Decizia nr. 34/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 34/R/2012
Ședința ata de 10 ianuarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: G.-L. T. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S. D. I. împotriva sentinței civile nr. 1320 din 7 iunie 2011 pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...) privind și pe pârâții intimați L. DE M. „. J. B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B., MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. a F. P. B. N. și M. E., C., T. ȘI S., având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 04 ianuarie 2012, prin serviciul de registratură al instanței, reclamanta recurentă a depus la dosar note de ședință și acte anexă.
La data de 10 ianuarie 2012, pârâtul intimat L. de muzică „. J. B. a transmis la dosar relațiile solicitate de instanță la termenul anterior, respectiv precizări cu privire la natura drepturilor salariale plătite reclamantei recurente pe lunile iulie-august 2010.
De asemenea se constată că atât reclamanta recurentă prin motivele de recurs, cât și pârâtul intimat M. F. prin D. B. N. prin întâmpinare au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 al.2 cod procedură civilă.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A asupra recursului civil de față, reține:
Prin acțiunea civilă înregistrată la numărul de mai sus, reclamanta
S. D. I. a chemat în judecată pe pârâții L. DE M. „. J. B., P. M. B., C. LOCAL AL
M. B., solicitând instanței obligarea pârâtei de rândul 1 la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza Legii nr.1. și sumele stabilite prin respectivul contract, aferente lunilor iulie 2010 - decembrie 2010, sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective; obligarea pârâților de rândul 2 și
3 să aloce pârâtei de rândul 1 fondurile necesare plății sumelor solicitate.
În motivare s-a arătat, în esență, că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul disp.art.1 din L. nr.1. încalcă prevederile Declarației
Universale a D. O. și pe cele le art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la C.pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de
R. prin L. nr.30/18 mai 1994, care privesc protecția proprietății.
Pârâții C. LOCAL și P. M. B. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și în subsidiar au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Totodată, au formulat și cerere de chemare în garanție a M. E., C., T. și
S. și a M. F. P., pentru ca în situația în care pârâții vor cădea în pretenții chemații în garanție să le asigure sumele necesare alocării de fonduri.
Chematul în garanție M. E., C., T. și S., prin întâmpinarea depusă a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând în principal respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive, iar în subsidiar respingerea ca neîntemeiată.
Chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.
G. a F. P. B.-N., prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat respingerea cererii ca fiind tardiv formulată, față de prevederile art.73 litera „a"; din L. nr.168/1999.
Pe fond, arată că nu are calitate de debitor al pârâților.
Prin sentința civilă nr. 1. din (...) a T.ui B. N. pronunțată în dosar număr
(...), a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive apârâtului C. local al municipiului B. invocată de pârât.
A fost admisă ca fiind întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. municipiului B., invocată din oficiu și în consecință s-a respins acțiunea față de aceasta ca atare.
A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de reclamanta
S. D. I. împotriva pârâților L. de M. „. J. B., C. local al municipiului B.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul C. local al municipiului B. și de P. municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N. și a M. E., C., T. și S. B. F. cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că excepțialipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. local al municipiului B., este nefondată, față de prevederile art. 167 alin.1 din L. nr.84/1995, art.36, art. 62 și art. 63 alin. 4 din L. nr.215/2001.
Ținând seama de aceste dispoziții legale, tribunalul conchide că acest pârât justifică legitimitate procesuală pasivă, deoarece are atribuția aprobării bugetului local la propunerea primarului.
În schimb, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P.municipiului B. , invocată din oficiu a fost admisă, reținându-se că primăria reprezintă, potrivit art. 77 din L. nr. 215/2001, republicată, o structurăfuncțională cu activitate permanentă, care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local și ale primarului, constituită din primar, viceprimar, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului.
Ca atare, se poate constata că legea nu recunoaște personalitate juridică primăriei și deci nu are capacitate de folosință și de exercițiu pentru a sta în judecată, astfel că primarul nu poate reprezenta decât o entitate cu personalitate juridică, cum este municipiul și nu primăria.
