Decizia civilă nr. 43/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 43/R/2011
Ședința publică din data de 11 ianuarie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: S. D. GREFIER: N. N.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții recurenți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL JUSTIȚIEI și CURTEA DE APEL CLUJ împotriva Sentinței civile Nr. 2342 din 28 iunie 2010 a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...) privind și pe reclamanții intimați C. D., I. M., P. M. și P. S., având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile sunt declarate și motivate în termen legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care având în vedere că recurenții au solicitat judecata în temeiul art. 242 C.proc.civ., C. apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2342 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada (...)
- (...) invocată de pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI L. C. .
A fost admisă acțiunea formulată de reclamanții C. D., I. M., P. M. și P. S. împotriva pârâților MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI L. C., CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B. și în consecință:
Au fost obligate pârâtele MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI L. C., și
TRIBUNALUL CLUJ la plata către reclamanți a diferențelor salariale rezultate din aplicarea majorărilor de 5% începând cu data de (...) în raport cu luna decembrie 2006, de 2% începând cu data de (...) în raport cu din luna martie
2007 și de 11% începând cu data de (...) în raport cu din luna septembrie
2007, sumelor reactualizate potrivit indicelui de inflație începând cu data de
(...) și până la data plății efective.
A fost obligat pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B., să aloce fondurile necesare plății drepturilor solicitate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că instanța specializată în litigii de muncă este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art. 27 alin. 1 din O.G nr. 1., în calitatea reclamanților de persoanediscriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.1 C. muncii, care instituie aplicabilitatea C.ui muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților, precum și ale art. 5 din C.ui muncii, care interzice discriminarea în raporturile de muncă.
Instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate, unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat, raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate și de C. muncii, conform dispozițiilor art. 1 și art. 295 alin. 2 din acest cod.
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de C. muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art.1 din L. nr.53/2003.
Deci, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: O.G nr. 1., O.G nr.
11/2007, O.G nr. 16/2007, O.G nr. 27/2007, L. nr. 232/2007, O.G nr. 8., O.G nr. 20/2007, O.G nr. 23/2007, personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio - profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art. 1 din O.G nr. 1.); judecătorii Curții Constituționale (art. 1 din O.G nr. 1.); personalul asimilat demnitarilor publici (art. 3 alin. 3 din O.G nr. 1.); personalul din unitățile de cult religios (art. 19 din O.G nr. 1.); personalul Curții de C. (art. 2 din O.G nr. 27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art. 1 din O.G nr. 1.); personalul auxiliar din justiție (art. 31 din O.G nr. 8.); personalul didactic și didactic auxiliar (art. 1 din O.G nr. 11/2007), personalul din aparatul M.ui Afacerilor Externe, a M.ui Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art.
1 din O.G nr. 16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct. 5 din L. nr.
232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art. 1 pct. 3 din O.G nr.
23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art. 1 din O.G nr. 20/2007).
Expunerile de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art. 29 - 32 din L. nr. 24/2000 și potrivit art. 6 din L. nr. 52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de C. și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându- se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din C. muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din C. muncii) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale.
Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, a rezultat că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. Mai mult chiar, prin mai multe sentințe civile rămase irevocabile, toți colegii reclamanților au obținut acest spor astfel încât discriminarea intervine între categorii similare de angajați.
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților a rezultat și din dispozițiile: art.7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această C. (care interzic discriminările); art. 4 din C. socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1din L. nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din O. nr.1., întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din C. civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă. Cum acțiunea a fost introdusă la data de (...), instanța, potrivit prevederilor art. 283, alin. 1 lit. c din C. muncii, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada (...) - (...).
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art. 1082 din C. civil și art. 161 alin. 4 din C. muncii. În acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor și adaosurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor P ublice B. solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii.
În ceea ce privește excepțiile invocate și respinse, arată că nu a avut raporturi juridice cu reclamanții.
