Decizia civilă nr. 5104/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 5104/R/2011
Ședința publică din data de 6 decembrie 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: L. D. JUDECĂTOR: C. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul C. R. împotriva sentinței civile nr. 3786 din 15 septembrie 2011 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) privind și pe pârâtul intimat P. M. C. N., având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatului și este scutit de taxa judiciară de timbru și de timbrul judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care, văzând că recurentul a solicitat judecata în lipsă, Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar
C U R T E A asupra recursului civil de față, reține:
Prin cererea înregistrată la data de (...), reclamantul C. R. a chemat în judecată pe pârâtul P. municipiului C.-N., solicitând anularea Dispoziției P.ui nr. 2758/(...), pentru modificarea Dispoziției nr. 574/(...) privind reîncadrarea, stabilirea salariului de bază, a sporurilor și a altor drepturi începând cu data de (...), obligarea pârâtului să revină la actul administrativ de reîncadrare și stabilire a drepturilor salariale corect și legal emis anterior. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtului la calcularea și la plata drepturilor bănești, reprezentând diferența dintre sporurile salariale corect stabilite inițial de care ar fi trebuit să beneficieze și cele acordate conform dispoziției contestate și suspendarea aplicării prevederilor dispoziției atacate până la soluționarea irevocabilă a cauzei pe calea ordonanței președințiale.
În motivare s-a susținut că dispoziția contestată încalcă drepturile legale prin nerespectarea obligației angajatorului de a menține în anul 2010 veniturile salariale efectiv acordate la (...) potrivit prevederilor art. 3 lit.";c";, art. 30 alin. 5 și art.7 alin.2 din L. nr. 3., ca și caracterul obligatoriu al convențiilor colective.
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea cererii.
Prin sentința civilă nr. 3786 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...), afost respinsă acțiunea formulată de reclamantul C. R. în contradictoriu cu pârâtul P. M. C.-N., având ca obiect un litigiu de muncă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Conform Dispoziției nr. 574/(...), reclamantul a fost reîncadrat începând cu data de (...) în funcția de execuție contractuală de inspector (M), treapta profesională - IA, gradația 5, la S. P. civilă, securitate si sănătate în muncă.
Potrivit acestui act administrativ, drepturile salariale ale reclamantului erau de 1513 lei care cuprindea sporul de dispozitiv, sporul de vechime în muncă si sporul de stabilitate avute în luna decembrie 2009. Pe lângă acestea, reclamantul beneficia si de spor de toxicitate în cuantum de 87 lei egal cu suma calculată pentru luna decembrie 2009.
Pârâtul a emis apoi Dispoziția nr. 2758/(...) pentru modificarea
Dispoziției nr. 574/2010 prin care salariul de bază a fost stabilit la suma de
1081 lei care cuprinde si sporul de vechime avut în luna decembrie 2009, la care se adăuga sporul pentru condiții periculoase egal cu suma calculată pentru luna decembrie 2009.
Potrivit art. 157 alin.2 din Codul Muncii sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
În baza acestei prerogative statul, prin instituțiile sale, poate stabili și diferenția indemnizațiile și salariile de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar. În acest sens legiuitorul este în drept să instituie modalități de salarizare în funcție de categoriile de personal și de importanța socială a muncii, tratamentul juridic diferențiat, stabilit de legiuitor nereprezentând acordarea unor privilegii ori instituirea unor discriminări.
Astfel, în virtutea acestor prerogative, la data de (...) a fost publicată în Monitorul Oficial nr.762 L. nr.330/(...) privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Potrivit prevederilor art. 3 lit.";c"; din această lege sistemul de salarizare are la bază, printre altele, principiul luării în considerare a sporurilor, a adaosurilor salariale, a majorărilor, a indemnizațiilor cu caracter general sau special, precum și a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a prezentei legi prin hotărâri judecătorești,prin acte de negociere colectivă, precum și prin alte modalități, acestea regăsindu-se la un nivel acceptat în salariul brut.
