Decizia civilă nr. 4452/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)*
D. CIVILĂ NR. 4452/R/2011
Ședința publică din data de 2 noiembrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I.-R. M.
JUDECĂTORI: G.-L. T.
S.-C. B.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. J. S. împotriva sentinței civile nr. 3259 din 30 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...)*, privind și pe pârâtul intimat S. C. DE B. I. C.-N., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 19 octombrie
2011, prin serviciul de registratură al instanței, pârâtul intimat a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului și judecarea cauzei în lipsă.
Constatând că întâmpinarea a fost depusă în termenul procedural, Curtea apreciază că nu se impune comunicarea acesteia cu reclamantul recurent.
Având în vedere că și prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea în lipsă, cauza fiind în stare de judecată, rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr. 3259 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosarul nr. (...)*, a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamantul S. J. S., în numele și pentru membrii de sindicat nominalizați în tabelul anexat cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul S. C. DE B. I. C.-N. având ca obiect un litigiu de muncă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanții sunt salariații pârâtei.
Începând cu luna iulie 2010, reclamanții au primit salariul diminuat cu
25% în temeiul art.1 din L. nr. 1..
Dispozițiile menționate sunt în acord cu prevederile art. 157 alin. 2 din
Codul muncii conform cărora sistemul de salarizare a personalului din autoritățile
și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative. Salariul este așadar stabilit prin lege și contractului individual de muncă, pentrua fi valabil în privința clauzelor vizând drepturile salariale, trebuie să respecte întocmai prevederile legii, voința angajaților care lucrează în sectorul bugetar nefiind aptă să conducă la stabilirea unui alt salariu decât cel prevăzut de lege. C. contractuală care vizează salariul personalului bugetar este impusă de către lege.
Instanța a reținut că prin edictarea dispozițiilor din L. nr. 1. statul a menținut un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, întrucât prin diminuarea salariilor cu
25% până la 1 ianuarie 2011 și cu 10% în continuare, reclamanții nu trebuie să suporte o sarcină excesivă și disproporționată, fiind respectat principiului proporționalității, justificat de scopul legitim urmărit.
Dreptul reclamanților la plata unui salariu, fără a se garanta și un cuantum determinat al acestuia, este guvernat de art. 1 din Protocolul 1 la C.
Curtea E. a D. O. a tratat drepturile salariale ca fiind un bun însă numai în anumite condiții și reținând că trăsăturile esențiale ale acestuia sunt sensibil diferite de cele atribuie în sistemul C.i Europene a D. O. drepturilor reale și drepturilor de creanță cu caracter civil stricto sensu (drepturi născute în cadrul raporturilor juridice de drept civil). Astfel, specific drepturilor de creanță cu caracter economico-social (în speță, drepturi născute în cadrul raporturilor de muncă) este împrejurarea că nu se acordă un drept la un salariu într-un anumit cuantum. Astfel, C. a reținut, în cauza Eskelinen c. Finlandei că în C. nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum.
Din jurisprudența C. trebuie reținut și că instanța europeană nu a validat argumentul statului referitor la lipsa fondurilor bugetare, însă această abordare a avut loc în cadrul unui litigiu în care legea care instituia dreptul salarial (spor pentru vechime în specialitate) era încă în vigoare, iar de facto, dreptul salarial nu se plătea (cauza Kechko c. Ucrainei). Or, în speță, situația este diferită deoarece dispozițiile referitoare la cuantumul salariului au fost modificate prin art. 1 din L. nr. 1..
În cauza Lelas c. Croației, Curtea a statuat că pentru a fi în prezența noțiunii de „. este necesar un fundament legal (normativ) sau o jurisprudență constantă care să permită conturarea unei speranțe legitime, însă, totodată, a arătat că nu este consacrat de C. dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, ci numai ceea ce s-a obținut, s-a câștigat, reprezintă un „. în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Atunci când procedează la reducerea cuantumului unor drepturi salariale plătite de la bugetul de stat, în cursul derulării raportului juridic, statul trebuie să țină seama de necesitatea existenței unui scop legitim urmărit reprezentat de un interes public care trebuie să primeze celui particular. În cauza Hasani c. Croației, C. a stabilit că noțiunea de interes public trebuie interpretată extensiv, cu excepția situației în care decizia statului este în mod manifest disproporționată și fără fundament rezonabil.
