Decizia nr. 3062/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3062/R/2012
Ședința din 21 iunie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : ANA I.
JUDECĂTOR : A. C.
JUDECĂTOR : A. A. C. GREFIER : C. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta O. M.-L. PRIN U. J. A S. L. DIN Î. B. împotriva sentinței civile nr. 3. din 19 martie 2012, pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...), privind și pe intimații G. Ș. T., C. LOCAL T. ȘI P. C. T., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin motivele de recurs reclamanta recurentă a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 3. din 19 martie 2012, pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...) a fost admisă, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta O. M.-L., prin U. județeană a sindicatelor libere din învățământ B. N., împotriva pârâților G. școlar T., cu sediul în T., nr.204 A, județul B.- N., C. local T. și I. P.ui comunei T., și în consecință,
- a fost obligat pârâtul G. școlar T. să calculeze reclamantului/ei îndemnizația de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-2010, pentru zilele de 01 iulie 2010 și 02 iulie 2010, fără aplicarea diminuării cu 25% în baza legii nr.1. și să plătească acestuia diferența dintre indemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată pentru perioada arătată.
- au fost obligați pârâții C. local T. și I. P.ui comunei T. să asigure pârâtului G. școlar T. finanțarea pentru suma de bani la plata căreia a fost obligat acest pârât în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta este angajata pârâtului G. școlar T., așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar. În cursul anului școlar 2009-2010 a intrat în concediu de odihnă anterior datei de 1 iulie 2010, în perioada iulie-august indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25% în temeiul prevederilor L. nr. 1.. Trebuie subliniat că angajatorul a aplicat reducerea cu
25% în temeiul prevederilor L. nr. 1. a indemnizația de concediu începând cu data de 01 iulie 2010 potrivit răspunsului comunicat la adresa formulată de tribunal f.32.
O asemenea măsură a fost contestată în prezentul cadru procesual, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010 în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât pe de o parte, Legea nr. 1. nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte, plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 1., aplicabilă din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Întrucât la nivel național soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești investite cu asemenea pretenții au fost contradictorii, în sensul că anumite instanțe au admis acțiunile formulate de personalul didactic, în timp ce alte instanțe au respins asemenea acțiuni, s-a introdus recurs în interesul legii pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară de către toate instanțele judecătorești competente a prevederilor legale aplicabile în materie.
Prin decizia nr.20 din 17 octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și
Justiție a admis recursurile în interesul legii declarate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de C. de conducere al C. de A. S. în sensul că:
A stabilit că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din C. muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din H. G. nr. 2. privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009 - 2010, după intrarea în vigoare a L. nr. 1., respectiv 3 iulie 2010.
Această decizie este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești de la data publicării acesteia în M. oficial, potrivit art. 330^7 alin. 4 din C. de procedură civilă.
În considerentele acestei decizii s-a reținut de către instanța supremă, printre altele, că algoritmul de calcul al indemnizației cuvenite personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat pentru concediul de odihnă este diferit de cel stabilit prin art. 150 (fostul art. 145) din Legea nr. 53/2003 - C. muncii, republicată, pentru celelalte categorii de salariați, în cazul cărora se are în vedere media zilnică a salariilor de bază, indemnizațiilor și sporurilor cu caracter permanent din ultimele 3 luni anterioare celei în care se efectuează concediul.
Or, în baza prevederilor pct. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ,emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a H. G. nr. 2., republicată, aprobate prin O. ministrului educației naționale nr. (...), indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic se calculează în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu.
Din interpretarea prevederii normative anterior citate rezultă faptul că indemnizația de concediu de odihnă cuvenită personalului didactic devine scadentă zi cu zi, pe măsură ce concediul este efectuat, și se calculează prin raportare tot la media veniturilor, zi cu zi, din perioada în care concediul se efectuează. Având în vedere modalitatea de calcul al indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar și principiul neretroactivității legii, reducerea cu 25% statuată prin art. 1 din Legea nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, este aplicabilă și indemnizației aflate în discuție, desigur de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ (3 iulie 2010), în contextul în care concediul de odihnă este efectuat după această dată.
O altă interpretare juridică ar conduce la încălcarea principiului egalității în drepturi, consacrat în art. 16 alin. (1) din Constituția României, republicată, pentru că indemnizația de concediu înlocuiește salariul (care devine scadent pe măsura prestării activității), motiv pentru care aceasta devine scadentă în aceeași modalitate. În caz contrar, salariatul aflat în activitate, după data de 3 iulie 2010, ar obține venituri salariale inferioare celor obținute de salariatul care se află în concediu de odihnă în aceeași perioadă. Cu alte cuvinte, chiar dacă art. 1 din Legea nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu conține o referire expresă la indemnizația de concediu de odihnă a personalului din învățământ, aceasta este strâns legată prin modul de calcul de drepturile salariale cuvenite pentru fiecare lună calendaristică în care se efectuează concediul de odihnă, drepturi salariale pentru care diminuarea de 25% se aplică în mod indiscutabil.
