Decizia nr. 31/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 31/R/2012
Ședința din data de 10 ianuarie 2012
Instanța constituită din: PREȘED.TE: G.-L. T. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. G.: A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. D. A. B. M.-M. împotriva sentinței civile nr. 1152 din 10 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe pârâții intimați O. B. S. PRIN P., C. LOCAL AL O. B. S. și P. O. B. S., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care Curtea constată că la data de 09 ianuarie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, Județul M. - Unitatea
Administrativ Teritorială B. S. a depus la dosar relațiile solicitate de instanță la termenul anterior.
De asemenea se constată că reclamantul recurent prin memoriul de recurs a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 al.2 cod procedură civilă.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A asupra recursului civil de față, reține:
Prin cererea înregistrată la data de (...) reclamantul S. din A. B. M. - M. în numele membrilor săi angajați cu contract individual de muncă în cadrul
Primăriei orașului B. S., i-a chemat în judecată pe pârâții O. B. S. prin P., C. Local al orașului B. S. și P. orașului B. S., solicitând instanței obligarea acestora la plata drepturilor salariale neacordate membrilor de sindicat angajați în cadrul structurilor acestora, aferente perioadei iulie - decembrie
2010, reprezentând diferența de 25% dintre cuantumul drepturilor de natură salarială cuvenite potrivit L. 330/2009 și sumele efectiv încasate, actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la plata efectivă.
În motivarea acțiunii, s-a susținut, în esență, că măsura diminuării veniturilor salariale este nelegală, încălcând prevederile art. 10 din Codul muncii, ale Declarației Universale a D. O. și pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul Protocol Adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin L. nr. 3..
Pârâtul O. B. S. prin P., a arătat prin întâmpinarea formulată că s-a opus admiterii acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 1152 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar număr
(...), a fost respinsă acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în ce privește modificarea unilaterală de către angajator a unui element esențial al contractelor individuale de muncă ale membrilor de sindicat reprezentați, respectiv a salariului, caracteristic personalului din autoritățile și instituțiile publice și din celelalte unități bugetare este că salariile acestuia se suportă din fondurile special defalcate de la bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale sau bugetele fondurilor speciale și, drept consecință, salariul nu este negociabil, libertatea contractuală a părților fiind în cea mai mare parte suplinită de legiuitor. A. în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizațiile sau soldele de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget.
Însă, în speță, nu este vorba despre o modificare a salariului în înțelesul art. 41 din Codul muncii, ci despre o restrângere a dreptului de a primi salariul în cuantumul stabilit prin contractul individual de muncă al fiecăruia dintre membrii de sindicat reprezentați.
Așa cum a arătat Curtea Constituțională în Decizia nr. 872 din (...), salariul este o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor ra- porturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și an- gajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile e- sențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca pres- tată.
Stabilind că dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, Curtea Constituțională a constatat că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat că L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar este constituțională, re- ținând că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societa- te democratică tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului și că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (re- ducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
În ce privește susținerile reclamantului conform cărora reducerea unila- terală a salariului brut cu 25% în temeiul dispozițiilor art. 1 din L. nr. 118/
2010 încalcă prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanța consideră că sunt nefondate.
Potrivit art. 1 Protocolul nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pen-tru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții, sau a amenzilor";.
În privința drepturilor salariale, CEDO face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croatiei din (...), par. 58). Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale CEDO privind salariile, sunt stabilite următoarele prin- cipii: Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din (...): „C. nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum(…). O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată"; (par. 94); Hotărârea Kechko c. Ucrainei din (...): „(…) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare"; (par. 23).
Față de jurisprudența evocată, instanța a reținut că CEDO nu garantează dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum.
Restrângerea dreptului membrilor de sindicat reprezentați în cauză de a primi salariul integral a fost prevăzută de lege, pentru o perioadă de 6 luni și mai înainte ca aceștia să presteze munca pentru care urmau a fi remunerați cu aplicarea L. nr. 1..
Ingerința statului în exercitarea dreptului este, în întregime, posibilă dacă se sprijină pe o bază legală, urmărește un scop legitim și este necesară într-o societate democratică și aceasta deoarece dreptul de proprietate, ca aproape toate drepturile ocrotite de C., nu are un caracter absolut.
Așa cum a indicat Curtea E., statele contractante beneficiază de o marjă de apreciere pentru a hotărî necesitatea unei ingerințe, acest aspect impu- nându-se în contextul în care autoritățile naționale dispun de o cunoaștere a- profundată și concretă a situației sociale locale și, de aceea, sunt mai bine pla- sate decât judecătorul internațional pentru a determina ce măsuri apar ca imperative de interes general al comunității.
Întinderea marjei de apreciere de care se bucură statele semnatare vari- ază ca întindere în raport de domeniul și dreptul garantat, vizate de măsura po- litică legislativă analizată.
În primul rând apanajul aprecierii revine legiuitorului căci acesta este chemat să analizeze oportunitatea luării unei măsuri de ordin legislativ și apoi, în funcție de datele complexe de care dispune, să aplice acea măsură legislativă menită să soluționeze problematica socio-economică astfel încât să corespundă cel mai bine dezideratului avut în vedere.
Aceasta este, practic, urmarea directă în sistemul de drept român a principiului separației și echilibrului puterilor în stat, reglementat prin art. 1 al. 4 din Constituția revizuită.
Chiar Curtea E. a D. O. a cărei jurisprudență a avut adesea drept consecință modificări legislative semnificative în dreptul intern al statelor, a manifestat reticență în a interveni în marja de apreciere a statelor, în special în ce privește chestiuni de natură fiscală sau ce țin de politicile socio-economice.
