Decizia nr. 392/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR.392/R/2012
Ședința publică din data de 31 ianuarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-R. M. JUDECĂTORI: C. M.
S.-C. B. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC L. I. S. împotriva sentinței civile nr. 3186 din 27 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat M. T. M. D., având ca obiect calcul drepturi salariale.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 25 ianuarie 2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 3186 din 27 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) s-a admis acțiunea formulată de reclamantul M. T. M. D. în contradictoriu cu pârâta SC L. I. S. C.-N.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului 1315 lei reprezentând diferențe drepturi salariale aferente perioadei iulie - noiembrie 2009 potrivit clauzelor C.ui colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi aplicabil pe perioada anului 2010 și echivalentul în lei a sumei de 605 euro, reprezentând diurnă.
S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențională SC L. I. S. în contradictoriu cu reclamantul pârât reconvențional M. T. M. D..
Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 595 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință s-a reținut că reclamantul a fost salariatul pârâtei, însă aceasta din urmă nu a depus copia contractului individual de muncă al acestuia. De altfel din Anexa 1 la contractul de muncă nu rezultă numărul și data înregistrării acestuia, reclamantul afirmând că l-a semnat în alb cu ocazia luării interogatoriului.
Conform copiei fișei postului de șofer, semnată de către reclamant, acesta avea, printre alte atribuții, executarea transportului și completarea documentelor de transport.
Din anexa la contractul de muncă rezultă că la începutul sezonului de iarnă se vor comunica corecțiile de consum pentru această perioadă plus consumul instalației de încălzire iar depășirea repetată a acestor norme de consum atrage imputarea sumelor ce reprezintă contravaloarea depășirii, sancționarea disciplinară care poate merge până la desfacerea contractului individual de muncă.
Pe lângă obligația de a indica în cuprinsul contractului individual de muncă a tuturor drepturilor salariale cuvenite reclamantului în schimbul efectuării transportului de marfă în străinătate, constând în diurnă și sporurile salariale aferente condițiilor speciale de muncă, pârâta și-a încălcat și obligațiile prevăzute de art. 17 și art. 18 din Codul Muncii privind informarea reclamantului înainte de plecare în străinătate asupra prestațiilor în bani pe care urma să le plătească.
Pârâta nu a făcut dovada, conform art. 287 din Codul muncii, a diurnelor plătite reclamantului pentru deplasările în străinătate în perioadele
(...)-(...), (...)-(...). Mai mult din cuprinsul Ordinelor de deplasare nr.214/(...),
287/(...) și 280/(...) nu rezultă țara de destinație a mărfurilor transportate iar acestea nu sunt semnate și ștampilate de către beneficiar.
În schimb, în mod nelegal a emis decizia nr.44/(...) prin care a imputat reclamantului suma de 3679,09 lei reținând că acesta ar fi produs o pagubă pârâtei, însă instanța constată că pârâta nu are dreptul să stabilească unilateral daune produse de angajator, singura modalitate prin care poate să obțină astfel de plăți este acțiunea în justiție. Prin urmare, decizia de imputare nr. 44/(...) este lovită de nulitate absolută si nu poate produce niciun efect.
Pârâta a depus la dosar anumite ordine de deplasare care relevă că reclamantul a făcut deplasări în interes de serviciu în perioadele (...)-(...), (...)- (...).
Pârâta nu a dovedit nici că reclamantul și-ar fi încălcat vreo obligație referitoare la înregistrarea curselor și a traseelor efectuate în beneficiul său.
Referitor la plata drepturilor cu titlu de diurnă s-au avut în vedere prevederile art.40 alin.2 lit.c din Codul Muncii, iar angajatorul trebuia să își îndeplinească obligația contractuală și să-i plătească reclamantului salariul și diurna aferentă curselor efectuate.