Pe de altă parte, pct. 26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a H. G. nr. 2., republicată, aprobate prin O. ministrului educației naționale nr. (...), prevede faptul că indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu. Această dispoziție normativă nu poate influența aplicarea criteriilor pe baza cărora se stabilește cuantumul indemnizației de concediu de odihnă. Ea reglementează doar plata în avans a acestor drepturi bănești, fiind vorba despre un beneficiu al legii conferit salariaților din învățământ.
Ca atare, indemnizația de concediu de odihnă se acordă pentru perioada în care acesta se efectuează, iar nu pentru perioada în care s-a prestat activitate și s-a primit salariu.
În altă ordine de idei, prin aplicarea art. 1 din Legea nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. a D. O. A., la data adoptării L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, reclamanții nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul instrumentului internațional anterior arătat, adică în legătură cu dreptul la indemnizația de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010.
Pe aspectul supus analizei se impune a aminti faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. reglementează trei reguli de bază, și anume: a) principiul respectării proprietății; b) privarea de proprietate în interes public și condițiile în care aceasta poate fi făcută; și c) controlul folosinței bunurilor.
Cu privire la prima regulă enunțată anterior trebuie analizat dacă la data adoptării L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, reclamanții erau titularii unui drept de proprietate asupra unui bun în sensul C. în ceea ce privește indemnizația cuvenită pentru zilele de concediu efectuate după data de 3 iulie 2010.
În urma analizării jurisprudenței C. Europene a D. O. nu s-a identificat vreo cauză în care instanța europeană să fi stabilit că "salariul" pentru o perioadă viitoare (prin asimilare, și indemnizația de concediu) reprezintă un "bun".
Pe de altă parte, instanța a reținut faptul că Legea nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privința salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariați vizați de acest act normativ după data de 3 iulie 2010 și care, în mod evident, vor deveni exigibile după această dată, știut fiind faptul că drepturile salariale devin scadente zi cu zi pe măsura prestării muncii în favoarea angajatorului.
De altfel, în jurisprudența instanței de la S. în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale au fost stabilite unele principii, după cum se va preciza în continuare.
În H. din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen contra
Finlandei, Curtea E. a D. O. a statuat următoarele: "C. nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum [...].
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată." (paragraful 94 din hotărâre). În H. din 8 noiembrie
2005, pronunțată în Cauza Kechko contra Ucrainei, se precizează faptul că:
"[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare." (paragraful 23 din hotărâre).
Totodată, se reține că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma C., de a stabili politica economică și socială a țării (H. din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Marii Britanii).
De asemenea, "speranța legitimă", invocată de reclamanți, a fost reținută de aceeași Curte europeană ca reprezentând un "bun", în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C., în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (H. din 15 iunie 2010, pronunțată în Cauza M.u contra României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenția G. prin ordonanțe succesive, s-a căutat să secontracareze măsurile legislative dispuse de P. cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea și: H. nr. 7 din 21 iulie 2005, pronunțată în Cauza Străin și alții împotriva României; H. din 1 decembrie
2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României; H. din 20 iulie
2006, pronunțată în Cauza R. împotriva României).
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanții ar avea un
"bun" în sensul C., instanța a apreciat că ingerința statului asupra bunului acestora este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. europeană a drepturilor omului.
În analiza respectării regulii anterior amintite instanța a reținut că în astfel de cauze ingerința statului nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, H. din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sau salariilor ca și cum ingerința ar fi o "privare de proprietate". În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce, ex ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C. europeană a drepturilor omului.
Privită prin prisma acestor principii, instanța a apreciat ca ingerința statului este proporțională în raport cu interesele particulare afectate. În plus, conform instrumentului european aflat în discuție, ingerința statului asupra "proprietății" reclamanților trebuie să îndeplinească următoarele cerințe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporționalitate a măsurii cu situația care a determinat-o. A., art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. cere ca ingerința autorității publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală.
În acest sens s-a reținut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este prevăzută în Legea nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, act normativ care conține prevederi suficient de clare, precise și accesibile pentru a fi considerat "lege" din perspectiva jurisprudenței C. Europene a D. O.
