Decizia civilă nr. 4418/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4418/R/2011
Ședința din data de 01 noiembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. C. G.
JUDECĂTOR: I. T.
JUDECĂTOR: C. M.
GREFIER : N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul P. V. împotriva sentinței civile nr. 3051 din 02 noiembrie 2009, a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...), privind și pe reclamanții intimați pârâții intimați C. C. L., K. N. C., C. M., M. F. I., S. D. M., A. A. I., P. I. și pârâții intimați CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ, M. J. și M. E. SI F., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul recurent P. V., lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei, după care reclamantul declară că nu are cereri în probațiune.
Nefiind formulate cereri prealabile sau de altă natură, C. constată închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Reclamantul solicită admiterea recursului arătând că lui nu i-a fost comunicată sentința atacată cu recurs, aflând întâmplător de existența acesteia.
C. reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 3051 din 02 noiembrie 2009, a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...) s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B.
S-a respins acțiunea formulată de reclamanții C. C. L., K. N. C., C. M., M. F. I., P. V., S. D. M., A. A. I. și P. I. în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL CLUJ și TRIBUNALUL CLUJ, MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI L. C. și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE B.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a arătat că reclamanții au calitatea de judecători la Tribunalul Comercial Cluj.
Potrivit Legii nr. 500/2002, a H.G nr. 208/2005 și a H.G nr. 386/2007, M. E. și F. coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
A., rolul M. E. și F., este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a M. E. și F. se justifică și prin dispozițiile art. 1 din O.G nr. 22/2002, aprobată prin L. nr. 2., potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. Având în vedere aspectele reținute instanța a respins excepția invocată de pârâtul M. E. și F.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de C. muncii, conform dispozițiilor art.1 și art. 295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării, instanța a reținut că prin D. nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții
Constituționale a României - referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1), (3) și (11) și art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției în D. nr. 5.(...) al Curții de A. C. - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal și în D. nr. 7.(...) al T.ui Iași - Secția civilă și constată că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Având în vedere D. nr. 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale a României instanța a respins acțiunea formulată de reclamanți.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul P. V. solicitând admiterea cererii privind repunerea în termenul de recurs, admiterea recursului cu modificarea sentinței cu admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului arată referitor la cererea de repunere în termenul de recurs deoarece la data pronunțării hotărârii nu mai funcționa ca judecător la Tribunalul Comercial Cluj unde s-au comunicat hotărârile, fiind pensionat, de existenta acestor acțiuni, respectiv hotărâri date, a aflat din discuțiile cu alți colegi inclusiv de la alte instanțe (Judecătoria Dej), drept urmare la data de (...) a formulat o cerere către Tribunalul Cluj pentru studierea acestui dosar, unde a aflat ca la data de (...) i-ar fi fost comunicata hotărârea arătata mai sus.
Învederează ca domiciliul este în Mun. Dej, str. M. K. nr. 4, ap. 5, unde are si sediul cabinetului de practician in insolvență iar sediul avocațial îl deține in Mun. C., str. D., nr. 21, ap. 14, jud. C.
După data eliberării din funcție, nu a primit si nici semnat pentru comunicarea vreunei hotărâri din multitudinea cererilor si acțiunilor privind plata unor drepturi salariale.
Precizez ca semnătura nu îi aparține, iar datele de pe cartea de identitate valabile pana la data de (...) erau seria KX 0. iar in prezent este seria KX 7. și nu KX Dr. 2. cum este trecut pe dovada de comunicare a hotărârii.
Cât privește recursul consideră că prima instanță în mod greșit a respins acțiunea, deoarece lecturând acțiunea dedusă judecății, se poate observa că reclamantul a prezentat și dezvoltat cu totul alte temeiuri de drept în susținerea pretențiilor multe și edificatoare, prin care a dorit să releve greșita
2 politică a salarizării diferite dintre puterile statului, prin prisma unei valori de referință sectorială inegală, aflată în plată efectivă, aspect ce contravine atât Constituției, C.ui muncii, cât și spiritului O. nr. 137/2000 și a celorlalte acte normative menționate, texte de lege în virtutea cărora pârâții să fie obligați la plata diferențelor salariale cuvenite, precizând că actele normative care reglementează salarizarea magistraților și personalului auxiliar mențin aceste drepturi în continuare.