Așa cum rezultă din prevederile art. 22 și art. 23 alin. 1 din lege sporurile care, potrivit prezentei legi sunt incluse în salariul de bază sunt prevăzute în notele din cuprinsul anexelor la prezenta lege, iar suma acestora nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor, funcțiilor de bază sau a îndemnizațiilor lunare de încadrare, după caz.
În anexa I/3 la L. 3. privind „Administrația publică locală"; se prevede că în coeficientul prevăzut la coloana „. sunt cuprinse salariul de merit, sporul de confidențialitate, sporul de stabilitate și sporul de dispozitiv.
Ulterior, la data de (...), după publicarea L. nr.3. în Monitorul Oficial, salariații aparatului de specialitate precum și salariații serviciilor publice înființate în subordinea Consiliului Local C.-N. încadrați cu contract individual de muncă și pârâtul au încheiat C. colectiv de muncă la nivel de instituție nr.2., înregistrat la D. C. la data de (...), contract care prevede la art. 16 alin. 5 literele „d"; și „e"; că pe lângă sporurile de bază, salariații vor beneficia și de sporul de fidelitate și de loialitate față de instituție în diferite procente, în funcție de vechime în instituție și de neaplicarea unei sancțiuni și de sporul de dispozitiv în cuantum de 25% pentru protecția civilă și P., poliția comunitară, serviciul voluntar pentru situații de urgență și dispeceratele pentru intervenții pe timp de iarnă.
Conform art. 10 din O.U.G. nr. 1/(...) în conformitate cu prevederile art. 30 din L.-cadru nr. 3., la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu data de (...) nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite princontractele și acordurile colective și contractele individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor L.-cadru 3..
Pentru punerea în aplicare a dispozițiilor legale mai sus amintite au fost emise Ordinele nr.42/(...) și nr. 32/(...) a Ministrului Muncii Familiei și P.i
Sociale, prin care s-a aprobat organizarea unui sistem de monitorizare și control al aplicării L.-cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice la nivelul instituțiilor și autorităților publice ale administrației locale prin agențiile teritoriale pentru prestații sociale și direcțiile generale ale finanțelor publice teritoriale.
Astfel, potrivit acestor ordine ordonatorii de credite aveau obligația ca în termen de 5 zile lucrătoare de la data comunicării să corecteze eventualele reîncadrări eronate și să retransmită situațiile prevăzute la alin.2.
Sporul de stabilitate și cel de dispozitiv au fost negociate după publicarea
L. nr.3. în Monitorul Oficial, și ca atare aceste reglementări exced prevederilor acestei Legi-cadru și nu pot fi luate în considerare la stabilirea salariului de bază al reclamantei, deoarece contravin și prevederilor art. 12 alin. 2 din L. nr.130/1996 care arată că, nu pot fi negociate prin contracte colective de muncă la nivelul instituției bugetare, clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Or, așa cum s-a arătat anterior, în anexa I/3 din L. nr.3. cele două sporuri sunt cuprinse în coeficientul prevăzut în coloana „..
Curtea Constituțională s-a pronunțat prin D. nr. 1011/(...), nr. 1250/(...)
și 1280/(...) asupra excepțiilor de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 pct.5, art.50 lit.b din L.-cadru nr. 3. și art. 16 alin.1 si 2 din Ordonanța de U. a G. nr. 1. ce au fost abrogate prin L.-cadru nr. 3., excepții care au fost respinse.
Pentru a dispune astfel, instanța de contencios constituțional a reținut că statul are deplină legitimitate constituțională de a acorda sporuri, stimulente, premii, adaosuri la salariul de bază personalului plătit din fonduri publice, în funcție de veniturile bugetare pe care le realizează. Acestea nu sunt drepturi fundamentale, ci drepturi salariale suplimentare .
De asemenea, a arătat că încheierea Convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii și deși aceste convenții sunt izvor de drept, forța lor juridică nu poate fi superioară legii.
În acest context Curtea a amintit că prin decizia nr. 1414 din (...) a mai statuat că dispozițiile art. 41 alin.5 din Constituție, privind caracterul obligatoriu al convențiilor colective nu exclud posibilitatea legiuitorului de a intervenii, din rațiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziții din contractele colective de muncă, reglementând soluții care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat.
