Decizia civilă nr. 3609/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3609/R/2011
Ședința publică din data de 18 octombrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. G.: N. N.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții B. C., B. I. și SC S. ET C. S., împotriva sentinței civile nr. 532 din 08 martie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe reclamanții intimați D. D., D. T., B. A. și M. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată că nu au fost depuse la dosar înscrisurile la care recurenții s-au obligat a le depune la termenul anterior de judecată.
Deliberând, văzând că s-a solicitat judecata cauzei și în lipsa părților de la dezbateri, instanța reține cauza în pronunțare.
C U R T E A A supra recursurilor civile de față.
Prin cererea înregistrată sub nr.3154/100/ (...) reclamanții D. D., D. T., B. A. și M. C. i-au chemat în judecată pe pârâții: B. C. și B. I. solicitând instanței obligarea acestora la plata salariului pe luna aprilie 2010.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat că au fost selectați de cei doi pârâți pentru a presta muncă în domeniul construcțiilor în F., desfășurându-și activitatea în aceste condiții începând cu data de 16 ianuarie 2010.
S-a mai arătat că, la data de (...), reclamanții au început lucrările de renovare a unui castel, pârâtul B. C. asigurându-i că lucrarea este legal contractată de către firma sa de construcții. Li s-a plătit salariul pe două luni, iar începând din luna aprilie nu li s-a mai achitat drepturile salariale, fiind trimiși în țară la data de 01 mai 2010.
În ședința publică din data de (...), pârâții B. C. și B. I. au invocat lipsa calității lor procesuale pasive în cauză, motivată de faptul că nu au fost părți în raportul juridic dedus judecății, precum și nesemnarea cererii de chemare în judecată de către doi dintre reclamanți: B. A. și M. C.
La data de (...), reclamantul D. D. a precizat că pârâtă în cauză este S.
„. ET C. S., al cărei administrator este pârâtul B. C.
Pârâta s-a opus admiterii acțiunii, arătând că reclamantul nu a fost niciodată angajatul ei, ci, se pare, al unei firme din F., pe care administratorul B. C. o deține împreună cu un francez.
În ședința publică din data de (...), în temeiul art. 133 al. 3
Cod.proc.civilă, s-a anulat cererea de chemare în judecată a reclamanților B. A. și M. C., care nu s-au prezentat în instanță să complinească lipsa semnăturii pe această cerere.
Prin sentința civilă nr. 532/(...), pronunțată de Tribunalul Maramureș, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B. C. și B. I., invocată de aceștia, s-a respins cererea formulată de reclamanții D. D. și D.
T., împotriva pârâților B. C. și B. I., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, reclamantul D. D. fiind obligat să le plătească pârâților B. C. și B. I. câte 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, s-a admis cererea formulată și precizată de reclamantul D. D. împotriva pârâtei S. „. ET C. S. și, în consecință, a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de 900 E. cu titlu de drepturi salariale aferente lunii aprilie 2010.
Prin aceeași hotărâre s-a respins cererea reclamantului D. T. formulată împotriva pârâtei S. „. ET C. S..
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a pârâților B. C. și B. I., s-a constatat că este fondată, având în vedere că cererea reclamanților este fundamentată pe un pretins raport de muncă, în care nu pârâții persoane fizice au calitatea de angajatori, ci pârâta persoană juridică S. „. ET C. S.
Asupra fondului cauzei, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art. 10 din Codul muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub autoritatea unui angajator, în schimbul unei remunerații. Având în vedere că munca se prestează în cadrul unor raporturi juridice diverse, de drept civil, de drept comercial etc., de esența raportului de muncă este subordonarea salariatului față de angajator, ceea ce implică dreptul angajatorului de a da salariatului ordine si dispoziții executorii si de a controla munca salariatului său, precum și dreptul salariatului la un salariu.
Prin art.16 din Codul muncii, se instituie obligația angajatorului de a încheia contractul individual de munca in forma scrisă, dar in cazul in care nu a fost îndeplinită această obligație, părțile pot face dovada prevederilor contractuale si a prestațiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă.
Prin proba testimonială administrată, s-a dovedit faptul că intre părți au existat raporturi de muncă.
Astfel, martorul M. C., a arătat ca reclamantul a lucrat pe un șantier în F. din 21 ianuarie 2010 până în data de 01 mai 2010, în baza unei "înțelegeri"; cu B. C., care este administratorul pârâtei S. „. ET C. S.