Prevederea din Anexa I a O. 27/2006, încalcă principiile Constituției
României, ale Legii nr. 303/2004, privind Statutul magistraților, ale C.ui Muncii și ale Legii privind combaterea discriminării. Valoarea de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare aplicată la salarizarea magistraților este diferită de valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă. A., potrivit O. 3/2006, valoarea de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, în luna aprilie 2006 era de 312,3 lei, iar Ordonanța 27/2006 stabilește valoarea de referință pentru magistrați la suma de 257 lei.
Legislația privind salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești și parchete respecta principiul echilibrului puterilor legislative, executive și judecătorești în cadrul democrației constituționale.
Conform art. 3 alin.4 din Constituția României, în anul 2006 se prevede că "Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale".
Este evident că salarizarea, ca un element al noțiunii de echilibru al celor trei puteri în stat, trebuie avută în vedere, întrucât puterea judecătorească s-ar pune, prin actele normative care au apărut ulterior, în afara principiilor și a sensului prevederilor constituționale, care au fost stabilite anterior prin legi de natură organică.
Ordonanța nr.27/2006 încalcă acest principiu, stabilind o valoare de referință sectorială mai mică decât cea prevăzută de lege și care trebuia aplicată la data intrării acesteia în vigoare și diferită față de valoarea de referință stabilită pentru funcțiile de demnitate publică, alese și numite, aparținând puterii legislative și executive.
Același lucru este prevăzut și în art. 3 alin. 1 din O. 8., privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, în care se stabilește valoarea de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare la suma de 280,64 Iei, deși la data intrării în vigoare a ordonanței de mai sus valoarea de referință sectorială era de 365 lei, conform
O. 1..
Prevederile legislative din ordonanțele nr.27/2006 și nr.8. sunt în contradicție și cu prevederile art.74 din L. nr. 303/2004, lege organică, în vigoare la data apariției ordonanțelor. Potrivit acestui act normativ, "drepturile salariale ale magistraților nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege".
Stabilirea prin ordonanțe ale Guvernului, care reglementează salarizarea organelor puterii judecătorești, a altor valori de referință sectorială decât cele prevăzute pentru funcțiile de demnitate publică, în afara cazurilor expres prevăzute prin L. nr.303/2004, contravine prevederilor acestui act normativ și a spiritului de echilibru al puterilor statului.
Acordarea unor valori de referință sectorială diferite în salarizarea puterilor statului, contravine atât Constituției, C.ui Muncii cât și spiritului O.
137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare,
3 respectiv a art. 1 alin. 2 privind excluderea privilegiilor și discriminărilor în exercitarea drepturilor enunța te, printre care, la lit. "il! se menționează și "dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare", C. legal pentru salarizarea noastră este cel stabilit în art.49 din O. nr.177/(...), care face trimitere la valoarea de referință sectorială prevăzută în anexele nr. 2,4,5 și 6 la L. nr. 5., privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, re publicată cu modificările și completările ulterioare, astfel cum a fost majorată prin actele normative ulterioare.
Art.161 alin.4 din C. Muncii are în vedere daunele interese moratorii ca despăgubiri în bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației de către debitor. C. nu trebuie să facă dovada prejudiciului, legea pornind de la ideea că lipsa de folosințe a unei sume de bani îi provoacă acestuia un prejudiciu constând în cuantumul dobânzii legale datorate pe perioada întârzierii la executare.
Mai susține că interpretarea instanței de fond este discriminatorie și incorectă deoarece la înfăptuirea justiției participă și personalul auxiliar, iar pentru asigurarea unei reglementări corecte s-a omis O. nr. 23/2005 și nu se pune problema retroactivității acestui act normativ deoarece este în discuție o normă juridică cu caracter interpretativ care face corp comun cu normele juridice interpretate.
