Decizia civilă nr. 3339/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3339/R/2011
Ședința publică din 30 septembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: A.-A. P.
JUDECĂTORI: C.-M. CONȚ
I.-D. C.
GREFIER : A.-A. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S. D. C.,împotriva sentinței civile nr. 7. din (...) a T.ui B.-N. pronunțată în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați C. N. ";. M. B., P. M. B. și C. LOCAL AL M. B., precum și pe chemații în garanție intimați MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, PRIN D. A J. B.-N. și M. E., C., T. ȘI S., având ca obiect drepturi bănești - diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă nimeni. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanta S. D. C., a fost introdus și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar în baza art. 285 din Codul muncii.
S-a făcut referatul cauzei după care, Curtea constată că prin memoriul de recurs (f. 2 din dosar), recurenta a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
De asemenea, Curtea constată că la data de (...), pârâtul intimat P. M.
B. a înregistrat la dosar o întâmpinare, prin care, în principal invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a P. M. B. și a C. Local al M. B., iar în subsidiar, solicită respingerea recursului formulat de reclamantă și admiterea cererii de chemare în garanție a M. F. P., prin D. a jud. B.-N. și a M. E., C., T. și S. formulată la fondul cauzei, iar în temeiul art. 242 alin.2
C.pr.civ. solicită judecarea cauzei în lipsă.
Curtea constată că la data de (...), D. a jud. B.-N., în numele chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, a înregistrat la dosar o întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului declarat de reclamantă ca fiind nefondat, cu consecința menținerii în întregime a sentinței recurate, iar potrivit art. 242 alin. 2 C.pr.civ. solicită judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 316 raportat la art. 294 alin. 1
C.pr.civ. invocă excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice în recurs.
Având în vedere că atât prin memoriul de recurs, cât și prin întâmpinările depuse la dosar, s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța apreciază că la dosar sunt suficiente probe pentru justa soluționare a recursului și reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 7. din (...) pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...) s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și a P. municipiului B.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S. D.- C., împotriva pârâților C. N. „. M. B., P. municipiului B. și C. local al municipiului B.
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva M. F. P. reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N. și a M. E., C., T. și S.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul analizând prioritar, în condițiile art.137 Cod procedură civilă, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B. a reținut că potrivit art.167 alin.1 din L. nr.84/1995, lege în vigoare pentru perioada la care se referă acțiunea formulată, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte sume potrivit legii. Finanțarea acestor unități are două componente, finanțarea de bază și finanțarea complementară. Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal
(inclusiv drepturile salariale) se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si alte venituri ale bugetelor locale. Conform art.36 din L. nr.215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Unitatea administrativ teritorială este reprezentată de primar în relațiile cu alte autorități publice și în justiție potrivit art.62 din L. nr.215/2001, iar potrivit art.63 alin.4 din aceeași lege primarul exercită funcția de ordonator de credite și întocmește proiectul bugetului local.
Ținând seama de aceste dispoziții legale, tribunalul a conchis că acești pârâți justifică legitimitate procesuală pasivă, deoarece P. municipiului B. are calitate de ordonator de credite al unității administrativ teritorială în a cărei rază funcționează angajatorul, iar C. local al municipiului B., are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, motiv pentru care excepția invocată a fost respinsă.
Analizând fondul pretenției deduse judecății, tribunalul a reținut că reclamanta a derulat cu pârâtul C. N. „. M. B. raporturi de muncă, potrivit înscrierilor din carnetul de muncă și/sau adeverinței eliberată de angajator, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar, nr. 3. și, începând cu data de 3 iulie 2010, drepturile salariale i-au fost reduse cu 25 %, reducere impusă de L. nr.1., aplicabilă tuturor persoanelor din sistemul bugetar, până la data de 31 decembrie 2010, în conformitate cu art. 16 din lege.