Același martor, coleg de muncă al reclamantului, a arătat că tot administratorul pârâtei, B. C., era cel care le dădea dispoziții și le trasa sarcinile de serviciu pe zi, iar, cel puțin în cazul său, salariul lunar îi era înmânat soției, în R.
Din depoziția aceluiași martor s-a mai reținut că în F. reclamantul a lucrat 10 ore pe zi cu o oră pauză, iar sâmbăta până la ora 12.
Martorul B. A. a declarat că, împreună cu reclamantul și alți colegi au plecat să lucreze în F. pe un șantier, în urma unei înțelegeri cu numitul B.
C. Nu a putut să precizeze dacă reclamantul a încheiat un contract de muncă, dar a arătat că toți colegii săi au negociat un salariu de 1000 E., iar lucrările pe care trebuiau să le execute erau stabilite pentru fiecare de către
B. C., care, de altfel, impusese și programul de lucru zilnic.
Declarațiile martorilor nu au fost combătute in niciun fel de intimată, singura sa apărare fiind aceea că B. C., administratorul ei și unic asociat are o firmă de construcții în F., iar reclamantul și martorii au prestat activitate pentru acea societate.
Însă, aceste afirmații nu au fost dovedite, deși administratorul pârâtei
S. „. ET C. S., fiind administrator și al societății comerciale din F. nu era îngrădit în obținerea probelor necesare în acest scop.
Față de cele arătate, prima instanță a reținut că reclamantul D. D. a dovedit că între el, in calitate de salariat, si pârâtă, în calitate de angajator, a existat un raport de muncă în perioada (...)-(...), fiind angajat pe postul de muncitor, drepturile bănești negociate pentru munca prestată pe durata delegării fiind de 1000 E.
Cum pârâta nu a dovedit plata acestor drepturi pentru luna aprilie
2010, însă reclamantul D. D. a recunoscut în ședința publică din data de
(...) că a primit 100 E. din suma menționată, instanța de fond a admis cererea acestuia, obligând pârâta la plata diferenței de 900 E.
Având în vedere că s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B. C. și B. I., iar aceștia au solicitat obligarea reclamantului D. D. la plata cheltuielilor de judecată, instanța, reținând culpa procesuală a acestuia, în baza art. 277 C.pr.civ., l-a obligat pe pârât să plătească fiecăruia suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanța a mai ținut cont de faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată și de reclamantul D. T. al cărui interes și raport juridic sunt distincte de cele ale reclamantului D. D.
Instanța a respins cererea de chemare în judecată a reclamantului D.
T., având în vedere că, în cazul inexistenței contractului individual de muncă, dovedirea raporturilor juridice între părți incumbă îndeosebi salariatului care are un interes în acest sens și care trebuie să dovedească împrejurarea că s-au născut raporturile juridice specifice de muncă.
Reclamantul D. T. nu s-a prezentat la nici un termen de judecată și nu a propus nici o probă pentru a-și dovedi pretențiile.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții: B. C., B. I. și S. „.
ET C. S., considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică.
Prin recursul formulat, pârâții B. C. și B. I. au criticat sentința primeiinstanțe pentru motivul că, deși le-a fost admisă excepția invocată în cauză
și în consecință, prima instanță a respins acțiunea acestora ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, și cu toate că onorariul avocatului a fost probat cu chitanțele depuse, fiind în sumă de 1240 lei, pentru fiecare in parte, în mod eronat instanța a diminuat, fără suport legal acest onorariu.
S-a mai arătat că activitatea avocatului este de diligenta, necesitând același volum de munca și pentru invocarea si motivarea unor excepții, cat și pentru probarea fondului și judecarea acestuia.
Prin recursul formulat, pârâta S. „. Et C. S. a invocat următoarelemotive de recurs:
Prin sentința atacata instanța a reținut, în ceea ce privește fondului cauzei, faptul ca, prin proba testimoniala s-a dovedit existenta unui raport de munca intre societate și intimat, in sensul că acesta a desfășuratactivități in calitate de angajat in F., și că B. C. este cel care a coordonat activitatea pe șantier, fiind și cei care ii plătea.
De asemenea, instanța a făcut adrese ITM-ului pentru a comunica daca intre societate si intimat a existat un raport de munca înregistrat. Din adresa instituției rezulta ca nu a existat niciodată un asemenea raport.