Pe de altă parte, trebuie arătat că, nu trebuie absolutizat caracterul obligatoriu a convențiilor colective deoarece legiuitorul poate să intervină, din rațiune de interes general pentru modificarea unor dispoziții din contractele colective de muncă, reglementând soluții care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat. În acest context sporurile, primele și stimulentele nu se subsumează sintagmei de măsuri de protecție socială și ca atare, nu se poate vorbi de vreo intervenție a legislativului în sfera puterii executive sau judecătorești.
Curtea Constituțională a stabilit că prin această reglementare, respectiv
L.-cadru nr. 3., nu s-au încălcat prevederile art. 41 alin.2 și alin.5, art. 1 alin.4 și art.16 din Constituția R. deoarece, dreptul la muncă fiind un drept complex care include și un drept la salariu, este reglementat de legiuitor acestastabilind limitele și condițiile în care personalul plătit din fonduri publice poate beneficia de sporuri, prime sau alte stimulente care se adaugă la salariul de bază.
S-a reținut de asemenea, că efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și angajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una din obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată. Curtea a reținut că recalcularea cuantumului salarialului / indemnizației / soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune în vederea stabilirii unui sistem unitar de salarizare a personalului plătit din bugetul general consolidat al statului și care să fie sustenabil.
Cu toate acestea, chiar dacă Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea unei legi, acest fapt nu împiedică instanța investită să cerceteze dacă aplicarea acestei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare, Convenției Europene a D. O.
În acest context recalcularea drepturilor salariale prin includerea sporurilor în salariul de bază a personalului plătit din fonduri publice nu poate fi considerată o încălcare a dreptului de proprietate, iar lipsa unei despăgubiri nu conduce eo ipso la încălcarea art.1 al Protocolului nr. 1 deoarece statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în domeniul salarizării, mai ales într-o perioadă de criză economică în vederea reducerii deficitului bugetar.
Pe de altă parte Hotărârea în cauza Mureșanu vs. România din (...) și
Hotărârea în cauza Aurelia P.a vs. România din (...) nu pot constitui un precedent în situația actuală întrucât, în aceste cazuri exista un titlu executoriu, o hotărâre judecătorească prin care autoritățile române erau obligate la plata unor creanțe de natură salariale dar au refuzat executarea acesteia. Așadar, nu a fost vorba de a se diminua, prin lege , drepturile salariale stabilite prin C. I. de M. și actele adiționale la acesta, ori prin C. C. de M..
Față de cele ce preced, instanța în temeiul art. 283 și următoarele Codul
Muncii, având în vedere că ingerința statului a fost prevăzută printr-un act normativ cu putere de lege, a existat un scop legitim pentru recalcularea drepturilor salariale ale reclamantului-reglementarea salarizării unitare a tuturor categoriilor de personal plătite din fonduri publice conform importanței, răspunderii, complexității activității și nivelul studiilor necesare pentru desfășurarea activității-și că măsura luată nu a atins substanța drepturilor salariale cuvenite acestuia, s-a respins ca neîntemeiată acțiunea întrucât, Dispoziția nr. 2758/(...) pentru modificarea Dispoziției nr. 574/(...), a fost emisă în mod legal în conformitate cu prevederile art.30 alin.1 și 2 din L. nr. 3., O.U.G. nr. 1/2010 și art.1 alin.1 din Protocolul nr.1 la C. E. a D. O.
Cererea privind suspendarea aplicării prevederilor dispoziției atacate pe calea ordonanței președințiale a fost respinsă întrucât nu întrunește condițiile prevăzute de art.581 Cod pr.civ. deoarece se referă la probleme de fond ale cauzei. Fără cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul solicitândmodificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul arată că instanța a analizat cauza în mod superficial prin prisma unui singur aspect anume faptul că la nivelul P. contractul colectiv de muncă a fost încheiat "după publicarea L. nr. 3.", deși motivele acțiunii au fost multiple.
Este real faptul ca L. nr. 3. a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 9 noiembrie 2009 iar contractul colectiv de munca a fost încheiat în data de
(...) și înregistrat la D .M.P. S. C. la data de (...), însă data publicării L. nr. 3. în Monitorul Oficial este lipsită de relevanță juridică, în condițiile în care acest act normativ intră în vigoare la data de (...), astfel cum rezultă din dispozițiile art. 47.
