Decizia nr. 2889/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr.2889/R/2012
Ședința publică din data de 12 iunie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: G.-L. T.
JUDECĂTOR: I. T. GREFIER : N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtele S. C. M. SA și S. C. M. SA S. T. C. împotriva sentinței civile nr. 226 din 21 februarie 2012 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...) privind și pe intimații N. V. și alții, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamanților intimați - avocat A. M. din cadrul Baroului C., lipsind reclamanta și reprezentantul intimatei.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta reclamanților depune la dosar împuternicirea avocațială și întâmpinare, arătând că nu are cereri prealabile de formulat.
Nefiind formulate cereri în probațiune Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamanților intimați pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat solicitând menținerea hotărârii pronunțate de prima instanță, aceasta fiind temeinică și legală, reclamanții fiind îndreptățiți la plata compensațiilor. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 226 din 21 februarie 2012 pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...) s-a respins, ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta S. N. de T. F. de M. ,,C. M. "; SA - S. T.
S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanții: N. V., A. N., M. I. I., S. Ș., C. A., P. V., G. G., T. I., C. R., G. B., G. D., U. A., D. I., P. A., C. T. I., împotrivapârâtelor S. N. de T. F. de M. „. M. SA B. și S. N. de T. F. de M. ,,C. M. "; SA - S. T., și în consecință: pârâtele au fost obligate să plătească fiecărui reclamant suma ce reprezintă echivalentul a 6 (șase) salarii de bază brute negociate, sumă actualizată cu rata inflației, pe perioada cuprinsă între data concedierii și data plății efective, cu titlu de plată compensatorie.
Pârâtele au fost obligate să plătească fiecărui reclamant suma de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a analizând prioritar excepția prescripției dreptului la acțiune, conform art. 137 C.proc.civ., a reținut că aceasta nu este întemeiată.
Obiectul acțiunii îl constituie plățile compensatorii constând în 6 salarii brute, ce trebuiau acordate conform susținerilor reclamanților cu ocazia desfacerii contractelor lor individuale de muncă.
Pârâta a susținut faptul că aceste drepturi nu ar avea o natură salarială și având în vedere că se invocă nerespectarea contractului colectiv de muncă, termenul de prescripție ar fi conform art. 268 alin 1 punctul e din Codul muncii de 6 luni.
În aprecierea naturii pretențiilor, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 55 alin. 1 din Codul fiscal, conform cărora sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă.
Din interpretarea dispozițiilor legale de mai sus și a prevederilor contractului colectiv de muncă, este evident că aceste drepturi (intitulate salariu suplimentar) sunt de natură salarială, și astfel devin incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii cu privire la termenul de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune.
Termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din
Codul muncii, invocat prin întâmpinare, a fost instituit pentru a asigura restabilirea, cu celeritate, a situației de legalitate în care trebuie să se desfășoare raporturile de muncă, având în vedere natura specifică a acestora. Contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții diverse, referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile pârâtei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Față de cele arătate, instanța a concluzionat că prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii sunt aplicabile numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.
În cazul de față termenul de prescripție de 3 ani, care a început să curgă la data de (...), pentru reclamanții N. V., A. N., P. V., G. G., C. R., G. D., D. I. și P.
A., pentru reclamantul C. A. începând cu (...), la data de (...) pentru reclamanții M. I. I. și S. Ș., respectiv la data de (...) pentru T. I. și G. B., nu era încă împlinit la momentul înregistrării acțiunii, (...), astfel încât instanța a respins, ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a reținut că reclamanții N.
V., A. N., M. Ș., S. Ș., C. A., P. V., G. G., T. I., C. R., G. B., G. D., U. A., D. I., P. A., C. T. I. au fost concediați în luna martie 2010, în cadrul unei proceduri de concediere colectivă, concediere colectivă care a avut loc în baza
Programului de restructurare și reorganizare a SC C. M. SA și ale proiectului de concediere colectivă aprobate de H. AGA nr.38/2009, nr.1/2010,nr.3/2010 și H. CA nr.12/2009, fiind emisă decizia deconcediere individuală din data de 10 martie 2010, în drept, concedierea fiind motivată pe dispozițiile art.58, 65 și 68 din Codul muncii, art. 58 fiind textul legal care definește concedierea în general , ca fiind încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, art.65, reglementând concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului, determinată de desființarea locului de muncă, art.68 reglementând concedierea colectivă.
Totodată, în decizia de concediere s-a făcut mențiunea că reclamantul beneficiază de drepturile prevăzute în OG nr.9., respectiv: o sumă egală cu de două ori salariul net pe economie din luna ianuarie a anului 2010; indemnizație de șomaj; un venit lu nar în completare. Rezultă astfel că reclamanții au fost concediați din inițiativa angajatorului, pentru motive care nu țin de persoana lor, urmare a desființării locului de muncă determinată de restructurarea și reorganizarea angajatorului. Sumele necesare pentru acordarea acestor drepturi se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj și din dispozițiile art.21, coroborat cu cele ale art.8 din OG nr. 9., rezultă că aceste drepturi sunt plătite de A. de ocupare
și formare profesională și nu din fondurile proprii ale fostului angajator.