Cu privire la scopul ingerinței, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este justificată de un interes public ("utilitatea publică"), astfel cum rezultă din expunerea de motive a L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, și din deciziile C. Constituționale nr. 872/2010 și nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, instanța a apreciat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
De altfel, preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 în totalitate, așadar și în cea de a doua teză care trebuie coroborată cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (H. din 20 noiembrie 1955, pronunțată în Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensareprevăzute de legislația națională. În această privință, Curtea E. a D. O. a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (Cauza Sfintele mănăstiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994; Cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei, Cererea nr. (...); H. din 22 iunie 2004, pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei).
În caz contrar, după cum s-a pronunțat deja Curtea E. a D. O., dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări drastice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din C., cum ar fi principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (Cauza Broniowski, citată anterior). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin C. (Cauza Străin și alții împotriva
României).
În altă ordine de idei, instanța a reținut faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de
25% este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod. Ca atare, instanța a considerat că prin măsurile dispuse prin art. 1 din Legea nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin C. (cum sunt nediscriminarea sau preeminența dreptului). În cauza de față, în raport cu modul de constituire a indemnizației de concediu, nu se poate aprecia că reclamanții dețineau un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. europeană a drepturilor omului, cu privire la o indemnizație de concediu într-un cuantum nediminuat.
În concluzie, întrucât după intrarea în vigoare a L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, cuantumul brut al salariului a fost afectat de o reducere de 25%, în același mod și indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat pentru concediul efectuat după această dată (3 iulie
2010) se impune a fi diminuată proporțional, ca urmare a faptului că se calculează în raport cu media zilnică a veniturilor din fiecare lună în care se efectuează concediul.
Având în vedere decizia nr.20/2011 a Înaltei curți de casație și justiție, constatând că angajatorul a aplicat reducerea de 25% în cazul indemnizației de concediu cuvenită reclamantului/ei și pentru concediul efectuat anterior datei de 3 iulie 2010, dată de la care a intrat în vigoare legea nr.1., respectiv și pentru zilele de 01 și 02 iulie 2010, tribunalul a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantă și a obligat pârâtul G. școlar T. să calculeze reclamantei îndemnizația de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-2010, pentru zilele de 01 iulie 2010 și 02 iulie
2010, fără aplicarea diminuării cu 25% în baza legii nr.1. și să plătească acestuia diferența dintre indemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată pentru perioada arătată. După data de 3 iulie 2010 în mod legal și judicios s-a redus cu 25% indemnizația de concediu în cazul reclamantei, motiv pentru care nu au putut admise pretențiile pentru perioada ulterioară acestei date.
Potrivit art.167 alin.1 din legea nr.84/1995, lege în vigoare la data la care a fost achitată de angajator indemnizația de concediu și în consecințăaplicabilă în cauză, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte sume potrivit legii. Finanțarea acestor unități are două componente, finanțarea de bază și finanțarea complementară. Finanțarea de bază, ce include și cheltuielile de personal
(inclusiv drepturile salariale) se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat si alte venituri ale bugetelor locale. Conform art.36 din legea nr.215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația. Unitatea administrativ teritorială este reprezentată de primar în relațiile cu alte autorități publice și în justiție potrivit art.62 din legea nr.215/2001, iar potrivit art.63 alin.4 din aceeași lege primarul exercită funcția de ordonator de credite și întocmește proiectul bugetului local.
Ținând seama de aceste dispoziții legale, tribunalul a admis, în parte, acțiunea civilă formulată și împotriva pârâților de rând 2 și 3 și în consecință a obligat pârâții P. comunei T., în calitate de ordonator de credite al unității administrativ teritorială în a cărei rază funcționează angajatorul și respectiv C. local al comunei T., care are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului, să asigure finanțarea pârâtului angajator pentru fondurile bănești necesare plății sumelor de bani la plata căreia a fost obligat acest pârât în favoarea reclamantei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, U. J. a S. L. din Î. B.-N., în numele și pentru membrul de sindicat, reclamanta O. M.-L. solicitând modificarea sentinței, ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, cu consecința admiterii acțiunii reclamantei astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, iar pentru personalul didactic auxiliar și nedidactic acordarea concediului de odihnă este reglementată atât de prevederile art. 145 din C. M. și ale C. C. de M. U. la N. N., C. C. de M. U. la N. de R. Î., cât și de cele ale H. de G. nr. 2..
Reclamanta a început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, care este data intrării în vigoare a L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, că indemnizația de concediu cuvenită cadrelor didactice a fost diminuată cu un procent de
25%, aplicându-se în mod abuziv prevederile L. nr. 1..
