind negociat între părțile contractante, astfel că poate suferi modificări tot în temeiul legii, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului
și/sau al salariatului.
Nici necesitatea edictării unui act adițional modificator al cuantumului salariului nu poate fi reținută de instanță ca determinând consecința pretinsă prin acțiunea promovată.
Supuse examenului de constituționalitate, prevederile legii au fost declarate conforme cu Constituția țării prin D. nr. 872 și 874 din 25 iunie
2010.
Măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr.
1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, , securitate privită din perspectiva componentei sale sociale și economice și nu militare, pentru a nu fi afectată ființa statului. Măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, iar nu substanța acestuia și este determinată de o situație de criză financiară mondială care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării, și implicit, securitatea națională. Tocmai pentru a nu fi afectată substanța dreptului s-a instituit caracterul temporar al diminuării salariale.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o. Astfel, din perspectiva reglementărilor constituționale și europene, nu se poate reține o eventuală discriminare a reclamantului, ca salariat în sectorul bugetar față de angajatul din sectorul privat, întrucât pentru a exista o încălcare a principiului nediscriminării consacrat de P. 12 al C. europene și art. 14 din C. europeană, este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă.
Referitor la prevederile art.40 alin.2 lit. c Codul muncii, tribunalul observă că acest text legal, prevede că angajatorul trebuie să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate, însă această dispoziție legală nu poate atrage o soluție de admitere a acțiunii pentru că, după cum s-a explicat anterior, angajatorii din sectorul public pot și trebuie să acorde cu titlu de drepturi salariale doar ceea ce este reglementat prin lege, neputând negocia cu salariații acordarea unor drepturi salariale mai mari ori mici prin contractul individual de muncă, drepturi ce ar fi situate în afara cadrului legal în materia salarizării personalului bugetar.
În baza dispozițiilor art. 20 din Constituție, reținând obligația instanței de a interpreta și aplica dispozițiile legale în conformitate cu tratatele internaționale ratificate de R., a superiorității C. europene față de normele interne, s-a analizat de tribunal dacă reglementările interne privitoare la diminuarea drepturilor salariale ale reclamantului intră sau nu în conflict cu normele convenționale.
T. a apreciat că dreptul de creanță al reclamanților privind salariul pentru munca prestată și corelativ obligația de plată a salariului de către angajator are la bază legea, care poate suferi modificări în privința cuantumului dreptului și obligației corelative în funcție de politica economică a statului, motiv pentru care nu se poate reține nici faptul că reclamanții au un bun în sensul C. europene sau cel puțin o speranță legitimă în ce privește cuantumul salariului.
S-a mai reținut că diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de
Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Lipsa unei despăgubiri nu conduce automat la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. pentru că statele se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o. Sub acest aspect, tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare.
Doar dreptul la salariu reprezintă bun în sensul convenției, nu și întinderea sa concretă, cuantumul său. per a contrario, cuantumul salariului nu ar putea fi nici diminuat, dar nici majorat niciodată, ceea ce nu este în spiritul jurisprudenței constante a CEDO.
Jurisprudența CEDO invocată expres prin acțiune se referă la situații juridice diferite, majoritatea cauzelor vizând bunuri imobile pentru care cei încauză s-au judecat anterior în fața instanțelor naționale, iar nu și cauze referitoare la măsura diminuării salariilor prin lege, pentru viitor, pentru o perioadă temporară, măsură determinată de o criza economică globală, așa cum este cazul de față.
În cauză, reclamanții nu au dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale, situația financiară a lor și a familiei lor a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea de mijloacele de subzistență.
Nici împrejurarea că pârâții ar dispune de fonduri proprii din care ar avea posibilitatea suportării plății salariilor la nivelul celor din luna iunie 2010 nu constituie un argument care să justifice obligarea pârâților la calcularea, alocarea și plata către reclamant a drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariile cuvenite și cele efectiv încasate prin reținerea unui procent de 25% .
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții C. I., F. D., C. I., Z. S. solicitând casarea hotărârii și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată cu obligarea intimaților la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă al fiecărui reclamant, dintre sumele încasate cu acest titlu și sumele stabilite prin respectivele contracte aferente lunilor iulie 2010 - decembrie 2010, suma eferentă reducerilor cu 25% a salariilor.