S-a invocat prin întâmpinare că plata compensatorie prevăzută în CCM, solicitată de reclamant nu poate fi cumulată cu drepturile de care acesta a beneficiat în temeiul OG nr.9., dar acest argumente nu pot fi însușite de instanță.
Dispozițiile art. 67 din Codul muncii instituie, în favoarea salariaților concediați din motive care nu țin de persoana salariatului, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod. Chiar dacă această măsură de protecție este prevăzută și în contractul colectiv de muncă, ea nu are caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților contractante, întrucât obligația angajatorului este una izvorâtă din lege, prin contractele colective de muncă, încheiate anual ori pe alte perioade de timp, la nivel de ramură și nivel de unitate, părțile contractante negociind numai condițiile și cuantumurile acestora, scopul fundamental al unor astfel de clauze fiind acela de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor individuale sau colective pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Rezultă astfel că salariatul concediat din motive care nu țin de persoana sa,poate beneficia cumulativ atât de compensațiile prevăzute de lege, cât și de cele prevăzute în CCM, în speță, pe lângă măsurile de protecție conferite de lege, care este OG nr.9. și suportate din bugetul asigurărilor de șomaj, reclamantul esteîndreptățit să beneficieze și de compensații bănești individuale din partea angajatorului, din resursele financiare ale acestuia, dacă astfel de compensații sunt prevăzute în CCM aplicabil. În cazul de față prin CCM la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, nr.722/2008, contract care se aplică și la nivelul S. C. M. SA, pârâtă în cauză, potrivit anexei 5 a contractului și care, în art.80 alin.1, se prevede că la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații vor primi, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate, în alin.2 fiind stipulate situațiile în care se aplică alin.1, la litera „a"; fiind prevăzută desfacerea contractului de muncă a intervenit urmare a faptului că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării.
Față de cele arătate mai sus și având în vedere aspectul că plățile compensatorii nu au fost achitate de pârâte până în acest moment, instanța a admis acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii și rejudecând, respingerea acțiunii reclamanților.
În considerente arată că Potrivit prevederilor OG nr.9. s-au reglementat normele de protecție sociala de care beneficiază persoanele disponibilizate prin concedieri colective efectuate ca urmare a reorganizării unor societăți naționale, companii naționale si societăți comerciale cu capital majoritar de stat din sectorul feroviar si filialele acestora.
In conformitate cu prevederile art.7 din acest act normativ, persoanele concediate in condițiile prezentei ordonanțe beneficiază la data încetării contractelor de munca ca urmare a concedierii colective de o suma egala cu de doua ori salariul mediu net pe economie din luna ianuarie a anului in care s-a efectuat concedierea,precum si de indemnizația de șomaj stabilita potrivit reglementarilor in vigoare si de un venit lunar de completare calculat potrivit art.8 din acest act normativ.
Cum temeiul juridic care a stat la baza concedierii colective l-a constituit art.58,65,68 si următoarele din Codul Muncii,coroborat cu OG nr.9.,in temeiul art.7 din acest act normativ, s-a prevăzut la art.7 din decizia de concediere acordarea la data încetării contractului de munca a drepturilor prevăzute in acest act normativ.
Conform art.80 al.1 din Contractul Colectiv de M. la nivel de R. T. pe anii
2008-2010 se prevede ca la desfacerea contractului individual de munca din inițiativa angajatorului, salariații vor primi pe lângă celelalte drepturi cuvenite pentru activitatea prestata si o plata compensatorie in valoare de minim 6 salarii de baza brute negociate.
Este adevărat ca dispozițiile contractului colectiv de munca se impun pârtilor, insa, in speța, legiuitorul a instituit prin OG nr.9. norme speciale obligatorii in situația concedierilor colective, aplicabile societăților nominalizate in HG 155/2010.
Mai mult prin D. nr.223/2006, Curtea C. a precizat ca plata compensatorie nu constituie un drept constituțional si ca legiuitorul dispune de marja necesara pentru a stabili masuri de protecție sociala.
Prin OG nr.9.,legiuitorul a stabilit drepturile de care beneficiază persoanele disponibilizate prin concedieri colective, acestea fiind prevăzute expres la art.7 din actul normativ,precum si in decizia de concediere emisa pe seama reclamanților, drepturi suportate din bugetul asigurărilor sociale.
Prin instituirea acestor masuri de protecție sociala s-au instituit norme speciale cu caracter derogator de la prevederile generale ale Contractului Colectiv de M. la nivel de R. T. pe de o parte, iar pe de alta parte, aceste norme de protecție sociala au o forța juridica superioara celor la nivel inferior cuprinse în CCM și își produc efectele ca atare.
Aceasta concluzie se desprinde și din dispozițiile atât ale art.162 al.3 din
Codul Muncii,cat si ale art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996.