Potrivit principiului consacrat în art.15 alin.(2) din Constituția
României, republicata, „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".
In același sens sunt și dispozițiile art. 1 din C. civil "legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactiva".
În acest sens consideră nelegal faptul că indemnizația, indiferent care ar fi fost modul de calcul, a fost diminuata cu 25%.
Prevederile art. 145 din Legea nr. 54/2003 - C. M., stabilesc în mod imperativ că pentru perioada concediului de odihnă, salariații beneficiază de indemnizația de concediu "cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu." Același termen este stabilit și de prevederile H. de G. nr. 2., republicată.
Mai mult decât atât, C. C. de M. U. la N. de R. Î. 2007 - 2008, înregistrat la M. cu nr. 596/(...), aplicabil si in anul 2009 tuturor salariaților din țară, conține prevederi referitoare la termenul de plată a acestei indemnizații stipulând la art. 29 faptul ca : "(1) Dreptul la concediul de odihnă este garantat de lege (…). (2) Perioada de efectuare a concediului de odihnă pentru fiecare salariat se stabilește de către consiliul de administrație sau de către senatul universității împreună cu sindicatele reprezentative de la nivelul unităților/instituțiilor de învățământ prevăzute În anexa nr. 6 în funcție de interesul învățământului și al celui În cauză până la data de 15 octombrie. (3) Cadrele didactice beneficiază de un concediu de odihnă de ce! puțin 62 de zile lucrătoare, respectiv 78 de zile calendaristice. (4) Indemnizația de concediu se acordă salariatului cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediul de odihnă".
Pârâții au amânat în mod nejustificat plata indemnizației după momentul începerii efective a perioadei de concediu. D. data plecării în concediul de odihnă este în fapt anterioară datei de 3 iulie 2010, plata indemnizației de concediu s-a făcut ulterior începerii efectuării concediului, cu nerespectarea termenului de cel puțin 10 zile anterior plecării în concediu negociat prin C. C. de M. U. la N. de R. Î. Mai mult, nu a fost respectat nici măcar termenul mai scurt de cel puțin 5 zile anterior plecării în concediu, stabilit de C. M. și H. nr. 2..
În consecință, ca urmare a nerespectării termenului imperativ de plată a indemnizației de concediu și prin interpretarea greșită a legii, pârâții au diminuat cu 25% cuantumul indemnizației, aplicând în mod nejustificat prevederile art. 1 din Legea nr. 1..
La momentul la care această indemnizație ar fi trebuit calculată în mod corect, respectiv cu 10 zile înaintea plecării în concediu, sau cel puțin cu 5 zile potrivit actelor normative in vigoare, salariile personalului din învățământ erau cele stabilite de prevederile art. 30 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, fiind "înghețate" la nivelul lunii decembrie 2009.
Mai mult, la data la care ar fi trebuit plătită indemnizația de concediu, respectiv înainte de plecarea în concediu, Legea nr. 1. nici măcar nu exista din punct de vedere tehnic, ea fiind publicată în M. Oficial, Partea 1 nr. 441 abia în data de (...) și intrând în vigoare abia de la data de (...).
Chiar dacă plățile au fost întârziate de lipsa de fonduri, statele de plată trebuiau întocmite cu respectarea termenului legal, în consecință nu exista posibilitatea legală de a invoca dispozițiile L. nr. 1., înainte de apariția ei în M. O.
Recurenta a mai arătat că art. 1 din Legea nr. 1. dispune diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/ indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1..
Or aceste două acte normative nu cuprind prevederi referitoare la indemnizațiile de concediu de odihnă sau la cuantumul acestora. În acest sens art. 48 alin. 2 din Legea nr. 330/2009 stabilește expres că "prevederile din actele normative referitoare la detașare, delegare și mutare, acordarea concediilor, a primei de vacanță, la cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea și locuința rămân în vigoare".
Recurenta a mai susținut că în cauză sunt încălcate și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, întrucât noțiunea de "bun" îmbracă, însituația de față, natura unui drept patrimonial, respectiv "orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică" (cauza Buchen contra Cehiei). Dreptul la indemnizație pentru concediul de odihnă al salariaților este afectat în mod grav de măsura diminuării cu 25% a veniturilor.
Întrucât dreptul la această indemnizație al salariaților constituie un drept de proprietate în sensul C. și a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acesteia prin diminuarea menționată mai sus. echivalează cu o expropriere. Practica exproprierii sau a anulării parțiale a dreptului la salariu cu efect definitiv, reprezintă violarea principiilor fundamentale și contravine măsurilor de acordare a asistentei financiare convenite cu Comisia E..