Rolul esențial în procesul bugetar și în execuția de casă bugetară revine Guvernului, respectiv P., potrivit art.17 alin.1 și art. 18 din L. nr. 500/2002 privind finanțele publice, Parlamentul fiind acela care adoptă legile bugetare anuale și legile de rectificare elaborate de G.
În asemenea condiții, admiterea cererii formulată împotriva M.ui F. P., în nume propriu, ar echivala cu obligarea acestuia la plata din bugetul propriu (și nu din bugetul statului) a unor sume reprezentând drepturi salariale acordate unor persoane care nu se număra printre angajații săi, încălcându-se astfel art.14 din L. nr.500/2002:
„(1) Cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de autorizările conținute în legi specifice și în legile bugetare anuale.
(2) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială.
(3) Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare";.
Potrivit art.20 și 21 din L. nr.500/2002, recurentul nu are calitatea de ordonator de credite, această calitate având-o ministrul, respectiv conducătorul pârâtului de rândul 1.
Acordarea drepturilor salariale solicitate ar echivala cu stabilirea de către instanța de judecată a altor drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, încălcându-se astfel, rolul P. de autoritate legiuitoare a țării.
În acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin D. nr.821/(...), declarând neconstituționale prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din Ordonanța guvernului nr.1., în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și Ministerul Justiției solicitând casarea sentinței, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Recurentul invocă art.304 pct.4 din C.proc.civ., apreciind că obligarea pârâților la plata unor sume ca urmare a neindexării salariilor pe anul 2007 constituie o adăugare la lege, o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești.
Invocă deciziile din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale (818, 819, 820 pe 2008 publicate în Monitorul Oficial al României partea I din (...)) prin care a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și constată că prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OUG nr.1. sunt neconstituționale.
În ședința din 27 mai 2009, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, reținând că „în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art.126 alin.3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și
Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora";.
Totodată, invocă pct.9 al art.304 din C.pr.civ., arătând că instituirea acestor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare.
Indexarea este utilizată, în condițiile creșterii prețurilor și tarifelor, în scopul de a acoperi, de regulă, o parte din rata inflației (65-70%), pe o perioadă determinată, legiuitorul fiind singurul în măsură a aprecia, pe baza unor criterii specifice, precum creșterile salariale anterioare, care dintre categoriile profesionale beneficiază de indexare și în ce procent.
În cazul de față nu poate fi vorba despre existența vreunei
„comparabilități"; sau, cu atât mai puțin, a unei „analogii"; între situația personalului auxiliar și situația celor care ocupă funcții de demnitate publică ori a altor categorii de personal din sectorul bugetar care în temeiul unor alte acte normative au beneficiat de majorări salariale.
Atât personalul auxiliar, cât și alte categorii profesionale salariate de la bugetul de stat - magistrații, funcționarii publici, cei care ocupă funcții de demnitate publică, personalul contractual - sunt categorii profesionaledeosebite, fiecare având statut propriu și, de asemenea, sisteme diferite de stabilire a drepturilor salariale.
De altfel, o situație obiectivă și care nu poate fi ignorată constă în faptul că, prin O. nr. 8., aprobată prin nr. 2., legiuitorul a acordat personalului auxiliar de specialitate creșteri salariale pentru anul 2007, în trepte, prin majorarea coeficienților potrivit Anexei 1 a, b și c, începând cu 1 ianuarie
2007-31 martie 2007, 1 aprilie 2007 -30 septembrie 2007 și respectiv cu 1 octombrie, în consecință personalul auxiliar de specialitate a beneficiat de creșteri salariale pe anul 2007, neputând beneficia și de drepturile altor categorii profesionale.
Un raționament contrar ar conduce la concluzia potrivit căreia și celelalte categorii din sectorul bugetar, la rândul lor, ar trebui să fie îndreptățite la a solicita plata drepturilor salariale care s-au acordat magistraților.
Practica Curții Constituționale este în același sens, statuând că
„diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de baza pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază ... pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă
..."; - D. nr. 693 din 17 octombrie 2006; D. nr. 108 din 14 februarie 2006.