Articolul 41 C. proc. civ. recunoaște posibilitatea unor entități fără personalitate juridică de a sta în judecată cu condiția de a avea organe proprii de conducere, ceea ce nu este cazul primăriei, ce reprezintă conform legii doar un colectiv de persoane.
Analizând fondul pretenției dedusă judecății, tribunalul a reținut în esență că reclamantul a derulat cu pârâta L. de muzică T. J. B. raporturi de muncă, că măsura diminuării salariale pe perioada (...) - (...), este prevăzută înart. 1 din L. nr. 1. și a fost impusă în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat.
Dispozițiile Legii nr. 1. au fost suspuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/(...) și nr. 874/(...) constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Salariul reclamantului/ei este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă și o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție, cu întrunirea în mod cumulativ a cerințelor expres prevăzute de art.53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu și să nu aducă atingere existenței dreptului sau libertății.
În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1., și s-a impus pentru apărarea securității naționale, măsura vizează exercițiul dreptului, și nu substanța acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salariale și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o.
Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Contrar susținerilor reclamantului/ei, diminuarea salariului cu 25% nu trebuia aplicată prin încheierea unui act adițional la contractul de muncă. În cazul salariaților din sistemul bugetar cuantumul salariului este determinat de lege, nefiind rezultatul negocierii.
Referitor la critica de încălcare a art. 20 din Constituție, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea Constituțională a examinat și acest aspect, reținând că nu este întemeiată deoarece L. nr.1. nu contravine C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nici jurisprudenței Curții Europene a D. O. în acest domeniu.
Curtea Constituțională este, potrivit dispozițiilor art.1 si 2 din L. nr.47/1991, garantul supremației Constituției României, asigurând controlul constituționalității legilor. Instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul prevederilor art. 20 din Constituția României și a obligațiilor pe care R. și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările
Curții Constituționale a României care contravin reglementarilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate.
Procedând la o amplă verificare din perspectiva articolelor 11 și 20 din
Constituție dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare C.i, s-a constatat că nu există o încălcare a imperativelor aduse de C., cu referiri la jurisprudența C. în materie, care, se arată, nu garantează dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum.
T. a apreciat că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere nici unuia dintre drepturile invocate de către reclamanți, situație în care, în baza prevederilor art. 1 din L. nr. 1., a art. 1 din L. nr. 285/2010, a prevederilor art. 14 din C. europeană, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C., a P. nr. 12, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată.
Față de soluția respingerii acțiunii formulate ca neîntemeiată, dat fiind caracterul incidental al cererii de chemare în garanție față de acțiunea principală, examinarea independentă și preliminară a excepțiilor procesuale invocate de chemații în garanție, unite cu fondul cauzei, nu s-a mai impus a fi realizată, fiind respinsă, în temeiul art. 60 Cod procedură civilă, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., și a M. E., C., T. și S., întrucât este exclusă ipoteza căderii în pretenții a pârâților.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea sentinței în sensul: - în principal - al casării hotărârii și al trimiterii cauzei spre rejudecare; iar în subsidiar - al modificării hotărârii în sensul admiterii acțiunii formulate, fără cheltuieli de judecată.
În motivare reclamanta a arătat în esență că a înțeles să solicite plata drepturilor cuvenite pe 2 temeiuri diferite: pentru perioada iulie-august 2010, în care a fost în concediu de odihnă, în temeiul prevederilor art. 145 C.muncii, iar pentru perioada septembrie - decembrie 2010 în temeiul dispozițiilor C.i europene, prioritare în aplicare potrivit Constituției.
Din considerentele hotărârii nu rezultă că instanța de fond a analizat pretențiile acesteia aferente perioadei concediului de odihnă (iulie-august 2010) în raport de temeiul invocat, ci motivarea instanței este una generică, axată pe neîncălcarea reglementărilor europene. Ca atare, consideră că nu a analizat fondul cauzei sub acest aspect, consecința fiind trimiterea cauzei spre rejudecare în raport de motivele de fapt și de drept pe care le-a invocat.