C. de A. C. prin întâmpinare (f.47) a solicitat respingerea cererii de repunere în termen, precum și a recursului și menținerea sentinței atacate.
Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinare (f.54-55) a solicitat respingerea cererii de repunere în termen precum și a recursului.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, C., deliberând, constată următoarele:
Cu privire la introducerea în termen a recursului, C. reține că dovada de comunicare a sentinței atacate se află atașată la dosarul de fond, fila 28. Din cuprinsul acesteia se reține că sentința a fost comunicată la domiciliul ales de parte, însă fără a se indica persoana însărcinată cu primirea corespondenței. Mai mult, agentul procedural, a indicat mai multe categorii de persoane, respectiv destinatar și persoana care locuiește cu destinatarul, fiind așadar imposibil a se determina identitatea persoanei care a primit sentința.
În consecință, reținând că dovada de comunicare nu îndeplinește imperativele prevăzute de art. 100 alin. 1 pct.4, în temeiul art. 100 alin.3
C.pr.civilă va constat nulitatea acesteia și, față de prevederile art. 102
C.pr.civilă, va constata că recursul a fost introdus în termen, urmând a fi respinsă așadar excepția tardivității acestuia.
Cu privire la fondul cauzei, C. reține că în mod nefundat instanța de fond a apreciat că nu are competența de a analiza temeinicia pretențiilor reclamantului. A., drepturile bănești solicitate nu au ca temei un text legal care să le proclame, ci constatarea discriminării și repararea acesteia, prin urmare nu se poate vorbi de o activitate de legiferare a instanței.
Neîntemeiat apare și argumentul instanței de fond conform căruia atribuția de a analiza un tratament discriminatoriu instituit prin dispoziții legale aparține exclusiv Curții Constituționale. Este adevărat că printr-o serie de decizii, printre care și decizia nr. 818 și 819 din 2008 ale Curții Constituționale, s-a statuat că prevederile art.1, art.2 alin.(3) și art.27 alin.(1) din Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu
4 norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În speță însă, se constată că dreptul reclamanților la egalitate de tratament față de situația similară în care se află comparativ cu celelalte categorii de salarizați din sistemul bugetar trebuie constatat prin trimitere la art.2 pct.1 și art.29 pct.2 din Declarația Universală a D. O., la art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a D. O. (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această C. (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr. 7.) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art. 1 din L. nr. 53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din
Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii), astfel încât verificarea tratamentului diferențiat al reclamanților în raport de categoriile sociale luate ca termen de comparație se impune în lumina prevederilor legale din legislația internațională, care leagă instanțele potrivit art. 20 din Constituția României.
Este deci de competența instanței de a face verificarea situației de discriminare pe care reclamanții o invocă, chiar în situația în care sursa acesteia este indicată ca fiind dispoziții legale. Totodată, despăgubirile solicitate sunt datorate și prin raportare la dreptul comun al muncii (art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din C. muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție).
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr.12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.
Or, conform prevederilor P.ui 12 la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ce reglementează „interzicerea generală a discriminării";, „1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menționate la paragraful 1";.