Se mai susține că, din probele testimoniale, pe lângă cele constatate de către instanța, mai rezulta faptul ca intimatul, împreuna cu martorii audiați au lucrat in F. pentru o firma franceza, și ca B. C. era cel care coordona activitățile acestei firme. De asemenea, martorii au declarat faptul ca nu au avut nici un raport de munca cu societatea recurentă si ca banii nu îi primeau de la aceasta.
In completarea depoziției celor doi martori, recurenta susține că a depus un extras constatator prin care a arătat instanței faptul ca domnul B. C., este asociat si administrator in societatea comerciala „SARL B.-C"; S., persoana juridica franceză, având ca obiect de activitate tocmai cel de construcții și renovări, adică exact munca prestata de către reclamant și cei doi martori.
In concluzie, se arată că intre recurentă și reclamant nu au existat niciodată raporturi de munca, acesta fiind si motivul pentru care I.T.M. nu are in evidenta un asemenea contract, iar societatea pârâtă nu a putut pune la dispoziția instanței niciun fel de stat de plata. Mai mult, se susține că societatea recurentă nu are și nu a avut raporturi contractuale cu beneficiari francezi si nu a avut angajați detașați pe teritoriul statului francez in vederea desfășurării activităților de construcții.
În consecință, se arată că în mod greșit prima instanță a reținut că s-a probat un raport de munca intre societatea pârâtă și intimat, raportat la întreaga probațiune depusa, în fapt raportul de munca, sau cum rezulta din probatoriu, desfășurându-se intre intimați si societatea franceza.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 3041 Cod.proc.civilă.
Analizând recursul formulat de pârâții: B. C. și B. I., prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, se reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Curtea reține că, potrivit disp.art.316 și 296 Cod.proc.civilă, recurenților nu li se poate înrăutăți situația în propria cale de atac, astfel încât instanța de control judiciar nu poate decât să constate că, prima instanță, exercitându-și doar dreptul și îndeplinindu-și obligația de a se pronunța asupra tuturor capetelor de cerere formulate în cauză, de a analiza
și de a-și forma convingerea și cu privire la acest petit, fără ca prin aceasta să încalce nici principiul libertății contractuale a părților, nici dispozițiile legale în domeniu, a stabilit și a pus în sarcina părții care a căzut în pretenții doar cheltuielile de judecată pe care le-a considerat necesare și utile soluționării cauzei.
Trebuie avut în vedere în acest sens că probatoriul din cauză denotă că situația de incertitudine în care s-a aflat salariatul reclamant cu privire la persoana care a avut calitatea de angajator în cauză și cu care trebuie să se judece în cadrul acestui conflict de drepturi a fost provocată și întreținută tocmai de către pârâtul B. C., care, conform declarațiilor martorilor audiați în cauză a purtat negocierile cu angajații privind prestarea muncii și drepturile bănești cuvenite, a stabilit sarcinile de serviciu ale acestora și a plătit parte dintre drepturile ce li se cuveneau.
Întrucât conform art.16 din Codul muncii, obligația de a încheia contractul de muncă în formă scrisă revenea angajatorului, se reține că recurentul-pârât B. C. nu-și poate invoca în cauză propria culpă. Încheindîn formă scrisă contractul de muncă, înmânând un exemplar de pe acesta salariatului, înregistrându-l la instituțiile competente în acest sens, salariatul desigur nu ar fi avut nici un fel de dificultăți în identificarea persoanei fizice sau juridice ce a avut calitatea de angajator.
În acest sens sunt, de altfel și dispozițiile prevăzute la art.17 și 18 din
Codul muncii, privind obligația de informare a salariatului de către angajator asupra clauzelor esențiale ale contractului de muncă.
Prin urmare, se rețin ca fiind nefondate motivele de recurs invocate de către acești pârâți în cauză.
În ceea ce privește recursul formulat de pârâta S. ET C. S., se reține că a cesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În mod corect prima instanță a reținut că, în temeiul disp.art.16 alin.2 din Codul muncii în forma în vigoare la data la care între părți s-au încheiat raporturi de muncă, reclamantul D. D. a probat, cu martorii audiați în cauză, prevederile contractuale și prestațiile efectuate.