Această măsură este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1. și a fost impusă, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat, astfel că pârâta angajatoare a emis în temeiul acestei legi Decizia nr. 103/ (...) privind reducerea salariilor cu 25% în perioada 3.07-(...) , prin care s-a diminuat salariul brut al angajaților săi cu 25%, măsură contestată în prezenta cauză.
Dispozițiile L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr.
872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Salariul reclamantei este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, și o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art.53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu și să nu aducă atingere existenței dreptului sau libertății.
În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, și nu substanța acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salarial și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Contrar susținerilor reclamantei, diminuarea salariului cu 25% nu trebuia aplicată prin încheierea unui act adițional la contractul de muncă. Această critică nu este întemeiată întrucât în cazul salariaților din sistemul bugetar cuantumul salariului este determinat de lege, nefiind rezultatul negocierii, astfel că la încheierea contractului de muncă reclamanta și-a exprimat acordul de a primi salariul stabilit exclusiv prin voința legiuitorului. Orice modificare a cuantumului, dispusă prin lege, nu implică exprimarea acordului de voință al salariatului, nefiind incidente disp. art.41 din Codul muncii.
Referitor la critica de încălcare a art. 20 din Constituție, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională a examinat și acest aspect, reținând că nu este întemeiată deoarece L. nr.1. nu contravine C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici jurisprudenței Curții Europene a D. O. în acest domeniu.
Curtea Constituțională este, potrivit dispozițiilor art.1 si 2 din L. nr.47/1991, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor G.. Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea C. are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
Dimpotrivă, instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care R. și le- a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale si interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Așadar, prin aplicarea cu prioritate față de cele interne a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art.11 alin.3 din L. nr.47/1992, potrivit cărora deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor și nici pe cele ale art.31 din aceeași lege, conform cărora decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, cu atât mai mult cu cât deciziile invocate anterior sunt de respingere a obiecțiilor de neconstituționalitate, iar nu de admitere a acestora. In cazul respingerii obiecțiilor sau excepțiilor de neconstituționalitate este posibilă formularea unor noi excepții, iar Curtea Constituțională poate proceda, pe baza unor noi argumente sau ca urmare a revenirii la practica anterioara, la admiterea acestora, chiar dacă anterior s-a pronunțat în sensul constituționalității.
Curtea europeană a constatat că statutul conferit C.i în dreptul intern permite instanțelor naționale să înlăture - din oficiu sau la cererea părților - prevederile dreptului intern pe care le consideră incompatibile cu C. și protocoalele sale adiționale.
În consecință, constatarea anterioară a constituționalității L. 1. nu împiedică judecătorul național să verifice, din perspectiva articolelor 11 și 20 din Constituție, dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare C.i. Această verificare nu poate face abstracție de jurisprudența C. în materie, care nu garantează dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum.
Examinând acțiunea prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la faptul că „. persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale";, instanța a reținut următoarele:
Pentru respectarea prevederilor C.i trebuie observat că, referitor la regula aplicabilă art.1 din Protocolul nr.1, Curtea E. a D. O. de la S. a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprima in prima fraza a primului alineat si care are un caracter general, enunța principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de areglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
Pentru analizarea prevederilor art.1 din Primul protocol, trebuie avute în vedere următoarele aspecte: dacă reclamanta are un „. în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenta unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un „just echilibru"; între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Noțiunea de „. utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un „. care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o „speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul întrucât L. nr. 1. s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza
Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho
Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Măsura reducerii salariilor a fost făcută în baza unei legi, nr.1., astfel că este îndeplinită și condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege.
În ceea ce privește scopul urmărit și proporționalitatea, prin adoptarea
L. nr.1. s-a urmărit aplicarea aceluiași mod de calcul pentru toate categoriile de beneficiari ai sistemului public de pensii și eliminarea inechităților generate de aplicarea unor criterii diferite pentru aceeași categorie de pensionari. A. a fost generat de dificultățile financiare pe care le-a avut statul în suportarea de la buget a părții din pensie care nu se baza pe sistemul contributiv.