Contrar argumentelor primei instnațe, nici unul din cele două sporuri, respectiv sporul de stabilitate și cel de dispozitiv nu exced prevederilor L. nr. 3., dimpotrivă ele sunt confirmate de notele de la anexa I/2 și I..
Astfel, în măsura în care un salariat a beneficiat în luna decembrie 2009 de aceste două sporuri, inclusiv în baza contractului sau acordului colectiv de muncă, ori în baza unui act administrativ, acestea trebuiau incluse în salariul de bază în temeiul art. 3 lit. c), art. 7 alin. (2), art. 30 alin. (5) coroborat cu notele de la anexa 1/2 și 1. din legea nr. 3., texte reiterate și de art. 5 alin. (1) lit. a)și art. 10 din OUG nr. 1/2010, și mai ales confirmate prin D. C. C. a R. nr. 1..
La nivelul P. municipiului C.-N., sporul de stabilitate și respectiv cel de dispozitiv existau și erau prevăzute și anterior, în actele de negociere colectivă, ultimul fiind C. colectiv de muncă nr. 1193/(...) (înregistrat la D. C. la data (...) și în vigoare până la data de (...), respectiv (...) când a fost încheiat (pentru continuitate, de altfel) acest nou contract și acord, cu clauze similare, dacă nu chiar identice.
Legalitatea contractului colectiv de muncă și respectiv a sporului de stabilitate au fost confirmate încă din 2003, prin S. civilă nr. 1. a T. C. - hotărâre irevocabilă. De asemenea, acordarea sporului de dispozitiv a fost stabilită din 2007, prin actul administrativ de autoritate - HCL nr. 61/(...) prin care s-a aprobat în mod expres acordarea sporului de dispozitiv personalului din Primăria municipiului C.-N.
Cât privește argumentul invocat de către prima instanță în sensul că acordarea sporului de dispozitiv și stabilitate contravine dispozițiilor art. 12 alin. (2) din L. nr. 130/1996, arată că practica Înaltei Curți de C. și Justiție și a C. C. (a se vedea D. CCR nr. 380/2004 și D. I. nr. 46/2008) a concluzionat faptul că toate convențiile colective cuprind prevederi prin care salariații beneficiază de unele drepturi suplimentare celor expres prevăzute de lege, drepturi având ca temei juridic principiul negocierilor colective, în funcție de posibilitățile financiare ale fiecărei instituții care realizează venituri proprii.
În aceste condiții, interpretând sistemic și per a contrario dispozițiile art. 8 și 12 din L. nr. 130/1996, ținând seama si de principiile care stau la baza raporturilor de muncă, rezultă că personalul din instituțiile bugetare poate negocia, prin acorduri/contracte colective de muncă, clauze referitoare la drepturile a căror acordare și cuantum nu sunt stabilite prin dispoziții legale.
Un alt argument vine și din interpretarea teleologică a dispozițiilor legale menționate. Astfel, scopul vizat de legiuitor a fost acela de a limita posibilitatea de negociere a drepturilor salariale prin acorduri/contracte colective de muncă exclusiv în privința drepturilor a căror acordare este stabilită prin dispoziții legale, inclusiv sub aspectul cuantumului.
În temeiul art. 30 alin. (5) din L. nr. 3., a art. 5 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 1/2010 coroborat cu art. 3 lit. c), art. 7 alin. (2) din L. nr. 3. și art. 10 din OUG nr. 1/2010 și cu reținerile C. C., sporul de dispozitiv și cel de stabilitate trebuie să fie introduse în salariul de bază, personalului care a beneficiat de aceste sporuri și l-au avut efectiv în plată la (...).
D. I. nr. 27/2009 în recurs în interesul legii privind sporul de dispozitiv este aplicabilă. De sporul de dispozitiv au beneficiat doar acei salariați care prin natura funcției sau prin atribuțiile specifice au obligația de a se prezenta la sediul instituției sau la locul indicat ori de câte ori i se solicită acest lucru,pot fi apelați telefonic la orice oră din zi sau noapte, și mai mult, pot părăsi municipiul numai după înștiințarea și cu încuviințarea scrisă a șefului compartimentului de muncă. Acestei obligații a salariatului, îi revine ca și corolar, acest drept la spor de dispozitiv.