În ipoteza în care se apreciază că nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, solicită să se aibă în vedere faptul că și-a efectuat concediul de odihnă în perioada 14 iunie - 31 august 2010; că indemnizația de concediu se plătește cu cel puțin 5 zile lucrătoare înaintea plecării în concediu, conform art. 7 din Hotărâre a G. nr. 25011992, republicată ori cu cel puțin 10 zile înaintea plecării în concediu potrivit contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură învățământ pe anul 2007-2008, iar în condițiile în care unitatea de învățământ respecta obligația plății indemnizației anterior plecării în concediu, ar fi beneficiat de indemnizația cuvenită în cuantum nediminuat, întrucât L. nr. 1. a intrat în vigoare ulterior, abia la data de 3 iulie 2010.
Sunt invocate și citate prevederile art. 236 alin. 4 Codul muncii, art. 8 alin. 3, art. 11 alin. 1, art. 30 alin. 1 din L. nr. 130/1996, care se regăsesc în L. nr. 62/2011 art. 132, 133 și 148.
Indemnizația se calculează ca medie zilnică a drepturilor salariale din ultimele 3 luni anterioare celei în care s-a efectuat concediul, potrivit art. 145 din Codul muncii (art. 150 din C. muncii republicat). În același sens sunt și prevederile contractului colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-
2010, care la art. 59 alin. 1 statuează că indemnizația de concediu de odihnă reprezintă media zilnică a veniturilor din ultimele trei luni anterioare lunii în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de concediu.
Întrucât L. nr. 1. a intrat în vigoare numai din 3 iulie 2010, iar indemnizația se calculează ținând seama de drepturile salariale anterioare momentului intrării în vigoare a Legii nr. 1., diminuarea salarială cu 25% nu poate opera, deoarece altfel s-ar nesocoti principiul neretroactivității legii.
Chiar dacă ar fi incidente Normele Metodologice aprobate prin O. nr. 3., conform cărora pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, sporul de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, sporurile care fac parte din salariul de bază, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă, apreciază că în condițiile în care plata indemnizației ar fi avut loc anterior plecării în concediu, respectându-se dispozițiile legale, indemnizația nu ar fi trebuit diminuată.
Nu se poate susține cu deplin temei că și dacă primea integral indemnizația, ulterior angajatorul proceda la regularizarea plăților ținând seama de diminuarea prevăzută de lege, cu consecința recuperării ulterioare a sumelor achitate în plus.
Aceasta întrucât, nu este sigur că în final ar fi trebuit să restitui vreo sumă, atât timp cât în condițiile în care i se solicita o eventuală restituire, avea posibilitatea să opună compensația legală, aceasta fiind în posesia unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pronunțată în baza Legii nr.
221/2008 prin care angajatorul este obligat la plata unei sume de bani în favoarea ei.
Problema restituirii este una ulterioară, legalitatea cuantumului cuvenit al indemnizației raportându-se la momentul la care se datorează plata.
Raportat la aceste pretenții, se solicită în principal casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în ipoteza în care se apreciază că analiza poate fi realizată direct în recurs, fără a fi prejudiciată, solicită modificarea hotărârii atacată în sensul admiterii acțiunii.
În privința pretențiilor aferente perioadei septembrie - decembrie 2010 arată că măsura diminuării drepturilor salariale cu 25% luată în baza Legii nr.
1. nu a fost justificată de o situație de forță majoră, de aplicarea unei sancțiuni disciplinare sau în scop de protecție a salariatului pentru a fi aplicabile prevederile art. 48 din Codul muncii.
Reducerea unilaterală a salariului brut cu 25% în temeiul dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1. încalcă dispozițiile art. 41 Codului muncii și prevederile Declarației Univers ale a D. O. și pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Drepturile salariale solicitate (indemnizația de concediu pe perioada iulie- august 2010 și salariul aferent perioadei septembrie - decembrie 2010) la care am dreptul în baza contractului individual de muncă reprezintă un „bun"; în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol adițional la C.
Reducerea indemnizației de concediu și a salariului la care are dreptul cu
25% pe o perioada de 6 luni (iulie-decembrie 2010) și lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă,indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea de bunul ei, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
Ingerința nu este proporțională cu scopul legitim urmărit, fiind rupt
„justul echilibru"; între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului prin însăși reducerea salariului și indemnizației de concediu cu 25% și prin imposibilitatea de a-și mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent, aducându-se atingere chiar substanței dreptului de proprietate, incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.1 la C.