L. nr. 1., procedând la reducerea cuantumului salariilor, a urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public al diminuării dezechilibrelor bugetare și al menținerii deficitului bugetar în limite sustenabile, pentru a se crea premisele relansării economice, legiuitorul reținând că se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional prin care să fie continuate eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare începute în anul 2009 și în anul 2010, în expunerea de motive a legii.
Prin urmare, instanța a reținut că pentru reducerea cuantumului salariilor s-a urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public mai sus menționat, interes care primează celui particular.
Un alt element care trebuie analizat este dacă s-a respectat principiul proporționalității măsurii, respectiv dacă statul a menținut un just echilibru între interesul general și imperativul protecției dreptului reclamanților, astfel încât, prin diminuarea salarială, aceștia să nu fie puși în situația de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată față de scopul legitim urmărit.
Instanța a reținut că prin măsura menționată, reclamanții nu au fost puși în situația de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată față de interesul general care a impus măsura și față de dificultățile în care se află ceilalți cetățeni în perioada de criză economică, întrucât cuantumul salariilor s-a redus cu 25 % iar ulterior s-a menținut o reducere de 10%, menținându-se salarii care permit asigurarea unui trai decent în România. Sarcina excesivă este cea rezultă dintr-o reducere a veniturilor la un cuantum care să determine imposibilitatea de a avea un trai decent.
Sarcina disproporționată este cea care depășește limitele determinate de un temei rezonabil, atunci când sarcina este comparată cu interesul general protejat. De asemenea, sarcina disproporționată, astfel cum a reținut C. în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, este determinată de împrejurarea că numai o mică parte din persoanele aflate în aceeași situație trebuie să suporte acea sarcina (în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei numai 54 de persoane au fost lipsite de pensia de invaliditate, pe când alte 689 persoane au continuat să primească pensii de invaliditate). Or, sarcina impusă reclamanților a fost impusă tuturor categoriilor de salariați plătite din fonduri publice, în egală măsură.
Pentru aceste considerente, în baza art. 1 din L. nr. 1. și a deciziilor C. menționate, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat reclamantul S. J. S. în numele și pentrumembrii de sindicat, solicitând modificarea sentinței atacate, cu admitereaacțiunii.
În motivare reclamantul a arătat că sentința este netemeinică și nelegală, deoarece măsura reducerii salariilor angajaților bugetari - deci și a reclamanților recurenți - este nelegală, fiind încălcat art.15 alin. 3 din C. E. a D. O.
Măsura diminuării salariilor este vădit discriminatorie - în sensul ca a vizat numai angajații plătiți din fonduri publice - statul nefurnizând nici o explicație suficient de rezonabila pentru motivul excluderii angajaților societăților comerciale cu capital de stat subvenționate de la stat - de la aplicarea acestor masuri - încălcându-se art.14 din C.
Textul art. 53 din C., nu poate subzista doar pentru anumite categorii de salariați, deci o atare măsura nu poate fi luata numai pentru salariații plătiți din fonduri publice iar pentru cei din companiile de stat, unde statul este acționar măsura sa nu ne aplicata.
Pierderile înregistrate de companiile de stat unde statul este unic sau majoritar acționar sunt de notorietate, a existat o obligație de monitorizare a acestor pierderi - aprobata prin D. F. M. I. din 4 mai 2009 și mai apoi 21 sept.2009 ratificata prin Ordonanța de Urgență nr.99/2009 privind ratificarea Aranjamentului stand -by dintre România și FMI -" astfel ca potrivit art.14 din C. E. a D. O. - "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie sa fie asigurata fără nici o deosebire bazata în special pe sex, rasa culoare .. sau orice alta situație.
Definiția dara de Curtea E. - discriminării (cauza Abdulaziz, Cabales, și Balkandali) c-a Regatului Unit - a fost aceea ca: "exista discriminare în cazul în care un individ sau un grup se vede fără o justificare adecvata mai puțin bine tratat decât altul.
Instanța de fond a motivat ca la reducerea unor drepturi salariale - statul a
ținut seama de existenta unui scop legitim - reprezentat de un interes public careprimează celui particular (respectiv interesul public îl reprezintă - diminuarea dezechilibrelor bugetare și a menținerii deficitului bugetar în limite sustenabile ) și ca a fost respectat principul proporționalității măsurii, statul menținând un just echilibru Între interesul general și imperativul protecției dreptului reclamanților .