În motivarea recursului, s-a arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea fără să aibă în vedere faptul că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25% în temeiul disp.art.1 din L. nr.1. încalcă prevederile Declarației Universale a D. O. și pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Constatarea Curții Constituționale, în cuprinsul deciziilor nr. 8. și nr. 8., că L. nr.1. nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte.
Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol, trebuia analizat: dacă reclamanții au un "bun"; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege și urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un just" echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
CEDO s-a pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și împotriva
României, în sensul că și dreptul de creanță reprezintă un "bun" în sensul art. 1 din Primul protocol, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o "speranță legitimă" de a-l vedea concretizat. Mai mult, în Hotărârea din (...) în cauza M.u împotriva României (cererea nr. 12821/05), CEDO s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol. Așadar, salariul reclamanților la care aceștia au dreptul în baza contractelor individuale de muncă sau a dispozițiilor depuse la dosar, reprezintă un "bun" în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.
Cea de-a doua condiție ce trebuie verificată este cea a existenței unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea rec1amanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocol.
Reducerea salariului reclamanților cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie- decembrie 2010) și lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumelede bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor.
În al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
L. nr. 1. nu oferă reclamanților posibilitatea de obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica cu atât mai mult cu cât nici o circumstanță excepțională nu a fost invocată de guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr. 1., a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor, lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Reducerea salariilor bugetari lor cu 25% și imposibilitatea acestora de a- și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea salariaților, a justului echilibru ce trebuie păstrat Între protecția proprietății și cerințele interesului general. Procedându-se în acest fel s-a adus atingere chiar substanței dreptului de proprietate al reclamanților, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulateîn cererea de recurs și prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea constată următoarele:
Reclamanții au investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, pentru perioada iulie-decembrie 2010, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr. 1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - decembrie 2010.
Recurenții-reclamanți se consideră vătămați în drepturile lor prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii- cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din Codul muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduripublice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, și în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr.
3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din Codul muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fi modificat/redus de către angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul a considerat imperios necesară adoptarea la finele anului 2009, în perioada de criză economică, a unei legi privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, respectiv L. nr. 330 din 5 noiembrie 2009, care, la art.1, a prevăzut următoarele: "(1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. (2) Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.";
Prin urmare, chiar legiuitorul și-a exprimat expres, prin această lege, dezideratul ca salariile personalului plătit din fonduri publice să se bucure de stabilitate, în baza unei reglementări unitare, care să aibă scopurile și finalitățile indicate în art.6 din aceeași lege.
Sub aspectul susținerilor recurenților privind încălcarea art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și Libertăților
Fundamentale, Curtea reține următoarele:
Conform art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și
Libertăților Fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Art.1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, conținând trei norme distincte. Prima, exprimată în prima frază a primului alineat al art.1, stabilește principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiții, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art.1, recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.
Din perspectiva art.1 din primul Protocol adițional la C., în lumina jurisprudenței Curții Europene a D. O., se constată că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din
Protocolul nr. 1.
Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului deproprietate, fiind analizată de Curtea E. a D. O. numai din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. În acest context, Curtea E. a D. O. urmărește numai dacă justul echilibru între exigențele relative la interesul general si imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz si ceilalți c. Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al P. 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea E. a D. O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).
Cauza M.u contra României invocată de reclamanți prin cererea introductivă nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în cauza respectivă reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz „bun" în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
În cauză, Curtea reține că măsura luată prin L. nr.1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamanților, în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Astfel cum a reținut și instanța de fond prin D. nr. 8. și 8., Curtea Constituțională a reținut, în ceea ce privește diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art.41 din Constituție, că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu, iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin L. nr.1. se încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.
De altfel, prin D. nr. 874/(...) Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a mai reținut, analizând dispozițiile art.10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „…de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-osocietate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
Ținând seama de aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe dată cererii reclamanților, astfel cum a fost formulată, este temeinică
și legală, motiv pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. va respinge ca nefondat recursul, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C. I., F. D., C. I., Z. S. împotriva sentința civilă nr. 627 din (...) a T.ui B.-N., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI I .A-R. M. G.-L. T. S.-C. B.
Red.SCB Dact.SzM/2ex. (...)
Jud.fond: C.N.
G. C.
GREFIER
| ← Decizia civilă nr. 2934/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3395/72011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