Martorul M. C. V., fratele pârâtei B. I., a declarat că, împreună cu reclamantul, a lucrat pe un șantier din F., în urma înțelegerii prealabile cu B. C., în perioada 21.01-(...), cu excepția sărbătorilor de P., într-un program zilnic de lucru de 9 ore, iar sâmbătă 4 ore, primind dispoziții obligatorii de la B. C. A. a mai arătat că B. C. este și administrator la firma S. C. S., dar, din câte a înțeles, munca ar fi fost prestată pentru o societate franceză.
Același martor a mai susținut că reclamantul D. D. presta munca pe șantier, fiind calificat pe partea de finisaje, însă nu are cunoștință dacă acestuia i s-ar fi plătit salariul cuvenit.
În depoziția sa, martorul B. A. a arătat că, în perioada ianuarie-mai
2010, a lucrat în cadrul unei echipe de patru persoane, împreună cu reclamantul, la renovarea unui castel din regiunea T., timp de 8-10 ore pe zi, în zilele de sâmbătă lucrând doar dacă doreau.
Martorul mai arată că plecarea la muncă în F. a fost negociată telefonic cu pârâtul B. C., necunoscând dacă acesta este administratorul vreunei societăți comerciale, sau pentru ce firmă va presta munca și tot cu această persoană a negociat și suma de 1000 E. care să-i fie plătită lunar.
Același martor a mai arătat că, din spusele reclamantului, cunoaște că nu i-ar fi fost plătite acestuia sumele de bani cuvenite pe ultima lună, cu excepția sumei de 100 de E. achitată pentru întoarcerea în țară.
În ceea ce-l privește, martorul B. A. a declarat că a primit drepturile bănești restante după primul termen de judecată în acest dosar.
Din certificatul nr.3009/(...) eliberat de către O. registrului comerțului de pe lângă Tribunalul Maramureș, rezultă că S. ET C. S. are ca asociat unic pe pârâtul B. C. V. și, ca obiect de activitate principal, construcții de clădiri.
Din extrasul eliberat de către G. T. C. T., nr.2009B03122 din (...) rezultă că pârâtul B. C. este și administratorul societății cu răspundere limitată „SARL B.-C";, care are, de asemenea, obiect de activitate în domeniul construcțiilor.
Se reține că în cauză a fost dovedit cu probele administrate în cauză, că reclamantul D. D. a avut, în perioada 21.01-(...), raporturi juridice de muncă, în sensul art.10 din Codul muncii, respectiv a desfășurat o activitate dependentă, astfel cum aceasta a fost definită prin art. 7 pct.2 și 2.1 din Codul fiscal, modificat prin O. nr. 8..
Art. 7 pct.2 și 2.1 din Codul fiscal, astfel cum a fost modificat prin O.
nr. 8., definește ac tiv itate a dependen tă ca fiind orice activitate desfășurată
de o persoană fizică într -o relație de angajare, orice activitate putând fi
recons ider ată c a ac tiv itate dependen tă dacă îndeplinește cel puț in unul d in tre u r măto arele cr iter ii: a) beneficiarul de venit se află într-o relație de subordonare față de plătitorul de venit, respectiv organele de conducere ale plătitorului de venit, și respectă condițiile de muncă impuse de acesta, cum ar fi: atribuțiile ce îi revin și modul de îndeplinire a acestora, locul desfășurării activității, programul de lucru; b) în prestarea activității, beneficiarul de venit folosește exclusiv baza materială a plătitorului de venit, respectiv spații cu înzestrare corespunzătoare, echipament special de lucru sau de protecție, unelte de muncă sau altele asemenea și contribuie cu prestația fizică sau cu capacitatea intelectuală, nu și cu capitalul propriu; c) plătitorul de venit suportă în interesul desfășurării activității cheltuielile de deplasare ale beneficiarului de venit, cum ar fi indemnizația de delegare- detașare în țară și în străinătate, precum și alte cheltuieli de această natură; d) plătitorul de venit suportă indemnizația de concediu de odihnă și indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă, în contul beneficiarului de venit.
A fost dovedită astfel în cauză, cu proba testimonială admnistrată, prestarea muncii de către reclamant într-un program de cel puțin 8 ore zilnic, raportul de subordonare, respectarea de către acesta a condițiilor de muncă stabilite de către plătitorul de venit, plata unor drepturi bănești și a cheltuilelor de deplasare.
În cauză, prin probele administrate, recurenta nu a reușit să probeze că beneficiarul muncii și plătitorul de venit era persoana juridică franceză
„SARL B.-C";.
