Decizia nr. 1470/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I C.
Dosar nr. (...)
DECIZIA C. NR. 1470/R/2012
Ședința publică din data de 26 martie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: L. D.
JUDECĂTOR : D. G. JUDECĂTOR : S. D. GREFIER : S. - D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta T. E. prin U. S. L. DIN Î. B.- N. împotriva sentinței civile nr. 2150 din (...), pronunțată de T. B. - N. în dosarul nr. (...), privind pârâții Ș. G. „. I. B., C. LOCAL AL M. B., P. M. B. și chemații în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE PRIN D. G. A F. P. B.-N. și M. E., C. T. ȘI S. B., având ca obiect drepturi bănești - diminuare indemnizație concediu de odihnă cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei se constată lipsa părților.
P. de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost comunicat părților adverse și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că reclamanta recurentă prin memoriul cuprinzând motivele de recurs a solicitat judecarea cauzei în lipsă și, în consecință, admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Nefiind formulate cereri prealabile ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare, în baza actelor existente la dosar.
C U R T E A
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2150 din (...), pronunțată de Tribunalul Bistrița
Năsăud în dosarul nr.(...), a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a C.ui local al municipiului B. și a P. municipiului B.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta T. E., prin U. J. a S. L. din Î. B.-N., împotriva pârâților Ș. G. „. I. B., C. Local al M.
B. și P. M. B.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., și a M. E., C., T. și S.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B. este nefondată, întrucât aceștia au fost chemați în judecată în calitate de finanțatori, iar nu în calitate de angajatori.
Referitor la fondul cauzei, T. a reținut că reclamanta este angajata unității școlare chemată în judecată, având funcția de profesor, așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar, nr.
330/2009 și a intrat în concediu de odihnă la data de 1 iulie 2010, în perioada iulie-august, indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25%, în temeiul prevederilor L. nr. 1..
Prima instanța a apreciat că măsura luată a avut un scop legitim, fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Ea este proporțională cu scopul urmărit, deoarece reclamantul nu a fost lipsit în totalitate de salariu, acesta fiindu-i doar redus, iar măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Chiar dacă și în prezent, în urma adoptării L. nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior momentului iunie 2010, nu înseamnă că situația diminuării drepturilor s-a definitivat, ea păstrându-și caracterul temporar, fiind aplicabilă pentru anul 2011, tocmai pentru a nu afecta substanța dreptului constituțional protejat.
În sensul celor anterior reținute de tribunal s-a pronunțat și ÎCCJ, care a fost chemată să realizeze interpretarea unitară a dispozițiilor art.1 din Legea nr.1., privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.150 (fost art. 145) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, art.103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, și art.7 din H.G. nr. 2. privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, referitor la cuantumul indemnizației de concediu aferent anului școlar 2009-2010, cuvenit personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat, ca urmare a faptului că în practica judiciară s-au pronunțat soluții diferite.
Astfel, în ședința din 17 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și
Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 20/2011 având ca obiect soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 din Legea nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a pronunțat Decizia nr.
20, în sensul că a admis recursul în interesul legii declarat de P. general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere niciunuia dintre drepturile invocate de către reclamant, situație în care, în baza prevederilor art. 1 din Legea nr. 1., a pct. 21 și 22 din anexa nr. 1 la O. nr. 3., art. 7 din HG nr. 2., republicată, și ținând seama de jurisprudența C. europene mai sus arătată, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Față de soluția respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată, dat fiind caracterul incidental al cererii de chemare în garanție față de acțiunea principală, instanța apreciat că examinarea independentă și preliminară a excepțiilor procesuale invocate de chemații în garanție, unite cu fondul cauzei, nu se mai impune a fi realizată, fiind respinsă, în temeiul art. 60
C.pr.civ., cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., și a M. E., C., T. și S., întrucât este exclusă ipoteza căderii în pretenții a pârâților.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată de către pârâți.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, U. J. a S. L.
din Î. B.-N., în numele și pentru membrul de sindicat, reclamanta T. E., solicitând modificarea sentinței recurate ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, cu consecința admiterii acțiunii reclamantului, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor art. 103 lit. a din Legea nr. 128/1997, privind Statutul personalului didactic, acest drept fiind reglementat atât de art. 145 alin. 1 C. muncii, cât și de C. C. de M. U. la N. N., C. C. de M. U. la N. de R. de Î., cât și de art. 7 din HG nr. 2., dispoziții conform cărora indemnizația de concediu se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu.
Reclamanta a început efectuarea concediului de odihnă anterior dateide 03 iulie 2010, care este data intrării în vigoare a L. nr. 1., respectiv la data de (...), astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 15 alin. 2 din Constituția R. și ale art. 1 din C. civ., dispozițiile L. nr. 1. trebuiau aplicate doar pentru viitor, respectiv, indemnizația de concediu cuvenită reclamantului nu putea fi diminuată cu 25%.
Potrivit principiului consacrat de dispozițiile art. 1 Codul civil și în art.15 alin.(2) din Constituția R., „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile";, or diminuarea indemnizației a încălcat principiul neretroactivității legii civile.
Art. 145 din Legea nr. 54/2003 stabilește în mod imperativ că, pentru perioada concediului de odihnă, salariații beneficiază de indemnizația de concediu „cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu";. Același termen este stabilit și de prevederile H. de G. nr. 2. privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată.