Potrivit Minutei întâlnirii Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei și conflicte de muncă și asigurări sociale, din data de (...) s-a statuat că cererile privind acordarea diferențelor salariale rezultate din aplicarea majorărilor salariale de 2%, 5%, 11% în conformitate cu art. 1, 2, 3 și 4 din O. nr. 1. personalului din justiție se impun a fi respinse ca nefondate pentru că elementele de bază pentru existența unei discriminări nu sunt întrunite și prin raportare la D. nr. 819-821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale.
Prin recursul declarat de pârâta C. de A. C. s-a solicitat modificareahotărârii în sensul respingerii acțiunii.
În motivare, pârâta a arătat că nu există temei legal pentru obligarea la plata sumelor solicitate, întrucât nu există prevederi legale exprese care să instituie acordarea acestor majorări pentru categoria lor de personal.
Reclamanților le-au fost acordare majorări salariale în perioadele menționate printr-un alt act normativ, anume O. nr. 8.. Examinarea anexelor la această ordonanță relevă faptul că reclamanții au beneficiat de măriri salariale, drepturile lor urmând a fi calculare prin creșterea coeficienților de multiplicare, o dată în luna ianuarie 2007, apoi de la 1 aprilie 2007 și încă o dată de la 1 octombrie 2007. Simplul fapt că acordarea unor majorări salariale nu s-a făcut prin aplicarea unor procente, ca în cazul altor categorii profesionale aflate, de altfel, în situații obiectiv diferite, sau printr-unul și același act normativ pentru toți salariații bugetari nu poate echivala cu o discriminare. Este atributul legiuitorului aprecierea cuantumului măririlor salariale pe care le acordă diferitelor categorii de personal bugetar, în funcție de particularitățile sistemelor respective de salarizare.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, C. reține următoarele:
Recursurile sunt nefondate și urmează a fi respinse ca atare.
Cât privește recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, C. reține că este nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurent, având în vedere că prima instanță, admițând acțiunea în contradictoriu cu acest pârât, a înțeles să îl oblige la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite reclamanților, astfel încât nu se pune problema caprima instanță să fi avut în vedere existența unor raporturi juridice directe între reclamanți și acest pârât. A fost avut în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotărârii pronunțate. Nu se pune problema alocării sumelor necesare achitării drepturilor recunoscute reclamanților din bugetul propriu al acestui minister, ci, așa cum s-a arătat, asigurarea efectuării demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru Ministerul Justiției și L. C., a sumelor necesare achitării acestor drepturi.
Chiar dacă nu este în atribuția acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaborează proiectul de buget precum și al legii de rectificare bugetară, astfel încât cu această ocazie se impune a se avea în vedere de către pârât includerea sumelor încuviințate prin prezenta hotărâre în bugetul de stat.
Critica privind situația creată prin pronunțarea unei hotărâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetară anuală nu poate fi reținută, având în vedere că există posibilitatea rectificării legii bugetare, iar pe de altă parte, acest argument vizează momentul punerii în executare a hotărârii, deci nu este pertinent pentru soluționarea cererii pe fond. O. de a se pune la dispoziție surse financiare pentru acoperirea drepturilor salariale în discuție este subsecventă celei de a se plăti aceste drepturi de către instanța la care reclamanta își desfășoară activitatea.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 14 și 47 din L. nr.
500/2002 privind finanțele publice, art. 1 din O.U.G. nr. 22/2002, H.G. nr.
34/2009, art. 17 C.proc.civ.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.pr.civ. este nefondat.
Nu se poate reține că prima instanță ar fi încălcat atribuțiile conferite puterii judecătorești, anume, că ar fi adăugat la lege prin obligarea la plata unor sume ca urmare a neindexării salariilor reclamanților pe anul 2007.