În speță, ingerința a fost prevăzută de lege, iar scopul legitim al măsuri- lor luate este evidențiat ca atare în expunerea de motive a L. nr. 1. și re- cunoscut de Curtea Constituțională în D. nr. 872 și 874 din (...) când a analizat constituționalitatea acestei legi în raport de încălcarea art. 53 din Constituție, respectiv situația de criză economică și financiară cu care se confruntă statul, atât bugetul de stat, cât și cel al asigurărilor sociale de stat.
Având în vedere aceste considerente instanța a apreciat că în speță nu s- a produs o încălcarea a prevederilor art. 1 Protocolul nr. 1, măsura reducerii salariale de 25% în temeiul art. 1 al. 1 din L. nr. 1., pe o perioadă determinată intrând în marja de apreciere a statului cu privire la reglementarea politicilor sociale și economice, respingând acțiunea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitândmodificarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului reclamantul a reiterat apărările invocate la fondul cauzei, susținând în esență că statul fiind un terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între părți și nu poate modifica ceea ce părțile au convenit și stabilit, respectiv că reducerea unilaterală a salariului cu 25 % în temeiul art. 1 din L. 1. încalcă prevederile art. 17 din Declarația Universale a D. O. și pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului.
Referitor la acest aspect s-a invocat că salariul este un bun și conferă un drept de proprietate în sensul jurisprudenței CEDO, iar salariații au fost privați de un bun prin neplata sa integrală; că există o ingerință a statului ce a avut ca efect privarea salariaților reclamanți de bunul lor și că ingerința nu este una conformă și justificată , ea neîndeplinind condițiile care s-ar circumscrie unei exproprieri, restrângeri sau limitări, justificate și admise în sensul art. 1 din Protocolul 1.
Chiar dacă în sectorul bugetar salariul plătit din fonduri publice este stabilit prin lege, cu consultarea obligatorie a organizațiilor sindicale reprezentative, ceea ce nu este cazul în ce privește L. nr. 1., cuantumul stabilit prin lege se impune ca un drept câștigat și nu poate fi modificat și diminuat în mod unilateral fără consimțământul salariatului.
În opinia recurentului L. 1. nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză și îi lipsește total de contravaloarea muncii lor.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate,
Curtea de A. reține următoarele:
Reclamanții se consideră vătămați în drepturile lor prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că art. 157 alin. 2 din Codul muncii (în numerotarea de la data derulării raporturilor juridice) prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul.
Practic, singurul considerent pentru care reclamanții afirmă încălcarea drepturilor lor prin aplicarea dispozițiilor L. nr. 1. este că le este încălcat, în acest mod, dreptul la protecția proprietății, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Or, prin decizia pronunțată la 6 decembrie 2011 de Curtea E. a D. O. în cauzele cu numerele 4. și 4., s-au declarat inadmisibile cererile prin care s-a invocat de către reclamanții F. M. și A. G. S., pentru aceleași considerente ca
și în prezenta cauză, încălcarea dreptului de proprietate.
S-a reținut de către Curtea E. a D. O. că prin C. nu se garantează dreptul unei persoane de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum, așa încât, în condițiile în care prin L. nr. 1. s-a dispus reducerea salariilor angajaților din sectorul public, cu dificultate se poate susține că reclamanții posedau un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional.
De asemenea, s-a mai arătat că și în ipoteza în care Curtea ar concluziona că reclamanții erau titularii unui bun susceptibil de a fi protejat în lumina art. 1 din Primul Protocol adițional, se constată că ingerința era prevăzută de lege, că urmărea un scop de utilitate publică, anume, de a salva echilibrul bugetar în condițiile unei situații de criză economică, că legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în derularea politicii sale economice și sociale, că măsurile legislative criticate nu au așezat pe umerii reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul acestora la respectarea proprietății, garantată de art. 1 din Primul Protocol Adițional la C. și că statul nu a abuzat de marja sa de apreciere și nici nu a încălcat justul echilibru între interesul general și cel particular.
Curtea își însușește aceste considerente, aplicabile în mod similar și raportat la invocata încălcare a prevederilor Declarației Universale a D. O..
Cât privește invocata încălcare a dispozițiilor legale care impun consultarea organizațiilor sindicale reprezentative cu ocazia stabilirii sistemului de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat (art. 162 Codul muncii republicat), aceasta se constituie într-o critică de nelegalitate a L. nr. 1. ce nu poate fi primită, în condițiile în care practic, această lege nu stabilește sistemul de salariate a personalului vizat, ci grefat pe sistemul de salarizare în ființă la data intrării sale în vigoare, impune, cum s-a văzut, o reducere temporară a cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare.
Se mai invocă încălcarea principiului dreptului câștigat, principiu care, constată Curtea, nu are o suficientă bază pentru a fi luat în considerare în scopul înlăturării unor dispoziții legale în vigoare. În plus, tocmai în contra eficacității acestui principiu sunt considerentele Curții Europene a D. O. din decizia pronunțată la 6 decembrie 2011 de Curtea E. a D. O. în cauzele cu numerele 4. și 4., citate în cele ce preced.
Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamanților, având ca obiect platadiferențelor salariale dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% din salariu, reținută în 2010, în temeiul L. nr. 1.), începând cu luna iulie 2010 este legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 312 alin. 1 raportat la art. 3041 și art. 304 pct. 9 C.proc.civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L., D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. din A. B. M. - M. împotriva sentinței civile numărul 1152 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar număr (...), pe care o menține. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 10 ianuarie 2012. PREȘED.TE, JUDECĂTORI, G.-L. T. I. T. D. C. G. G., A. B. Red.I.T./S.M. 2 ex./(...) Jud.fond. C. V.
| ← Decizia nr. 3626/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 3638/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