Instanța nu a făcut altceva decât se preia din cuprinsul expunerii de motive a L. 1. ceea ce a inserat guvernul și anume, ca scopul urmărit este restabilirea echilibrului bugetar, fără sa aibă în vedere faptul ca guvernul nu argumentează aceasta susținere așa cum prevăd dispozițiilor L. nr. 24/2000, pe baza unor studii, a unor evaluări preliminare a impactului unei asemenea legi în plan social și economic deșii obiectul de reglementare și implicațiile sunt de maxima importanta.
În ceea ce privește proporționalitatea măsurii și justul echilibru, aceasta condiție ar fi fost îndeplinita daca S.ul ar fi demonstrat fără nici un dubiu ca nu existau alte masuri economice alternative de atingere a scopului propus cu efect similar măsurii contestate, dar care sa nu restrângă drepturile garantate de C., cu alte cuvinte S.ul ar fi trebuit sa demonstreze ca măsura diminuării cu 25% a drepturilor salariale era absolut necesara.
Invocarea "siguranței naționale ca temei al restrângerii dreptului" - contravine însăși conceptului de siguranța naționala prevăzută de art.1 din L.
51/1991 care atunci când definește aceasta noțiune - se refera și la una din componentele sale și anume" asigurarea unui climat de exercitare neîngrădita a drepturilor și libertăților cetățenilor" adică la exercitarea lor și nu la îngrădirea acestora.
Nu se poate invoca și aplica art. 53 din Constituția României fără aplicarea art.15 alin 3 din C. E., Guvernul în calitate de decident trebuind sa explice pe de o parte de ce situația este grava numai pentru a lua măsura diminuării salariilor doar a unor categorii de salariați, dar nu atât de grava (deșii afectează siguranța națiunii) încât să facă aplicabila procedura C.i Europene în privința notificării Secretarului General.
Raportat la cele de mai sus suprimarea unui procent de 25% din salariu, echivalentul unei săptămâni de munca are ca efect violarea dreptului în substanța sa, cu atât mai mult cu cat după deja de (...) măsura diminuării salariilor nu a încetat deoarece salariile nu au revenit la cuantumul inițial.
Artificiul la care sa recurs prin noua L. a salarizării, respectiv majorarea cu
15% a cuantumului salariului avut de fiecare salariat la data de (...), nu reprezintă o revenire la cuantumurile inițiale avute înainte de restrângerea acestor salarii ci o permanentizare a acestor diminuări.
Ca urmare a aplicării L. 3. și mai apoi a L. 1., salariile reclamanților recurenți au suferit o micșorare ce a ajuns la procentul de 65%, care echivalează cu atingerea substanței dreptului întrecând orice proporționalitate și încălcând orice speranța legitima și încredere în previzibilitatea actului normativ.
Interesul public urmărit, respectiv restabilirea echilibrului economic bugetar, încalcă principiul proporționalității consacrat de jurisprudența C., prin aceea ca rupe justul echilibru ce trebuie păstrat intre protecția proprietății și cerințele interesului general prin privarea salariaților de dreptul de a beneficia de salariul în suma garantata prevăzut ele dispozițiile legii salarizării, respectiva L. 3., aducând atingere art. 1 din Protocolul 1 la C.
Fata de cele de mai sus solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și în considerarea motivelor expuse.
Intimatul S. C. de B. I. C., prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, asolicitat respingerea recursului declarat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale și convenționale aplicabile, Curtea reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Reclamantul a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor salariale cuvenite potrivit contractuluiindividual de muncă, pentru perioada iulie-decembrie 2010, în temeiul dispozițiilor L. nr. 1., respectiv, cu solicitarea de a dispune instanța plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - decembrie 2010.
Membrii de sindicat reprezentați în prezenta cauză se consideră vătămați în drepturile lor prin aplicarea art. 1 din L. nr. 1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%. În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
Curtea reține că potrivit art. 157 alin. 2 din Codul muncii sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative, și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul.
Totuși, legislația națională și internațională le oferă salariaților plătiți din fonduri publice protecție în ceea ce privește dreptul lor la menținerea stabilității salariale și a siguranței lor economice și sociale.