Nu s-a depus întâmpinare.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate,
Curtea, cu majoritate de voturi, reține următoarele:
În soluționarea recursului, ca o chestiune de ordine publică premergătoare fondului litigiului se conturează cea a competenței de soluționare a cauzei în primă instanță și consecutiv, a legalei compuneri a completului de judecată.
În acest sens, trebuie observat că petitul acțiunii vizează anularea unei
dispoziții a primar ului , cu consecința revenirii la actul administrativ de r eîncadrare și stabilire a drepturilor salariale corect și legal emis anterior și cea aobligării pârâtei la plata drepturilor bănești în consecință.
Se invocă, drept motiv de nelegalitate a actului a cărui anulare se solicită, încălcarea prevederilor L. nr. 3., art. 30 alin. 5 și art. 7 alin. 2.
În mod evident, petitul acțiunii vizează anularea unui act administrativ, intrând astfel în sfera de acoperire a L. nr. 5., care la art. 2 lit. c) definește actul administrativ ca fiind „. unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice";, iar la art. 8 definește obiectul acțiunii judiciare de contencios administrativ: „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.
(…)";.
Tot contenciosului este specifică și măsura suspendării executării actului administrativ unilateral atacat în instanță, conform art. 14 din L. nr. 5., deși în prezenta cauză suspendarea a fost solicitată pe calea unei ordonanțe președințiale, dar cu trimitere la o cauză similară soluționată în jurisdicție de contencios administrativ.
Se mai constată că în motivarea acțiunii, reclamantul/a afirmă că a efectuat și procedura prealabilă prevăzută de L. nr. 5. și procedura specială prevăzută de art. 34 din L. nr. 3..
Art. 34 din L. nr. 3. statuează:
„(1) Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, a premiilor și a altor drepturi care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite.
(2) Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la
cunoștință a actului administrativ de st ab ilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite.
(3) Ordonatorii de credite vor soluționa contestațiile în termen de 10 zile.
(4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana
nemulțumită se poate adresa ins tanței de contencios administrativ sau, după c az, instanței judecătorești competente potrivit legii , în termen de 30 de zile de ladata comunicării soluționării contestației";.
Textul legal citat indică fără dubiu instanța de contencios administrativ ca fiind competentă să soluționeze contestațiile împotriva deciziilor de stabilire a drepturilor salariale în domeniul bugetar. Trimiterea făcută alternativ la „. judecătorească competentă potrivit legii"; nu poate fi interpretate ca vizândinstanța specializată în soluționarea litigiilor de muncă, în speță, întrucât potrivit legii, după cum s-a arătat în cele ce preced, competența de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrative, cum este cel contestat în speță, aparține și pe dreptul comun tot instanțelor de contencios administrativ.
Faptul că actul administrativ supus cenzurii instanței în prezenta cauză poartă asupra salarizării personalului bugetar, anume, asupra unui caz individual, nu atrage o altă interpretare a legii în speța de față, întrucât chiar legiuitorul definește, la alin. 2 al art. 34 din L. nr. 3., citat mai sus, ca fiind administrativ actul de stabilire a drepturilor salariale emis în baza acestei legi.
De altfel, în același sens se conturează și rațiunea legii, întrucât prin principiile edictate în partea introductivă a legii, la art. 1 (stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, cu drepturi salariale în mod exclusiv cele prevăzute în această lege), se precizează intenția legiuitorului de a scoate din sfera contractuală drepturile salariale ale personalului bugetar și a le așeza exclusiv în sfera dreptului public, nenegociabil, imperativ, astfel încât sunt consecvente acestei tendințe dispozițiile legale citate din art. 34 al legii.
Față de toate aceste considerente, constatând caracterul de act administrativ al celui a cărui anulare se solicită prin acțiune, Curtea va constata că soluționarea litigiului s-a făcut de către completul specializat pe litigii de muncă și în compunerea specifică acestuia cu încălcarea dispozițiilor legale.