În final sunt subliniate și anumite chestiuni procedurale, faptul că acțiunea a fost analizată la nivel general, de principiu, fără o aplecare aprofundată asupra temeiurilor de fapt și de drept invocate, cu referiri la susțineri pe care reclamanta nu le-a făcut, instanța de fond a respins cererea de chemare în garanție formulată de P. municipiului B., entitate pe care nu a chemat-o în judecată, astfel că aceasta nu putea formula cerere de chemare în garanție, ea fiind inadmisibilă în prezentul cadru procesual.
P. municipiului B. nu a fost citat în cauză, nu s-a discutat excepția inadmisibilității cererii sale de chemare în garanție, excepție care avea prioritate înainte de fond.
Aceste neregularități procedurale impun soluția admiterii recursului și trimiterii cauzei spre rejudecare.
În drept, recurenta invocă prevederile art. 312 alin. 3, 5, art. 304 pct. 9, art. 150 din Codul muncii în forma republicată (ex art. 145), art. 1 din Protocolul nr. 1 la C., cu precizarea, de fiecare dată în cuprinsul recursului, a faptului că dispozițiile legale invocate corespund formei în vigoare la data formulării pretențiilor.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 16 septembrie 2011, pârâta D. G. a F. P. B.-N. a solicitat respingerea recursului formulat cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate.
În motivare pârâta a arătat în esență că hotărârea instanței de fond este temeinica și legala sub toate aspectele, fiind reiterată poziția procesuală exprimată în fața instanței de fond, considerându-se că față de motivele de recurs invocate nu se impune nici casarea și nici modificarea hotărârii.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 1 (...), P. și C. local al mun. B. auinvocat excepția lipsei calității procesuale pasive iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului ca nefondat și admiterea cererii de chemare în garanție a M. F. P. și a M. E., C. T. și S., arătându-se în motivare că aceștia nu auîncheiate raporturi juridice de muncă cu personalul didactic, nu stabilesc și nu plătesc efectiv salariile, iar finanțarea cheltuielilor privind salarizarea personalului didactic se face exclusiv din fonduri provenite din bugetul de stat.
Prin notele de ședință depuse la data de 28 octombrie 2011 s-a arătat de către recurentă că prin decizia pronunțată în interesul legii, nr. 20/2011, s-astabilit că prevederile Legii nr. 1. sunt incidente personalului didactic ce a formulat cerere după data de 3 iulie 2010, fiind clar că sintagma cerere se referă la cerere de concediu, cu concluzia că pentru cadrele didactice care au formulat cerere înainte de data de 3 iulie 2010 prevederile Legii nr. 1. nu sunt aplicabile.
Au mai fost înregistrate note de ședință cu data de 4 ianuarie 2012 de către recurentă, prin care se arată că plecarea în concediul de odihnă s-a făcut, conform obiceiului, fără cerere în acest sens, ci în baza programării, întrucât școala s-a terminat în data de (...) (zi de vineri), iar concediul a început de luni,
(...), de când nici nu mai este semnată condica de prezență.
Se mai arată că diminuarea a operat începând cu data de 1 iulie 2010, așa cum o arată faptul că indemnizația pentru lunile iulie și august 2010 este aceeași, deși legea este aplicabilă doar de la data de 3 iulie 2010.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
Deși este întemeiată critica prin care se subliniază omisiunea primei instanțe de a se raporta în mod distinct la cauza juridică a solicitării de plată a diferențelor de indemnizație de concediu de odihnă aferente anului școlar
2009-2010, urmarea nu poate fi casarea cu trimitere în această limită a sentinței, în condițiile în care, așa cum chiar recurenta arată, ulterior pronunțării sentinței, s-a pronunțat și publicat decizia nr. 20/2011 a Înaltei Curți de C. și Justiție privind recursul în interesul legii referitor la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1. privind unele masuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Prin această decizie se dezleagă chiar chestiunea juridică a cărei dezlegare a fost omisă de către prima instanță, astfel încât, având în vedere faptul că deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe, ulterior pronunțării unei atari decizii este exclus a se mai da o dezlegare în drept în alt mod decât cel indicat de Înalta Curte de Casație și Justiție, problemei juridice care a făcut obiectul recursului în interesul legii, situație în care o casare cu trimitere, parțială, raportat la diferența de indemnizație de concediu de odihnă reclamantă în cauză, ar fi pur formală, instanțele fiind chemate să aplice speței dezlegările din decizia în interesul legii, fără a mai face o judecată în sine.