Se observă astfel că, deși alineatul 1 al articolului statuează garanția cetățeanului european de a nu fi discriminat în exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, alineatul 2 nu mai limitează asigurarea împotriva discriminării la drepturile prevăzute de lege, ci o extinde la toate situațiile în care cetățeanul intră în contact cu o autoritate publică. Prin urmare, interpretarea acestui al doilea alineat este în sensul că atitudinea nediscriminatorie a autorităților publice ale statelor semnatare trebuie să se manifeste în toate relațiile cu cetățenii, nu doar în punerea în executare a
5 drepturilor acestora. Consecința este că trebuie interpretată garanția menționată ca extinzându-se și asupra situațiilor în care cetățeanul se consideră discriminat prin acordarea unor drepturi în favoarea unei categorii comparabile cu cea de care aparține, drepturi ce nu au fost prevăzute prin lege și în favoarea acestei din urmă categorii. Altfel, ar fi să se interpreteze într-un mod care nu ar avea sens, anume printr-o repetiție nenecesară, stipulațiile alin. 2 al art. 1 din P. 12 la C., dacă s-ar considera că acesta nu face decât să reia ideea transmisă la alin. 1 al articolului 1, aceea a garantării nediscriminării cu ocazia exercitării drepturilor prevăzute în lege.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanță";. Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei și R. contra României ).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din C. muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale P.ui nr. 12 la aceasta. C. instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept
(stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din L. nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
De asemenea, C. E. a D. O. a statuat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din CEDO referitor la interzicerea discriminării, numai atunci când autoritățile statale introduc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă, ceea ce C. apreciază că este cazul în prezenta speță.
A., trebuie remarcat faptul că O. nr. 8. și L. nr. 2. nu cuprind creșteri salariale echivalente ca semnificație cu cele solicitate prin acțiune. A., prin O. nr. 8. și L. nr. 2. sunt prevăzuți anumiți coeficienți de multiplicare pentru calcularea salariilor de bază, mai mari decât cei luați în considerare anterior, în baza Legii nr. 5., în timp ce prin O. nr. nr. 1., actul normativ luat ca termen de comparație de către reclamanți pentru a se constata discriminarea sa, se acordă creșteri salariale pentru acoperirea creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006. Or, această creștere a indicelui prețurilor bunurilor de consum se reflectă în egală măsură asupra salariului reclamanților, situație în care, în lipsa acordării unei echivalente sume care să acopere și în cazul acestora creșterea indicelui prețurilor bunurilor de consum, creșterea salarială acordată prin O. nr. 8. ar deveni iluzorie. În mod evident, acordarea unor coeficienți de multiplicare mai mari decât cei avuți anterior, prin O. nr. 8., a fost determinată de o reevaluare a salarizării personalului auxiliar de specialitate al instanțelor în raport cu celelalte categorii salarizate de la bugetul de stat, nicidecum ca o măsură de prevenire a scăderii relevanței economice a salariului raportat la inflație.
Cât privește susținerea pârâților intimați că nu ar exista analogie între situația reclamanților și cea a celorlalte categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat, aceasta nu poate fi reținută. Chiar dacă fiecare categorie profesională astfel salarizată are specificul muncii și deci importanța acesteia,
6 diferită, reflectată astfel în salariul primit, un numitor comun este dat tocmai de faptul că toate aceste categorii sunt salarizate de la bugetul de stat, astfel încât trebuie ca în egală măsură să fie protejate de efectele inflației, pentru ca, respectându-se modul diferit de salarizare, să se mențină semnificația economică a salariului fiecărei atare categorii.
Sub raportul actualizării sumelor datorate pentru trecut cu rata inflației,
C. apreciază că sumele datorate cu titlu de drepturi salariale și neacordate trebuie astfel actualizate pentru a se asigura deplina reparare a prejudiciului creat prin neplata unor drepturi legale, în conformitate și cu prevederile art. 78 alin. 1 C. muncii, text de lege cu valoare de principiu în ceea ce privește situația nelegalei neacordări a unor drepturi salariale, și care stipulează că în cazul concedierii efectuate în mod netemeinic și nelegal, instanța va obliga angajatorul la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate. Or, chiar dacă nu este vorba în speță de o nelegală concediere, rațiunea legii este aceeași, anume, integrala reparare a prejudiciului creat printr-o injustă neplată a unor drepturi salariale; știut fiind că salariul reprezintă de principiu sursa traiului zilnic al angajatului, apare ca legitimă solicitarea de a se actualiza cu rata inflației aceste sume, astfel încât puterea de cumpărare să se prezerve iar neplata la termen să nu diminueze importanța economică a acestor sume. De altfel, plata salariului este cel puțin lunară, astfel încât cu privire la orice drepturi de natură salarială, angajatorul este de drept în întârziere, potrivit art. 161 alin. 1 coroborat cu art. 155 C. muncii, situație în care actualizarea sumei de natură salarială neplătită la timp apare ca imperativă.