Reclamanții prin întâmpinare au solicitat respingerea recursului caneîntemeiat și menținerea dispozițiilor sentinței atacate.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente Curtea de A. constată că recursul este nefondat, având în vedereurmătoarele considerente:
Potrivit prevederilor art.80 alin.1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, nr.722/2008, contract care seaplică și la nivelul S. C. M. SA, potrivit anexei 5 a contractului, la desfacerea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului, salariații vor primi, pe lângă celelalte drepturi la zi cuvenite pentru activitatea prestată și o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate, în alin.2 fiind stipulate situațiile în care se aplică alin.1, la litera „a"; fiind prevăzută situația în care desfacerea contractului de muncă a intervenit urmare a faptului că unitatea își reduce personalul prin desființarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauză, ca urmare a reorganizării.
Potrivit art. 241 alin.1 litera c din Codul muncii, în forma în vigoare în anul 2010, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel, astfel că acest contract colectiv de muncă se aplică și în privința angajaților pârâtei.
Este necontestat în cauză faptul că reclamanții au fost concediați din inițiativa angajatorului, pentru motive care nu țin de persoana acestora urmare a de sființării locului de muncă determinată de restructurarea și reorganizarea angajatorului.
La data concedierii reclamanților era în vigoare OG nr.9., în forma sa inițială, prin care au fostprevăzute măsuri pentru diminuarea consecințelor restructurării și reorganizării unor societăți naționale, companii naționale, societăți comerciale cu capital majoritar de stat din domeniul feroviar.
Astfel în art. 7 al acestui act normativ era prevăzut: a) dreptul salariatului concediat urmare a uneiconcedieri colective de a beneficia de o sumă egală cu de două ori salariul net pe economie din lunaianuarie a anului în care s -a efectuat concedierea; b) dreptul la indemnizație de șomaj; c) dreptul de a beneficia de un venit lunar în completare, cuantumul și durata a cordării venitului în completare fiind prevăzute în art.8.
În deciziile de concediere privind pe reclamanți s -a făcut mențiunea că reclamanții beneficiază dedrepturile prevăzute în OG nr. 9., respectiv: o sumă egală cu de două ori salariul net pe econom ie din luna ianuarie a anului 2010; indemnizație de șomaj; un venit lunar în completare, însă din dispozițiile art.18 din OG nr.9. Curtea reține că sumele necesare pentru acordarea drepturilor prevăzute la art.7 se suportă din bugetul asigurărilor pentru ș omaj, iar din dispozițiile art. 21, coroborat cu cele ale art. 8, rezultă că aceste drepturi sunt plătite de A. de ocupare și formare profesională și nu din fondurile proprii ale fostului angajator.
Recurenta a susținut că prin OG nr. 9. s-au instituit norme speciale cu caracterderogator de la prevederile generale ale Contractului Colectiv de M. la nivel de R. T., iar pe de alta parte, că aceste norme de protecție socială au o forța juridică superioara celor la nivel inferior cuprinse în CCM și își produc efectele ca atare.
Curtea apreciază ca fiind nefondate aceste susțineri ale recurentei având în vedere că potrivit prevederilor art. 67 din Codul muncii salariații concediați din motive care nu țin de persoana lor beneficiază de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod.
Cum prin OG nr. 9. nu s-a instituit nici o derogare expresă de la aceste prevederi legale, Curtea nu poate reține interpretarea recurentei în sensul că acest act normativ ar cuprinde exhaustiv măsurile de protecție socială de care puteau beneficia reclamanții ca urmare a concedierii și ar înlătura de la aplicare prevederile contractului colectiv de muncă menționat prin care se instituie dreptul acestora la o plată compensatorie în valoare de minimum 6 salarii de bază brute negociate din resursele financiare ale angajatorului.
Pe de altă parte, Curtea constată că nu poate fi reținută incidența în cauză a dispozițiilor legale invocate de recurentă, respectiv art.162 al.3 din Codul Muncii republicat și art.12 alin.1 din Legea nr.130/1996, întrucât prevederile legale respective sunt incidente doar în cazul personalului instituțiilor bugetare, pârâta recurentă nefiind o atare instituție, ci o societate pe acțiuni, neavând relevanță în raport de forma sa de organizare, persoana acționarului majoritar.
În consecință, Curtea constată că în mod corect a statuat instanța de fond în sensul că, chiar dacă reclamanții au beneficiat de drepturile prevăzute de art. 7 din OG nr. 9., aceștia sunt îndreptățiți și la compensațiile prevăzute de contractul colectiv de muncă menționat.
Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 cod procedură civilă Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. „. M. SA împotriva sentinței civile nr. 226 din (...) a T.ui B.-N. pronunțate în dosar nr. (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 12 iunie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. C. G. G. L. T. I. T.
GREFIER
N. N.
Red.DCG/12 iulie 2012
Dact.SzM/2ex.
| ← Decizia nr. 3153/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 2751/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