Or, o atare aplicare a dezlegărilor Înaltei Curți de C. și Justiție se poate face și de către instanța de recurs, care în lumina deciziei nr. 20/2011, va constata temeinică soluția pronunțată de prima instanță și sub raportul petitului având ca obiect diferența de indemnizație de concediu de odihnă, pentru considerentele din decizia Înaltei Curți de C. și Justiție, care astfel completează considerentele sentinței obiect al recursului.
Se constată, sub acest aspect, că prin adeverința nr. 114/(...), unitatea de învățământ pârâtă a confirmat că reclamanta a început efectuarea concediului de odihnă aferent anului școlar 2009-2010 începând cu data de (...) și că plata indemnizației de concediu a fost efectuată ulterior intrării în concediu și a fost diminuată cu 25% de la data de 3 iulie 2010, deci de la data intrării în vigoare a
Legii nr. 1..
Or, așa cum s-a arătat, în materia reducerii indemnizației de concediu de
odihnă aferente anu lui școlar 2009 -201 0, datorată legal per sonalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat, s-a pronunțat prin decizia în interesul legii nr. 20/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, statuând
„că dispozițiile art. 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din L. nr.
128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din Hotărârea G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiec t acordarea indemn izației de concediu de odihnă aferente
anului școlar 2009 -2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 1., respectiv 3 iulie
2010";.
Coroborând statuările din dispozitiv cu considerentele ce le însoțesc și prin care se afirmă că „. după intrarea în vigoare a Legii nr. 1., cu modificările șicompletările ulterioare, cuantumul brut al salariului a fost afectat de o reducere de 25%, în același mod și indemnizația de concediu cuvenită personalului
didactic și didactic auxiliar din învăț ământul preuniversitar de stat pent ru
concediul efectuat d upă această dată (3 iulie 2010) se imp une a fi diminuată
proporțional,ca urmare a faptului că se calculează în raport cu media zilnică a veniturilor din fiecare lună în care se efectuează concediul";, se conturează concluzia că diminuarea indemnizației de concediu pentru personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat în mod legal a fost diminuată pentru perioada ulterioară datei de 3 iulie 2011 și per a contrario, pentru perioada anterioară acestei date, diminuarea nu se justifica.
Curtea de apel constată că față de dezlegările date de Înalta Curte de
Casație și Justiție problemei de drept în dezbatere, ce se impun cu titlu obligatoriu instanțelor potrivit art. 3307 alin. 4 C.proc.civ., nu se poate trece la analiza motivelor de recurs cărora li se dă dezlegare prin menționata decizie în interesul legii, acestea apărând nefondate pentru perioada ulterioară datei de 3 iulie 2011 în lumina statuărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție. Raportat la notele prin care se arată că în fapt, nici pentru datele de 1 și 2 iulie 2010 nu s-a achitat indemnizația de concediu de odihnă în cuantum integral, Curtea constată că aceste susțineri reprezintă o cauză nouă invocată direct în recurs, astfel încât devin aplicabile prevederile art. 316 raportat la art. 294 alin. 1 C.proc.civ., conform cărora în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată. Cât privește motivul de recurs vizând pretențiile aferente perioadei septembrie - decembrie 2010, și acesta este nefondat. Reclamanta se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele: „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%. În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";. În principiu, Curtea reține că art. 157 alin. 2 din Codul muncii (în numerotarea de la data derulării raporturilor juridice) prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul. Practic, singurul considerent pentru care reclamanta afirmă încălcarea drepturilor sale prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 1. este că îi este încălcat, în acest mod, dreptul la protecția proprietății, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Or, prin decizia pronunțată la 6 decembrie 2011 de Curtea E. a D. O. în cauzele cu numerele 4. și 4., s-au declarat inadmisibile cererile prin care s-a invocat de către reclamanții F. M. și A. G. S., pentru aceleași considerente ca și în prezenta cauză, încălcarea