Acordarea dobânzii nu semnifică o dublă reparare a aceluiași prejudiciu, întrucât dobânda reprezintă beneficiul nerealizat, pe când actualizarea cu rata inflației corespunde principiului reparării integrale a pierderii suferite.
În ceea ce privește însă sumele pretinse pentru perioada (...) - (...), curtea reține ca incidentă excepția prescrierii dreptului la acțiune, cererea de chemare în judecată fiind introdusă după expirarea teremnul general de prescripție de trei ani.
Față de toate aceste considerente, C. urmează a admite recursul formulat, având în vedere și prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct.
9 și art. 3041 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge excepția tardivității recursului.
Admite recursul declarat de reclamantul P. V. împotriva sentinței civile nr. 3051 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o modifică în parte în sensul că:
Admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru drepturile aferente perioadei (...) - (...).
Admite acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Cluj, C. de A. C., MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI L. C. și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL JUSTIȚIEI.
Obligă pârâții de rândul 1-3 la plata diferențelor de salariu calculate pe baza valorii de referință sectorială prevăzute de lege pentru funcțiile de demnitate publică și a coeficientului de multiplicare prevăzute de lege conform
7
OG nr. 9/2005, OG nr. 3/2006 și OG 1., în raport de valoarea de referință sectorială pentru care au fost calculate salariile pentru perioada (...) - (...), sume actualizate cu rata inflației până la data de (...) și la dobândă legală aferentă perioadei (...) până la data efectuării plății efective.
Obligă pârâtul de rândul 1 la efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă al reclamantului.
Obligă pârâtul M. E. ȘI F. la alocarea sumelor necesare pentru plățile menționate.
Menține restul dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei decizii. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică, azi, 1 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI C . M. I. T. D. C. G.cu opinie separată,
N. N.
GREFIER R ed.DCG/(...) Dact.SzM/3ex.
Motivarea opiniei separate a judecător ului C. M.
Analizând recursul declarat de reclamantul P. V. prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, consider că acesta este nefondat.
Apreciez că soluția primei instanțe era cea corectă, impunându-se menținerea acesteia cu substituirea motivării, pentru următoarele considerente:
A., potrivit P.ui nr.12 la C. E. privind Drepturile O. și L. Fundamentale, paragraful 1, exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege trebuie să fie garantate fără nici o discriminare pe nici un temei precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau alt tip de opinie, originea națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea sau alt statut. Nimeni nu poate fi discriminat de nici o autoritate pe nici un criteriu precum cele menționate în paragraful 1.
Art.14 din C. E. a D. O., în forma modificată prin P. 12 garantează fără discriminare exercițiul drepturilor și libertăților recunoscute de lege. În acest sens sunt și dispozițiile art.1 al.2 lit.i) din OUG 137/2000.
În plus, tot în jurisprudența CCJE, cauza Von Colson et Kamann c. Land
Nord Reihein - Westfalm 14/83, s-a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptățite de o discriminare rezultată din acte normative să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul tribunalelor naționale.
Având în vedere toate aceste dispoziții, precum și disp.art.5 și 269 din C. muncii, se reține că instanțele de judecată, atunci când constată că în cauzele
8 deduse judecății lor sunt întrunite condițiile pentru existența unei discriminări directe sau indirecte sunt îndreptățite și chiar obligate să acorde despăgubiri persoanelor vătămate în drepturile lor.
Pentru aceste motive, deciziile Curții Constituționale nr.818/819/820/(...) nu pot împieta soluționarea unor asemenea litigii.