Recurenta a mai arătat că a fost încălcată și "speranța legitimă" a celor menționați mai sus, întrucât prin măsura dispusă prin actul contestat dreptul lor la o coerență și siguranță legislativă, în baza căreia să-și poată valorifica, păstra și apăra drepturile, devine iluzoriu.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate, curtea apreciază că este nefondat și în consecință, în baza art. 304 pct. 9 și art.312 alin. 1 Cod proc.civ., urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 20 din 17 octombrie 2011, publicată în M. Oficial nr.
822 din 21 noiembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, a statuat, cu caracter obligatoriu, conform art. 3307 alin. 4 C.pr.civ., că: „dispozițiile 1 din Legea nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din C. muncii, art. 103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din H. G. nr. 2. privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a L. nr. 1., respectiv 3 iulie 2010."; În ceea ce privește reglementarea legală a concediului de odihnă a personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în considerentele acestei decizii că „în cauză sunt aplicabile actele normative cu caracter special, mai precis art. 103 din Legea nr. 128/1997, cu modificările și completările ulterioare, art. 7 din H. G. nr. 2., republicată, cu modificările ulterioare, și pct. 21-26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a H. G. nr. 2., republicată, aprobate prin ministrului educației naționale nr. (...) …"; S-a mai reținut că „în baza prevederilor pct. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a H. G. nr. 2., republicată, aprobate prin ministrului educației naționale nr. (...), indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic se calculează în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu. (...) Având în vedere modalitatea de calcul al indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar și principiul neretroactivității legii, reducerea cu 25% statuată prin 1 din Legea nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, este aplicabilă și indemnizației aflate în discuție, desigur de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ (3 iulie 2010), în contextul în care concediul de odihnă este efectuat după această dată."; Instanța supremă a statuat în sensul că „chiar dacă 1 din Legea nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu conține o referire expresă la indemnizația de concediu de odihnă a personalului din învățământ, aceasta este strâns legată prin modul de calcul de drepturile salariale cuvenite pentru fiecare lună calendaristică în care se efectuează concediul de odihnă, drepturi salariale pentru care diminuarea de 25% se aplică în mod indiscutabil. Pe de altă parte, pct. 26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 și a H. G. nr. 2., republicată, aprobate prin ministrului educației naționale nr. (...), prevede faptul că indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu. Această dispoziție normativă nu poate influența aplicarea criteriilor pe baza cărora se stabilește cuantumul indemnizației de concediu de odihnă. Ea reglementează doar plata în avans a acestor drepturi bănești, fiind vorba despre un beneficiu al legii conferit salariaților din învățământ. Ca atare, indemnizația de concediu de odihnă se acordă pentru perioada în care acesta se efectuează, iar nu pentru perioada în care s-a prestat activitate și s-a primit salariu."; De asemenea, s-a avut în vedere și faptul că prin aplicarea 1 din Legea nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. a D. O. Sub aspectul criticilor formulate în recurs din perspectiva reglementărilor europene Curtea de A. mai reține și faptul că prin decizia deinadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. Mihăieș împotriva României (cererea nr. 44232/11) și A. Gavril Senteș împotriva României (cererea nr. 44605/11), Curtea E. a D. O. a constatat că nu au fost încălcate de către S. român dispozițiile articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la C., sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar cu modificările și completările ulterioare. În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, Curtea E. a D. O. a observat că, în speța respectivă, măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. Curtea a considerat că statul român nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Chiar dacă decizia de inadmisibilitate vizează diminuarea cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării L. nr. 1., aceasta își găsește aplicare și în cauza dedusă judecății în raport de faptul că dreptul pretins de către cadrul didactic reprezintă un drept de natură salarială. În raport de aceste dezlegări și statuări obligatorii, instanța de recurs va înlătura criticile reclamantei referitoare la: încălcarea dreptului deproprietate prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. a D. O., încălcarea principiului neretroactivității legii și modul de calcul al indemnizației de concediu de odihnă în cuantumul nediminuat după data de 3 iulie 2010. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. D E C I D E : Respinge recursul declarat de reclamanta O. M.-L. prin U. J. A S. L. DIN Î. B. împotriva sentinței civile nr. 3. din 19 martie 2012, pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...), pe care o menține. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din data de 21 iunie 2012. PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER ANA I. A. C. A. A. C. C. B. Plecată în C.O., semnează Vicepreședintele instanței JUDECĂTOR A. I. A. Red. IA dact. GC 2 ex/(...) Jud.primă instanță: M.L.B.
| ← Decizia nr. 1465/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 1/2208, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