C. C. de M. U. la N. de R. Î. 2007 - 2008, înregistrat la M. cu nr. 596/(...), aplicabil și în anul 2009 stipulează la art. 29 faptul ca:
„Art. 29 (1) Dreptul la concediul de odihnă este garantat de lege. (...)
(2) Perioada de efectuare a concediului de odihnă pentru fiecare salariat se stabilește de către consiliul de administrație sau de către senatul universității împreună cu sindicatele reprezentative de la nivelul unităților/instituțiilor de învățământ prevăzute în anexa nr. 6, în funcție de interesul învățământului și al celui în cauză, până la data de 15 octombrie.
(3) Cadrele didactice beneficiază de un concediu de odihnă de cel puțin 62 de zile lucrătoare, respectiv 78 de zile calendaristice.
(4) Indemnizația de concediu se acordă salariatului cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediul de odihnă. (...)";.
Pârâții au înțeles să ignore prevederile legale și contractuale enumerate anterior și au amânat în mod nejustificat plata indemnizației după momentul începerii efective a perioadei de concediu. Prin aceasta s-a produs o dublă lezare a exercitării dreptului la concediu; în primul rând membrii de sindicat nu au beneficiat de indemnizație în cuantum integral anterior începerii concediului de odihnă, iar în al doilea rând au fost nevoiți să revină din concediu la sediul unității, pentru a putea primi indemnizația corespunzătoare.
La momentul la care această indemnizație ar fi trebuit calculată în mod corect, respectiv cu 10 zile înaintea plecării în concediu, sau cel puțin cu 5 zile potrivit actelor normative în vigoare, salariile personalului din învățământ erau cele stabilite de prevederile art. 30 din Legea 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, fiind „. la nivelul lunii decembrie 2009.
Chiar dacă plățile au fost întârziate de lipsa de fonduri, statele de plată trebuiau întocmite cu respectarea termenului legal, în consecință nu exista posibilitatea legală de a invoca dispozițiile L. nr. 1., înainte de apariția ei în M. O.
Art. 1 din Legea nr. 1. dispune diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1..
Or aceste două acte normative nu cuprind prevederi referitoare la indemnizațiile de concediu de odihnă sau la cuantumul acestora. În acest sens art. 48 alin. 2 din Legea nr. 330/2009 stabilește expres că „prevederile din actele normative referitoare la detașare, delegare și mutare, acordarea concediilor, a primei de vacanță, la cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea și locuința rămân în vigoare";.
Sunt încălcate și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, întrucât noțiunea de „. îmbracă natura unui drept patrimonial, respectiv „. interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică"; (cauza Buchen contra
Cehiei). Întrucât dreptul la această indemnizație al salariaților constituie un
„drept de proprietate"; în sensul C.i și a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acesteia echivalează cu o expropriere.
A fost încălcată și „speranța legitimă"; întrucât dreptul la o coerență și siguranță legislativă, în baza căreia să-și poată valorifica, păstra și apăra drepturile, devine iluzoriu.
În drept, invocă dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, ale art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, ale art. 67 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, ale art. 28 din Legea sindicatelor nr.
5412003, ale art. 103 din Legea nr. 128/1997, ale art. 145 din Legea nr.
53/2003 - Codul Muncii, ale cu modificările și completările ulterioare, ale H. de
G. 25011992, ale art. 29 din C. C. de M. U. la N. de R. Î. și ale C. C. de M. U. la
N. N. aplicabil pentru anii 2007-2010.
Pârâții intimați, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare pentru a-șisusține poziția procesuală în cauză. În probațiune, s-a depus practică judiciară.
Recursul este nefondat.
Prin decizia nr. 20 din (...) pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a statuat că:
„
În acest sens, a fost examinat cadrul legislativ care reglementează
concediul de odihnă al personalului didactic din învățământ, precum șijurisprudența CEDO cu privire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.
E. a D. O., concluzionându- se că :
"....prin măsurile dispuse prin art. 1 din Legea nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin C. (cum sunt nediscriminarea sau preeminența dreptului).
În cauza de față, în raport cu modul de constituire a indemnizației de concediu, nu se poate aprecia că reclamanții dețineau un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. europeană a drepturilor omului, cu privire la o indemnizație de concediu într-un cuantum nediminuat.
În concluzie, întrucât după intrarea în vigoare a L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, cuantumul brut al salariului a fost afectat de o reducere de 25%, în același mod și indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat pentru concediul efectuat după această dată (3 iulie
2010) se impune a fi diminuată proporțional, ca urmare a faptului că se calculează în raport cu media zilnică a veniturilor din fiecare lună în care se efectuează concediul.";
Cum instanța a fost învestită cu o cerere al cărei obiect privește diminuarea indemnizației de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-
2010 în raport de prevederile L. nr. 1. și având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării date de instanța supremă acestei probleme de drept,
Curtea de A. apreciază că în mod corect a tranșat T. cauza dedusă judecății, astfel că, în baza art. 312 al. 1 Cod de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta T. E. împotriva sentinței civile nr. 2150 din (...) a T.ui B. N., pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
L. D. D. G. S. D.
S.-D. G.
GREFIER
Red.S.D./S.M.D.
2 ex./(...)
Jud.fond.I. C.
| ← Decizia nr. 1476/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 3389/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