Sentința pronunțată are bază legală și este expresia activității instanței de aplicare a legii, anume, a dispozițiilor enunțate în cuprinsul ei din O. nr. 1., din C. muncii, din Constituția României, din Declarația Universală a Drepturilor Omului, din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr.212/1974, din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această, din C. socială europeană revizuită, toate obligatorii pentru instanță. Faptul că nu există un text legal care să instituie în favoarea personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești dreptul la indexarea salariului nu înseamnă că acordarea acestui drept s-a făcut prin încălcarea atribuțiilor instanței, căci aceasta, tocmai exercitând aceste atribuții, a constat în temeiul legislației în vigoare calificarea neacordării acestor indexări drept o discriminare pasibilă a fi îndreptată prin acordarea de despăgubiri, conform art. 27 din O. nr. 1..
Drepturile bănești acordate prin sentință nu au ca temei un text legal care să le proclame, ci constatarea discriminării și repararea acesteia, prin urmare nu se poate vorbi de o activitate de legiferare a instanței.
Este adevărat că printr-o serie de decizii, printre care și decizia nr. 818 și
819 din 2008 ale Curții Constituționale, s-a statuat că prevederile art.1, art.2 alin.(3), art. 6 și art.27 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să leînlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În speță însă, așa cum s-a arătat și în cele ce preced, se constată că dreptul reclamanților la egalitate de tratament față de situația similară în care se află comparativ cu celelalte categorii de salarizați din sistemul bugetar este considerat de prima instanță nu doar prin raportare la O. nr. 1., ci totodată prin trimitere la C. muncii, Constituția României, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr.212/1974, C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această, C. socială europeană revizuită, astfel încât verificarea tratamentului diferențiat al reclamanților în raport de categoriile sociale luate ca termen de comparație se impune în lumina prevederilor legale din legislația internațională care leagă instanțele potrivit art. 20 din Constituția României.
Este deci de competența instanței de a face verificarea situației de discriminare pe care reclamanții o invocă, chiar în situația în care sursa acesteia este indicată ca fiind dispoziții legale. Totodată, despăgubirile solicitate sunt datorate și prin raportare la dreptul comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din C. muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție).
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr.12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanță";. Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra
Olandei și R. contra României ).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din C. muncii, precum și dispozițiile revalente ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale P.ui nr. 12 la aceasta. C. instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept
(stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din L. nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
În privința fondului, C. reține că existența discriminării directe a reclamanților rezultă, cum a reținut și prima instanță, din dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.7 și art.23 din Declarația Universală a
Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.12 la această C . (care interzic discriminările); art.4 din C. socială europeană revizuită
(ratificată prin L. nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c și lit. f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din L. nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție
(care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
De asemenea, C. Europeană a Drepturilor Omului a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce C. de A. apreciază în temeiul considerentelor enunțate anterior că este cazul în prezenta speță.
Or, în condițiile în care scopul acordării indexărilor prin O. nr. 1. a fost acoperirea creșterii inflației pe o perioadă determinată, în mod evident reclamanții sunt discriminați față de persoanele beneficiare ale actului normativ menționat anterior, în condițiile în care inflația afectează în mod similar și veniturile obținute de reclamanți.
Neîntemeiate apar și susținerile că datorită creșterilor salariale acordate în cursul anului 2007 reclamanților, aceștia nu s-ar afla într-o situație defavorizată față de celelalte categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat. Se constată astfel că O. nr. 8. nu cuprinde creșteri salariale echivalente ca semnificație cu cele solicitate prin acțiune, ci au ca scop asigurarea salarizării adecvate a personalului auxiliar, în timp ce prin O. nr. 1., actul normativ luat ca termen de comparație de către reclamanți pentru a se constata discriminarea lor, se acordă creșteri salariale pentru acoperirea creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006. Or, așa cum a subliniat și prima instanță, această creștere a indicelui prețurilor bunurilor de consum se reflectă în egală măsură asupra salariului reclamanților, situație în care, în lipsa acordării unei echivalente sume care să acopere și în cazul lor creșterea indicelui prețurilor bunurilor de consum, creșterea salarială acordată prin O. nr. 8. ar deveni iluzorie.