T. a reținut că în speță nu s-a încălcat dreptul la respectarea bunului recunoscut și ocrotit de art.1 din Primul Protocol adițional la C. , în cazul de față, însă, așa cum s-a arătat mai sus, constituie bun doar dreptul la salariu conferit prin lege, iar nu și întinderea concretă a cuantumului acestuia, care poate evolua în funcție de lege, pentru că, admițând o interpretare contrară, ar însemna că mărimea salariului odată stabilită, aceasta nu mai poate fi modificată, nici redusă, dar nici majorată, interpretare care nu este în spiritul jurisprudenței constante a C..
Prin urmare, o „speranță legitimă "; a reclamantei cu privire la dreptul de a încasa un anumit cuantum al salariului nu poate fi reținută.
S. se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat de mai multe ori că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
În considerarea celor menționate mai sus, instanța apreciază că măsura luată a avut un scop legitim, fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Ea este proporțională cu scopul urmărit, deoarece salariatul nu a fost lipsit în totalitate de salariu, acesta fiindu-i doar redus, iar măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării L. nr. 2., nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Desigur, pe perioada cât drepturile salariale stabilite sunt inferioare momentului iunie 2010 există în continuare, o restrângere a exercițiului unui drept fundamental, respectiv a dreptului la salariu, ca și corolar al dreptului la muncă. Această restrângere îndeplinește însă toate exigențele prevăzute de art. 53 din Constituție, fiind prevăzută de lege (L. nr. 2., începând cu data de 1 ianuarie 2011, pe tot parcursul anului 2011), fiind justificată de menținerea în continuare a existenței unei amenințări la adresa securității naționale (conform expunerii de motive la L. nr. 2.), măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
T. a apreciat că nu se poate reține nici încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de art.14 din C. pentru că este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori însituație analogă sau comparabilă și, așa cum rezultă din cuprinsul L. nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. In timp ce salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact cheltuieli de personal, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.
În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local, care trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii. Atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante pentru a se aplica noile prevederi legale. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea, astfel că angajatorul public nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere niciunuia dintre drepturile invocate de către reclamantă, situație în care, în baza prevederilor art. 1 din L. nr. 1., a art. 1 din L. nr. 2., a prevederilor art. 14 din C. europeană, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C., a P. nr. 12, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Față de soluția respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată, dat fiind caracterul incidental al cererii de chemare în garanție față de acțiunea principală, examinarea independentă și preliminară a excepțiilor procesuale invocate de chemații în garanție, unite cu fondul cauzei, nu se mai impune a fi realizată, fiind respinsă , în temeiul art. 60 Cod procedură civilă, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., și a M. E., C., T. și S., întrucât este exclusă ipoteza căderii în pretenții a pârâților.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S. D. C. solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul: - în principal - admiterii acțiunii introductive integral, astfel cum a fost formulată inițial; iar în subsidiar - admiterii în parte a acțiunii introductive, respectiva obligării pârâtei de rândul 1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie
2010.
În motivarea recursului reclamanta a arătat că hotărârea atacată este nelegală, impunându-se modificarea ei pe calea admiterii prezentului recurs, fiind prezent cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Esența motivării sentinței în sensul respingerii cererii rezidă în aceea că, în opinia instanței de fond, salariul nu constituie un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C.i europene a drepturilor omului.
Pentru motivele arătate în cuprinsul acțiunii introductive, pe care înțelege să le invoce din nou, preluându-le din cuprinsul acesteia, nu este de acord cu interpretarea instanței de fond și consideră că nu în acest sens
„trebuie interpretate dispozițiile convenției, ci în sensul susținut de aceasta
(respectiv în acela că salariul constituie un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul lui).
În măsura în care dispozițiilor convenției li s-ar da interpretarea pe care reclamanta o susține ca fiind cea corectă, cererea acesteia ar fi întemeiată integral și s-ar justifica admiterea prezentului recurs, integral, pentru întreaga perioadă (3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010).