dreptului de proprietate. S-a reținut de către Curtea E. a D. O. că prin C. nu se garantează dreptul unei persoane de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum, așa încât, în condițiile în care prin L. nr. 1. s-a dispus reducerea salariilor angajaților din sectorul public, cu dificultate se poate susține că reclamanții posedau un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, s-a mai arătat că și în ipoteza în care Curtea ar concluziona că reclamanții erau titularii unui bun susceptibil de a fi protejat în lumina art. 1 din Primul Protocol adițional, se constată că ingerința era prevăzută de lege, că urmărea un scop de utilitate publică, anume, de a salva echilibrul bugetar în condițiile unei situații de criză economică, că legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în derularea politicii sale economice și sociale, că măsurile legislative criticate nu au așezat pe umerii reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul acestora la respectarea proprietății, garantată de art. 1 din Primul Protocol Adițional la C. și că statul nu a abuzat de marja sa de apreciere și nici nu a încălcat justul echilibru între interesul general și cel particular. Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamantei, având ca obiect plata diferențelor salariale, dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% din salariu, reținută în 2010, în temeiul Legii nr. 1.), începând cu luna iulie 2010 este legală, impunându-se a fi menținută ca atare. Raportat la motivele de recurs prin care se invocă anumite imprecizii procedurale, se rețin următoarele: 1. Cât privește inserarea în considerente a unor pretinse susțineri ale reclamantei, în realitate neexprimate de aceasta, faptul nu poate fi sancționat cu modificarea soluției, neavând căderea de a conduce nici la casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât este vorba despre imprecizii minore și nelegate de fondul petitelor principale, ci de soluționarea petitelor accesorii, or față de considerentele ce preced, practic nu se mai ajunge la cercetarea acestora din urmă față de caracterul nefondat al cererii principale. În plus, cauza face parte dintr-un lot de dosare cu obiect similar, fiind raționabilă preluarea considerentelor comune unor atari dosare și scuzabile eventualele erori minore, aferente unui atare fenomen juridic (dat de multitudinea cauzelor cu obiect similar). 2. Raportat la faptul că prima instanță a respins cererea de chemare în garanție formulată de P. municipiului B., entitate pe care reclamanta nu a chemat-o în judecată, se constată că acțiunea este îndreptată împotriva Primăriei mun. B., ca pârât de rândul 2, iar întâmpinare și cerere de chemare în judecată au fost formulate de P. mun. B., în încheierile de ședință, citativ și citații fiind trecuți alternativ P. și respectiv P. mun. B. Chestiunea este neesențială pentru soluționarea cauzei din punctul de vedere al reclamantei, singura recurentă în cauză, având în vedere faptul că, așa cum s-a arătat mai sus, motivele de recurs vizând petitele principale au fost înlăturate, astfel încât nu se ajunge a se da curs petitului subsidiar, ce vizează obligarea pârâților de rândul 2 și 3 la alocarea de fonduri pentru situația în care acțiunea va fi admisă sub raportul cererii principale. Apoi, se constată că în favoarea reclamantei s-a procedat la acceptarea de către instanță și pârât a interpretării cererii introductive de instanță în sensul chemării în judecată a P.ui în loc de primărie, primul fiind ordonatorul principal de credite al unității administrativ teritoriale (iar nu primăria, cum se arată în petitul acțiunii), așa cum o indică art. 63 alin. 4 lit. a) și b) din L. nr. 215/2001, iar secunda, doar o structură funcțională fără personalitate juridică și care ca atare nu poate sta în judecată. Față de toate aceste considerente, văzând și prevederile art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. D. I. împotriva sentinței civile numărul 1. din (...) a T.ui B. N. pronunțată în dosar număr (...), pe care o menține. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 10 ianuarie 2012. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, G.-L. T. I. T. D. C. G. Red.I.T./S.M. 2 ex./(...) Jud.fond. SIMI. I. GREFIER, A. B.
| ← Decizia nr. 1084/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 2366/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