Cât privește susținerea că nu ar exista analogie între situația reclamanților și cea a celorlalte categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat, aceasta nu poate fi reținută. Chiar dacă fiecare categorie profesională astfel salarizată are specificul muncii și deci importanța acesteia, diferită, reflectată astfel în salariul primit, un numitor comun este dat tocmai de faptul că toate aceste categorii sunt salarizate de la bugetul de stat, astfel încât trebuie ca în egală măsură să fie protejate de efectele inflației, pentru ca, respectându-se modul diferit de salarizare, să se mențină semnificația economică a salariului fiecărei atare categorii.
Raportat la motivul de recurs prin care se invocă decizia Curții
Constituționale a României din 27 mai 2009, prin care s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, C. reține că pe de o parte, nu există în cauză o decizie în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care aceasta să se fi pronunțat asupra chestiunii de drept controversate, iar pe de altă parte, sunt aplicabile considerentele din cele ce preced, privitoare la inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 304 pct. 4 C.proc.civ.
Cât privește invocata practică a Curții Constituționale a României reliefată în D. nr. 693 din 17 octombrie 2006 și D. nr. 108 din 14 februarie
2006 și concluziile din Minuta întâlnirii Comisiei de unificare a practicii judiciare în materie civilă, dreptul familiei și conflicte de muncă și asigurări sociale din cadrul C., C. constată că relevanța acestora are cel mult valoare de exemplu, iar nu una care să lege instanța în aplicarea legii. Potrivit dispozițiilor art. 31 alin. 1 din L. nr. 47/1992, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie. Or, deciziile invocate ale Curții Constituționale a României nu au constatat neconstituționalitatea, pentru a deveni aplicabil acest text de lege. În mod evident, minuta întâlnirii Comisiei de unificare a practicii judiciare din cadrul C. nu are un rol imperativ, ci reflectă dezideratul de unificare a practicii, fără a impune judecătorilor concluziile sale și fără a se putea substitui acestora în rolul de interpretare și aplicare a legii în lipsa unor prevederi legale care să îi confere aceste atribute și în lipsa unei pronunțări a Înaltei Curți de C. și
Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii.
Drept urmare se apreciază că nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este întemeiat, instanța de fond interpretând corect dispozițiile legale incidente în cauză.
Față de toate aceste considerente, C. urmează a respinge ca nefondat recursul formulat, având în vedere și prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 4 și 9 și art. 3041 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Ministerul
Finanțelor Publice, Ministerul Justiției și C. de A. C. împotriva sentinței civile nr. 2342 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 11 ianuarie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
C. M. I. T. S. D.
Cu opinie separată
GREFIER, N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./(...)
Jud.fond.M.F.B. și P.U.
Motivarea opiniei separate a judecătorului C. M.
Analizând motivele de recurs invocate de către Ministerul Justiției, C. de A. C. și Ministerul Finanțelor Publice, consider că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:
În mod eronat prima instanță a reținut în cauză existența unei discriminări între reclamanți și alte categorii de personal din sectorul bugetar, în sensul disp. art.5 din C. muncii.
Astfel, reclamanții, salarizați începând cu data de (...) potrivit O. nr. 8., au beneficiat în trei tranșe, respectiv ianuarie-31 martie 2007, 1 aprilie-30 septembrie 2007 și de la 1 octombrie 2007, de majorarea coeficienților de multiplicare aferenți fiecărei funcții, coeficienți prevăzuți în Anexele 1a, 1b și 1c la această ordonanță.
Având în vedere că, potrivit art. 3 alin. 1 din O. nr. 8., salariul de bază individual lunar al personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor se stabilește pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare, în mod eronat prima instanță a constat că reclamanții au fost excluși de la creșterile salariale acordate, în cursul anului
2007, altor categorii de personal din sectorul bugetar.
Pentru aceste considerente, constatând că în cauză sunt incidente disp.art.304 pct.9 Cod. proc. civilă, opinez în sensul admiterii recursurilor formulate de Ministerul Justiției, C. de A. C. și Ministerul Finanțelor Publice.
Judecător ,
C. M.
Red./Tehnored.: C.M.;
2 ex.- (...).
| ← Decizia civilă nr. 4194/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2762/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