Dar, chiar și în ipoteza în care instanța de recurs ar împărtăși raționamentul și argumentarea instanței de fond, sentința atacată este nelegală, întrucât face o aplicare greșită a dispozițiilor legale, respectiv dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor L. nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă. pentru perioada anterioară intrării în vigoare a L. nr. 1. (respectiv anterior datei de 3 iulie 2010).
Potrivit L. nr. 128 - privind statutul personalului didactic, (art.103), în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul, pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, (respectiv pentru intervalul dintre (...) - (...)) la un nr. de 62 zile lucrătoare de concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul concediul de odihnă se naște „zi de zi";, dar se execută, sub aspectul timpului fizic, în cursul vacanțelor școlare.
Așa fiind, chiar dacă reclamanta a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară, respectiv în cursul lunilor iulie și august 2010, reținerea din toată indemnizația de concediu a procentului de 25% este nelegală.
Aceasta întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești, iar aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor L. nr. 1. (care a intrat în vigoare la 3 iulie
2010) , face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii (chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi).
Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor legale atunci când a respins integral acțiunea introductivă formulată întrucât, pentru motivele arătate, acțiunea era pe deplin întemeiată cel puțin în parte, respectiv în ceea ce privește reținerea de 25% aferentă drepturilor bănești acordate în lunile iulie - august 2010 cuvenite pentru activitatea desfășurată în perioada de 10 luni anterioară acestora, (din anul școlar respectiv).
Cel puțin sub acest aspect, al considerării legale a unei măsuri dispuse prin retroactivitatea unei legi, hotărârea instanței de fond este nelegală, motiv pentru care reclamanta a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în modalitatea precizată „în subsidiar";.
Prin întâmpinare (f. 10), intimatul pârât P. municipiului B. a invocatexcepția lipsei calității procesuale pasive a P. municipiului B. și a C. Local al municipiului B., solicitând respingerea recursului și admiterea cererii dechemare în garanție a M. F. P. și a M. E., C. T. și S. formulată la fondul cauzei.
Prin întâmpinare pârâta D. G. a. F. P. B.-N. (f.11-12) a solicitatrespingerea recursului formulat cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Cu privire la solicitarea principală din recurs, de admitere a acțiunii reclamantei/. așa cum a fost formulată în fața primei instanțe, Curtea constată că aceasta este nefondată, soluția primei instanțe fiind legală și temeinică sub acest aspect, însă, Curtea apreciază că, în parte, considerentele primei instanțe cu privire la această soluție, se impun a fi schimbate parțial, pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, reclamanta/ul a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, pentru perioada iulie-decembrie
2010, în temeiul dispozițiilor L. nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - decembrie 2010.
Recurentul/a - reclamant/ă se consideră vătămat/ă în drepturile sale prin aplicarea art. 1 din L. nr. 1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin. 1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că, deși art. 157 alin. 2 din Codul muncii prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul, aceasta nu înseamnă că legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice o protecție mai redusă în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale, decât celor plătiți de către angajatori din sectorul privat.
Astfel, contrar celor reținute de către prima instanță, și în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o Lege unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din Codul muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fi modificat/redus de către angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare,pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens este și art. 6 alin. 1 din L. nr. 24/2000, potrivit căruia, orice proiect de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente și posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate și eficiență legislativă. Soluțiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care R. este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a D. O.
De asemenea, strâns legat de condițiile generale de previzibilitate a actelor normative în materie de salarizare, în mod special Codul muncii, prin art. 17 alin. 4, ce a transpus prevederile Directivei C. 91/533/CEE din 14 octombrie 1991, garantează în mod nediscriminatoriu atât salariaților din domeniul public, cât și celor din sectorul privat, pentru buna desfășurare a relațiilor de muncă, dreptul la informare asupra tuturor elementelor raporturilor de muncă, în primul rând asupra celor esențiale ale acestora, ce privesc condițiile prestării muncii și salariul, astfel încât, măsurile legislative adoptate în domeniul salarizării să fie previzibile și nediscriminatorii.