Consider însă ca fiind nefondată acțiunea reclamantului pentru următoarele motive:
În speță, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare existenței discriminării, în sensul arătat în doctrină și O.137/2000, art.16 din
Constituția României, P. 1 și 12 la C. E. a D. O., art. 14 din C. E. a D. O., art. 25 alin. (1) din Declarația Universală a D. O., respectiv: existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile, existența unui tratament diferențiat, tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare.
A., potrivit art. 2 alin.1 din O. nr. 1., până la aprobarea acestei ordonanțe prin L. nr.347/2003, indemnizațiile pentru magistrați se stabileau pe baza valorii de referință sectorială, prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, din cadrul autorităților legislativă și executivă, această valoare, actualizată periodic potrivit dispozițiilor legale, fiind aplicată de drept și magistraților.
Prin L. nr.347/2003, dispozițiile art.2 alin.1 au fost însă modificate, indemnizațiile pentru magistrați stabilindu-se pe baza valorii de referință sectorială prevăzută în anexa nr.1 la O. nr. 1..
Prin O. nr. 27/2006, au fost abrogate dispozițiile O. nr. 1. și s-a prevăzut stabilirea indemnizației pe baza valorii de referință sectorială și a coeficienților de multiplicare prevăzuți în anexa 1.
În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile O. nr. 134/1999, aprobată prin L. nr. 7., ce prevedea că, începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de L. nr. 5., este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de L. nr. 1. pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite, precum și pentru administrația publică centrală și locală, valoare care se corectează periodic în raport cu evoluția prețurilor de consum în condițiile stabilite de prevederile legale pentru sectorul bugetar.
În acest sens consider că, deși acest act normativ nu a fost expres abrogat, acesta nu-și mai poate găsi aplicarea în condițiile în care indemnizațiile pentru fiecare dintre funcțiile de demnitate publică alese și numite au fost stabilite prin acte normative ulterioare într-un anumit cuantum, fără a mai fi precizați nici coeficienți de multiplicare, nici valoarea de referință sectorială la care aceștia să fie aplicați.
A., începând cu data de (...), anexele nr.II.1 și II.2 la L. nr.1., ce prevedeau atât valoarea de referință sectorială, cât și coeficienții de multiplicare pentru fiecare dintre funcțiile de demnitate publică alese și numite, a fost înlocuită cu anexele VII.1a și VII.2b, prin O. nr.191/2002, ce cuprind doar indemnizațiile pentru aceste funcții.
De asemenea, potrivit disp.art. 2 alin.3 din O. nr. 9/2005, indemnizațiile lunare pentru persoanele care ocupa funcții de demnitate publica alese și numite, precum și pentru persoanele care ocupa funcții asimilate cu funcții de demnitate publica, stabilite potrivit anexelor nr. II și III la nr. 1. privind sistemul de stabilire a salariilor de baza în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupa funcții de demnitate publica, cu modificările și completările ulterioare, sunt cele prevăzute în anexele nr. VIII și IX.
9
Având în vedere faptul că, începând cu data de (...), nu s-a mai prevăzut de către legiuitor o valoare de referință sectorială (sau indicator de prioritate intersectorială pe baza căruia să se stabilească o asemenea valoare) pentru funcțiile de demnitate publică, consider că în cauză nu s-a dovedit existența unei situații discriminatorii în ceea ce privește indemnizația la care era îndreptățit reclamantul, ce a pornit de la o valoare de referință rezultată în urma unui calcul matematic, fără a exista potrivit legii un element de comparație în ceea ce privește modul de calcul al indemnizațiilor cuvenite magistraților și persoanelor care ocupa funcții de demnitate publica alese și numite.
Pentru aceste considerente, mai apreciez că în cauză nu sunt aplicabile nici dispozițiile art.74 alin.2 din L. nr.303/2004, nefiind dovedit că drepturile salariale ale reclamantului ar fi fost diminuate de către pârâți.
Având în vedere aceste considerente, consider că se impunea respingerea recursului formulat de către reclamantul P. V.
Judecător ,
C. M.
Red./Tehnored.: C.M..
10
| ← Decizia civilă nr. 3094/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 2559/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