Judecata în prima fază procesuală a fost făcută de o instanță necompetentă, anume, prin încălcarea principiului specializării instanței, instituit de art. 35, 36 și 39 din L. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În acest sens, Curtea consideră că este o problemă de competență respectarea principiului specializării instanței și a judecătorilor, în condițiile în care, cum s-a arătat, specializarea a fost ridicată la nivel de principiu, iar înțelesul noțiunii de competență, astfel cum este indicat de D. explicativ al limbii române
(http://dexonline.ro/definitie/competenta), este acela de „. a cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în discuție; capacitate a unei autorități, a unui funcționar etc. de a exercita anumite atribuții";. Apare deci cu evidență că în explicarea noțiunii de competență trebuie înglobată și noțiunea de specializare, doar aceasta asigurând o cunoaștere aprofundată a domeniului în care se fac dezlegările în drept și asigurând o reală competență de soluționare a litigiului.
Nu au fost respectate dispozițiile imperative privind compunerea completului de judecată, art. 304 pct. 1 C.proc.civ. prevăzând ca un motiv de casare a sentinței nealcătuirea acesteia potrivit dispozițiilor legale.
Văzând deci dispozițiile art. 312 alin. 1 și 6 raportat la art. 304 pct. 1 și 3
C.proc.civ., urmează a se admite recursul formulat față de excepțiile invocate de Curte din oficiu, cu consecința casării sentinței pronunțate și a trimiterii cauzei spre competentă soluționare în jurisdicție de contencios administrativ la Tribunalul Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L.,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de reclamantul C. R. împotriva sentinței civile nr. 3786 din (...) a T. C. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o casează în tot.
Trimite cauza spre competentă soluționare în primă instanță la
Tribunalul Cluj, în jurisdicție de contencios administrativ.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședință publică din 6 decembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, I. T. L. D. C. M.cu opinia separată N . N.
GREFIER,
Red.I.T./S.M.
2 ex./(...) Jud.fond.E. B.cu opinie separată a doamnei judecător L. D., în sensul respingerii recursuluiformulat de reclamant C ontrar opiniei majoritare, consider că sub aspectul competenței, respectiv a compunerii completului de judecată, această cauză nu comportă discuții, întrucât petitul acțiunii nu vizează anularea unui act administrativ, ce se circumscrie L. nr. 5..
Este adevărat că potrivit art. 2 lit. c) actul administrativ este „. unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice";.
La fel de real este și faptul că dispoziția de reîncadrare contestată de către reclamanta recurentă a fost emisă de către P. M. C.-N.
Cu toate acestea, nu se poate reține că dispoziția de reîncadrare este un act administrativ în sensul dispoziției legale evocate, în contextul în care, emitentul actului - P. M. C.-N. nu a acționat în calitate de „. publică";, ci în calitate de angajator, ca parte a raportului de muncă, respectiv a contractului individual de muncă.
Dispoziția contestată reprezintă o modificarea a raportului de muncă, ce intră în sfera dreptului muncii și nicidecum în aceea a dreptului administrativ.
Chiar dacă prin dispozițiile art. 34 din L. nr. 3. prin care s-a stabilit procedura de soluționare a contestațiilor privind dispozițiile de reîncadrare, legiuitorul nominalizează actul emis ca fiind un „. administrativ";, această mențiune nu conferă implicit acestuia natura de act administrativ în sensul legii nr. 5..
Apreciez că prin utilizarea acestei sintagme legiuitorul a avut în vedere faptul că actele de stabilire a salariilor sunt emise de angajatori în vederea gestionării, administrării activității interne, implicând și raporturile cu salariații.
Că este așa, reiese și din modul în care s-a stabilit competența de soluționare a contestațiilor, acesta statuând prin art. 34 din L. nr. 3. că
„persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluționării contestației";.
Așadar, singura distincție sub aspectul competenței, rezidă din calitatea pe care o are salariatul care contestă dispoziția de reîncadrare, respectiv calitatea de funcționar public care atrage competența instanței de contenciosadministrativ, în timp ce, calitatea de personal contractual presupune competența instanței de litigii de muncă.