Se reține în aceste sens că și în recurs, recurentei-pârâte S. ET C. S. i s-a mai acordat un termen pentru a proba această susținere formulată prin motivele de recurs, deși sarcina probei îi revenea și trebuia să depună toate probele în cauză până la prima zi de înfățișare înaintea instanței de fond.
Prin urmare, având în vedere că recurenta nu neagă că reclamantul și martorii audiați în cauză ar fi prestat muncă în F., în condițiile arătate în depozițiile angajaților, însă a susținut că aceste raporturi de muncă au existat cu societatea franceză, aceasta neprobând, în primul rând, cu acte, cu contractul de muncă încheiat cu persoana juridică franceză, această susținere, deși avea această obligație, iar declarația martorului M. C. V. trebuie apreciată prin prisma relațiilor de rudenie existente între acesta și soția lui B. C., se constată că în mod corect prima instanță a obligat recurenta, a cărui asociat unic este pârâtul B. C., la plata diferenței de drepturi salariale cuvenite.
În aceste sens, Curtea a reținut și declarațiile martorului B. A., coleg cu reclamantul D. D., care a figurat și el inițial în calitate de reclamant în cauză, dar nu s-a mai prezentat în instanță pentru a complini lipsa semnăturii pe cererea de chemare în judecată, care a arătat că a primit drepturile bănești restante după primul termen de judecată în acest dosar, ceea ce echivalează practic cu o recunoaștere a calității de plătitor al acestor venituri (prin urmare și a celor datorate reclamantului D. D.), de către recurenta S. ET C. S..
Se mai reține că obligația de informare a salariatului asupra clauzelor esențiale care se intenționează să fie înscrie în contract, revenea, potrivit disp.art.17 alin.1 din Codul muncii, angajatorului. Întrucât activitatea salariatului urma să se desfășoare în străinătate, angajatorul avea obligația de a-i comunica acestuia în timp util, înainte de plecare, și alte informații esențiale, privind: durata muncii ce urmează să fie prestată în străinătate, moneda în care vor fi plătite drepturile salariale și modalitățile de plată, prestațiile în bani/și sau în natură aferente desfășurării activității înstrăinătate, condițiile de climă, reglementările principale din legislația muncii din acea țară, obiceiurile locului a căror nerespectare i-ar pune în pericol viața, libertatea sau siguranța personală și condițiile de repatriere a lucrătorului, informații care trebuiau să se regăsească chiar în conținutul contractului de muncă, obligație pe care recurenta nu și-a îndeplinit-o.
Neîndeplinindu-și această obligație, de a încheia în scris contractul individual de muncă, cu toate aceste mențiuni ce țin de obligația de informare, recurenta nu se poate prevala în cauză de propria cuplă de a nu-i adus la cunoștință salariatului-reclamant nici cel puțin persoana fizică sau juridică care este propriu-zis angajatorul său, de a nu fi înregistrat la instituțiile competente contractul de muncă, de nu fi întocmit state de plată pe care să le poată prezenta instanței, conform 163 din Codul muncii, art.168 din Codul muncii republicat, fiind încălcat în acest și disp.art.8 alin.1 din Codul muncii, potrivit căruia relațiile de muncă se bazează pe principiul consensualității și al bunei-credințe.
Pentru toate aceste motive, se reține că în mod corect prima instanță, având în vedere faptul că salariul este un element esențial al oricărui raport de muncă, cauză și obiect al contractului de muncă, în temeiul disp.art.154 alin.1, art.161 și art.165 din Codul muncii în forma în vigoare la data scadenței acestuia, art.159 alin.1, 166, 170 din Codul muncii republicat, a obligat recurenta la plata suma de 900 E. cu titlu de drepturi salariale restante.
Pentru aceste considerente, în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod.proc. civilă, se vor respinge ca nefondate recursurile formulate de pârâții: B. C., B. I.
și S. „. ET C. S. și se va menține sentința pronunțată de către primainstanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții: B. C., B. I. și S.
„. ET C. S. împotriva sentinței civile nr. 532 din (...) a T. M. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 18 octombrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI C. M. I. T. D. C. G.
G. N. N.
Red.C.M.;
Tehnored.: C.M./M.S.;
2 ex.-(...);
Jud.fond: Tribunalul Maramureș:-B.G..
| ← Decizia civilă nr. 5092/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 139/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