Astfel, și în cazul salariaților din sectorul public, salariul, astfel cum a fost stabilit prin lege, în speță printr-o L. unică de salarizare, respectiv L. nr. 3., rămâne un element esențial al contractului individual de muncă, conform art. 41 din Codul muncii, fiind deopotrivă cauză și obiect al raporturilor de muncă, care nu poate fi modificat/redus de către angajator, de către S., prin acte normative, în mod discreționar, iar legile ce afectează acest drept trebuie să fie suficient de previzibile și să respecte dreptul angajaților la informare, pentru ca aceștia să își poată orienta conduita în raport de măsurile ce urmează a fi luate.
În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul a considerat imperios necesară adoptarea la finele anului 2009, în perioada de criză economică, a unei legi privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, respectiv L. nr. 330 din 5 noiembrie 2009, care, la art.1, a prevăzut următoarele: "(1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. (2) Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.";
Prin urmare, chiar legiuitorul și-a exprimat expres, prin această lege, dezideratul ca salariile personalului plătit din fonduri publice să se bucure de stabilitate, în baza unei reglementări unitare, care să aibă scopurile și finalitățile indicate în art.6 din aceeași lege.
Sub aspectul susținerilor din recurs privind încălcarea art. din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și Libertăților Fundamentale Curtea reține următoarele:
Conform art. 1 din Protocolul nr.1 adițional la C. E. pentru Apărarea D. și
Libertăților Fundamentale "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Art.1 din Protocolul nr. 1 garantează, în substanță, dreptul de proprietate, conținând trei norme distincte. Prima, exprimată în prima frază a primului alineat al art.1, stabilește principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiții, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art. 1, recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general. A doua și a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.
Din perspectiva art.1 din primul Protocol adițional la C., în lumina jurisprudenței Curții Europene a D. O., se constată că salariul, în principiu, este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr.
1.
Diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, fiind analizată de Curtea E. a D. O. numai din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. În acest context, Curtea E. a D. O. urmărește numai dacă justul echilibru între exigențele relative la interesul general si imperativele legate de protecția drepturilor fundamentale ale individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz si ceilalți c. Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului 1.
Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea E. a D. O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei,
Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).
În cauză, Curtea de A. reține că măsura luată prin L. nr. 1., constând în restrângerea exercițiului dreptului membrilor de sindicat reprezentați în prezenta cauză, în reducerea drepturilor salariale cu 25%, fără a fi afectată substanța bunului, a fost determinată de motive de utilitate publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta România, care putea pune în pericol stabilitatea economică a României și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art. 16 alin. 1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de
(...), se aplică până la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivit dispozițiilor art. 8 alin. 3 din L. nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentruelaborarea actelor normative, dispoziții temporare, păstrându-se astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Astfel cum s-a reținut prin D. nr. 8. și 8., Curtea Constituțională a reținut, în ceea ce privește diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art. 41 din C., că dreptul la muncă este un drept complex care include și dreptul la salariu, iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin L. nr.1. se încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din C..
De altfel, prin D. nr. 874/(...) Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat. Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a mai reținut, analizând dispozițiile art.10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „…de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei s-a efectuat cu respectarea cerințelor art. 53 din C. și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
În ceea ce privește criticile aduse în recurs privind discriminarea membrilor de sindicat reprezentați în prezenta cauză față de categoria angajaților societăților comerciale cu capital de stat, Curtea le apreciază ca fiind nefondate având în vedere faptul că nu există identitate de situație între sfera persoanelor la care se referă art. 1 din L. nr. 1. și categoria de salariați la care se face referire în recurs, din moment ce primii fac parte din categoria salariaților plătiți din fonduri publice în timp ce societățile comerciale menționate funcționează pe principiul autofinanțării.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe dată cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, este temeinică și legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de S. J. S. în numele și pentru membrii de sindicat, împotriva Sentinței civile nr. 3259 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosarul nr. (...)*, pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 2 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE JUDECATORI I .-R. M. G.-L. T. S.-C. B.
GREFIER G . C.
Red.I.R.M/Dact.S.M
2 ex./(...)
Jud. fond: I. P.
| ← Decizia civilă nr. 3979/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 3771/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