Având în vedere că sectoarele de activitate în care prestează munca salariații, funcționarii publici plătiți din fondurile publice, sunt de o deosebită însemnătate și responsabilitate, că în aceste domenii activează foarte multe persoane care au înalt grad de pregătire profesională, de specializare, care au fost angajați sau numiți în funcții, cu respectarea legislației, doar prin concursuri sau examene severe, că o parte însemnată dintre angajații ce fac parte din această categorie, datorită incompatibilităților prevăzute de actele normative în vigoare, nu ar putea să-
și asigure menținerea unor venituri lunare pe care aveau speranța de a le obține, muncind în sectorul privat, se impune ca S. să asigure acestora, în mod nediscriminatoriu față de lucrătorii din sectorul privat, stabilitatea și previzibilitatea salarială, siguranța economică a lor ca indivizi și, implicit, a familiilor lor, acesta trebuind să fie un deziderat pentru S. și un obiectiv de interes public.
Riscul pe care și-l asumă statul în situația în care nu asigură o asemenea stabilitate a veniturilor lunare realizate în urma muncii prestate, salariaților plătiți din fonduri publice, este tocmai orientarea lucrătorilor, mai ales a acelora cu înaltă calificare, spre sectorul privat, care poate să le garanteze respectarea stabilității și previzibilității salariale.
Pentru argumentele prezentate anterior, Curtea consideră că reclamanta, contrar celor reținute de către prima instanță, avea în cauză și un drept de creanță, „o speranța legitimă";, "un bun"; în sensul C.i Europene a D. O.
Se reține însă că măsura luată prin L. nr. 1., constând în restrângerea exercițiului dreptului reclamantei/., în reducerea drepturilor salariale cu
25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta R., care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit disp. art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându-seastfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Art. 53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O. prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din Constituție și nu încalcă prevederile art. 1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
De altfel, potrivit deciziei nr. 874/(...) a Curții Constituționale,
Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr. 1. sunt legale și conforme jurisprudenței C., tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora
și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art. 53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.";
De altfel, prin aceeași decizie nr. 1414/2009, Curtea Constituțională a reținut, analizând dispozițiile art. 10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamantei/., având ca obiect platadiferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% din salariu, reținută în 2010, în temeiul L. nr. 1.), pentru întreaga perioadă iulie
- decembrie 2010, este legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
Cu privire la solicitarea subsidiară formulată prin recurs, aceea de admitere în parte a acțiunii, în sensul obligării pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, Curtea, la termenul de judecată din data de (...) a invocat excepția inadmisibilității schimbării cauzei juridice a acțiunii în recurs, excepție care urmează să fie admisă în temeiul art. 316 C. proc. civ., rap. la art. 294 alin. 1 C. proc. civ., motivat pe următoarele:
Reclamanta/ul a investit în mod procedural instanța fondului cu oacțiune având ca obiect acordarea diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv
(respectiv restituirea diferenței de 25% din salariu reținută în 2010, în temeiul L. nr. 1.), pentru întreaga perioadă iulie - decembrie 2010.
Nicăieri în fața primei instanțe reclamanta/ul nu a investit instanța cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei de ord. 1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
Drept urmare, o atare solicitare, formulată pentru prima dată prin memoriul de recurs, echivalează cu o schimbare a cauzei juridice a acțiunii și, implicit a obiectului acțiunii, direct în recurs, demers inadmisibil prin prisma art. 294 alin. 1 C. proc. civ. Coroborat cu art. 316 C. proc. civ.
În temeiul prevederilor art. 312 alin . 1 și art. 299 și urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304
Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. D. C. împotriva sentinței civile numărul 7. din (...) a T.ui B.-N. pronunțată în dosar numărul
(...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 30 septembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
A. A. P. C. M. CONȚ I. D. C.
A. A. M.
GREFIER R edactat de I., dactilografiat de S. În 2 ex., la data de (...)
Judecător fond - I. C. - T. B.-N.
| ← Decizia civilă nr. 5061/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4646/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