Dacă s-ar admite că intenția legiuitorului ar fi fost aceea de a conferi dispozițiilor de reîncadrare caracterul de „. administrativ";, potrivit art. 2 lit. c din L. nr. 5., ar apărea ca superfluă distincția făcută de acesta sub aspectul instanței competente de soluționare a contestațiile referitoare la aceste dispoziții, prin prisma faptului că în baza L. nr. 5., competența aparține sferei contenciosului administrativ.
Pentru aceste argumente, consider că în mod legal cauza a fost soluționată de către completul specializat în litigii de muncă.
În ceea ce privește fondul cauzei, apreciez că argumentele esențiale prinprisma cărora recurenta justifică temeinicia prezentului demers se raportează la principiile consacrate prin art. 3 lit. c și art. 7 al. 2 din L. nr.3..
Conform dispozițiilor art. 3 lit. c din actul normativ evocat, legiuitorul a statuat principiul „luării în considerare a tuturor sporurilor, indemnizațiilor sau altor drepturi de natură salarială recunoscute sau stabilite până la data intrării în vigoare a acestei legi prin hotărâri judecătorești, prin acte de negociere colectivă și prin acte specifice autorităților locale";. Aceste dispoziții se completează cu prevederile art. 7 al. 2 din aceeași lege, care stabilesc că la trecerea la noul sistem de salarizare nici o persoană să nu înregistreze vreo diminuare a venitului de care beneficiază potrivit reglementărilor aplicabile în decembrie 2009.
În contextul legal expus, recurentul apreciază că este îndreptățit să beneficieze de sporul de dispozitiv și sporul de stabilitate și ulterior intrării în vigoare a L. nr. 3., deoarece aceste sporuri erau cuprinse în salariul care i-a fost acordat în luna decembrie 2009, temeiul acordării constituindu-l contractul colectiv de muncă nr. 2. încheiat la nivelul P. M. C.-N. la data de (...) și înregistrat la D. la data de (...). Din această perspectivă, dispoziția de reîncadrare contestată este considerată de către recurent nelegală. Consider că această interpretare este una eronată, întrucât aceasta se raportează la principiile menționate, omițând însă să aibă în vedere o condiție esențială, implicită, de natură să confere legitimitate pretențiilor formulate.
În acest sens, se reține că principiile menționate în legea nr. 3. își găsesc eficiența numai în măsura în care sporul de dispozitiv și de stabilitate au fost acordate/stabilite prin acte de negociere colective legal încheiate.
Este adevărat că legiuitorul prin dispozițiile L. nr. 3. nu a prevăzut în mod expres această mențiune, însă apreciez că această condiție este una implicită, legiuitorul neavând intenția de a recunoaște decât convențiile încheiate cu respectarea normelor legale.
Că este așa, rezultă și din dispozițiile art. 7 al. 2 din L. nr. 130/1996 care guvernează contractul colectiv de muncă, prevederi care stabilesc că
„contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților ";.
De altfel, o manifestare expresă de voință a legiuitorului în sensul arătat se regăsește în art. 10 din OUG nr. 1/2010, prin care se dispune în mod expres că „în conformitate cu prevederile art. 30 din L. cadru nr. 3., la stabilirea salariului personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor L. cadru nr. 3.";.
Coroborând dispozițiile legale menționate, se notează că în cauză contractul colectiv de muncă pe care se întemeiază pretențiile reclamantei - contractul colectiv de muncă nr. 2. încheiat la nivelul P. M. C.-N. la data de (...) și înregistrat la D. la data de (...), nu a fost legal încheiat, întrucât acesta încalcă dispozițiile art. 12 al. 1 din L. nr. 130/2006 coroborat cu art. 157 alin.
2 din Codul Muncii (care deși în prezent sunt abrogate prin L. 6., respectiv prin
L. 4. guvernează raporturile juridice dintre părți).
Astfel, potrivit art. 12 alin. 1 din L. nr. 130/1996 legiuitorul stabilește că
„contracte colective de munca se pot încheia si pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare si cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.";
Așadar, aceste prevederi legale instituie interdicția referitoare la negocierea colectivă, interdicție care impune ca în cadrul negocierilor colective din cadrul instituțiilor bugetare, negocieri materializate sub forma contractelor colective de muncă, să fie excluse drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Cu alte cuvinte, sunt excluse, respectiv nu se bucură de prezumția de legalitate, negocierile și rezultatul acestora care privesc drepturi ale căroracordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Potrivit interpretării recurentei, contractul colectiv menționat a fost legal încheiat, în condițiile în care prin acesta au fost negociate, pe lângă alte drepturi și sporul de dispozitiv și cel de stabilitate(fidelitate), drepturi ale căror acordare și cuantum nu erau prevăzute prin dispoziții legale.
Apreciez că nu pot fi primite aceste susțineri, în contextul în care dispozițiile art. 12 al.1 din L. nr. 130/1996 se coroborează cu dispozițiile art. 157 al. 2 din Codul Muncii, normă legală ulterioară care statuează că „sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.";
În baza acestei prerogative statul, prin instituțiile sale, poate stabili si diferenția indemnizațiile si salariile de bază pentru demnitari si alți salariați din sectorul bugetar. In acest sens, legiuitorul este in drept sa instituie modalități de salarizare in funcție de categoriile de personal si de importanta sociala a muncii, tratamentul juridic diferențiat, stabilit de legiuitor nereprezentând acordarea unor privilegii ori instituirea unor discriminări.
Mai mult, prin art. 8 al. 2 din L. nr. 130/1996 se statuează ";că clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege";.
Având în vedere că potrivit art. 155 din Codul muncii salariul cuprinde, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri și reținând că dispozițiile art. 12 al.1 din L. nr. 130/1996 se coroborează cu cele ale art. 157 al. 2 din Codul Muncii și ale art. 8 al.2 din Codul muncii, consider că drepturile salariale, deci implicit și sporul de dispozitiv și cel de stabilitate(fidelitate) ale reclamantei recurente, nu puteau fi negociate printr-un contract colectiv de muncă, acestea putând fi stabilite exclusiv de către legiuitor.
Nu prezintă relevanță sub aspectul legalității contractului colectiv de muncă actele administrative adoptate la nivel local, în măsura în care acestea consfințesc drepturi stabilite cu încălcarea normelor legale.
Recurentul invocă și nelegalitatea controlului efectuat de A. care a stat la baza emiterii dispoziției de reîncadrare contestate, omițând însă să aibă învedere faptul că indiferent de legalitatea acestui control, includerea celor două sporuri în salariu contravenea normelor legale.
Este adevărat că, contractul colectiv de muncă pe care se întemeiază pretențiile deduse judecății nu a fost anulat și nici contestat, însă aceste aspecte nu înlătură obligația instanței de a verifica pe cale incidentală conformitatea lui cu normelor legale.
În acest context, trebuie evocată și jurisprudența C. C. care prin nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, a statuat că "încheierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste convenții sunt izvor de drept, dar forța lor juridică nu poate fi superioară legii. În consecință, convențiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie"; în caz contrar "s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, și anume primordialitatea legii în reglementarea relațiilor sociale. [_] În consecință, negocierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispozițiilor legale existente (...)" (A se vedea, în acest sens, și nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al R., Partea I, nr. 129 din 28 iunie
1995).
De asemenea, prin D. nr.1250/2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 lit. b) din L.-cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice s-a statuat că
„ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea și să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. Rațiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea. În caz contrar, s-ar ajunge la discriminări salariale chiar în interiorul aceleiași categorii de personal, ceea ce este inadmisibil.";
Concluzionând apreciez că sporul de stabilitate(fidelitate) și de dispozitiv intrau în mod nelegal în compunerea salariului din luna decembrie 2009, acestea nu se justifică a fi incluse în salariul stabilit potrivit dispozițiilor și principiilor L. nr. 3..
În consecință, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă în cauză se impunea respingerea recursului reclamantului ca nefondat.
JUDECĂTOR,
L. D.
Red DL
2 ex/(...)
| ← Decizia civilă nr. 3712/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... | Decizia civilă nr. 4613/2011, Curtea de Apel Cluj - Litigii de... → |
|---|