Societatea pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovada curselor efectuate de către reclamant descărcate de pe cardul tahograf de la bordul autovehiculului condus de către acesta din urmă pentru ca instanța să poată cerceta susținerile acesteia deși, acestea au fost predate de către reclamant angajatorului conform procesului verbal încheiat la data de (...). De asemenea nu a depus nici nota internă privind modul de determinare a diurnei cuvenite șoferului pentru zilele în care se afla în cursă și toate deconturile pentru cursele efectuate de reclamant în perioada (...)-(...), (...)-(...), deși recunoaște că acesta mai are de încasat drepturi bănești pe care le poate ridica până la data de (...).
Prin C. Colectiv de M. U. la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-
2010, la care societatea pârâtă nu este parte contractantă, s-a stabilit ,prin art.47 lit.b,că salariații trimiși în delegație în țară și străinătate trebuie să beneficieze de diurnă de deplasare al cărei cuantum se stabilește prin negociere la nivel de grupuri de unități sau unitate, nivelul minim al diurnei fiind cel stabilit prin actele normative ce se aplică instituțiilor publice.
În această situație nu sunt aplicabile prevederile H.nr.518/1995, așa cum au fost modificate prin prevederile H. nr.837/1995, H., H. nr.740/2004 și H. nr.741/2004 acestea din urmă intrând în vigoare la data de (...), care arată că angajatorul este obligat să acorde salariatului o diurnă de cel puțin 35 Euro
/zi deoarece aceasta cuprinde pentru angajatorii privați doar norme de recomandare, iar nivelul diurnei cuvenite salariatului rămâne cel negociat cu angajatorul.
Față de cele ce preced instanța, în temeiul art. 283 și urm. din Codul
Muncii coroborat cu prevederile art. 155 si urm. Codul Muncii, a admis acțiunea reclamantului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC L. I. S. solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii contestației și admiterii cererii reconvenționale.
În motivarea recursului s-a arătat că reclamantul nu a solicitat anularea parțiala/totală a contractului individual de muncă potrivit CCM, sens în care instanța a acordat mai mult decât s-a cerut in cuprinsul contestației.
Potrivit modelului-cadru al contractului individual de muncă aprobat prin O. 6., contractul dedus judecății conține elemente esențiale și legale privind salariul brut negociat, iar pe de alta parte este punctul de vedere al ITM
C. privind legalitatea salariului brut acordat de către societate.
Importanta contractului individual de muncă consta în faptul că prin încheierea lui, devin aplicabile toate prevederile legale in raportul concret dintre angajatoare si salariat. Clauzele contractului sus arătat au fost stabilite de părți, angajator si salariat, in urma negocierii directe, cu respectarea prev. art. II din Codul Muncii, in sensul că aceste clauze nu contravin legii, ordinii publice.
Obligarea recurentei de a plăti intimatului reclamant suma de 1.315 lei reprezentând diferențe salariale aferente perioadei iulie noiembrie 2009 potrivit clauzelor contractului colectiv de munca la nivel de ramura transporturi 2008-
2010 reprezintă un regim defavorabil, prin modificarea clauzei esențiale din contractul individual de muncă, înlăturându-se consimțământul liber si negocierea părților contractante.
S-a mai arătat că diurna acordată este nelegală, nu s-au efectuat calcul exact, instanța a luat toata perioada propusa de reclamant, astfel se încalcă
HG 518/1995 neținându-se cont de condițiile exprese privind acordarea diurnei raportat la perioada de activitate 08.08-(...), 06.09-(...) si 20.10. - (...), diurna cuvenita in suma de 2.450 euro, calculata in baza HG nr. 518/1995 si a Regulamentului Intern fiind achitata integral, raportat la numărul de zile, în prima etapa 22 de zile si 48 de zile in cealaltă etapa.
Instanța avea posibilitatea verificării activității intimatului pe baza foilor de parcurs consemnate chiar de către acesta. Cardul digital al intimatului reprezintă un document personal netransmisibil si doar acesta putea descărca cardul pentru a-si justifica pretențiile legate de diurna. De altfel pe fondul cauzei a solicitat instanței să încuviințeze efectuarea unui raport de activitate prin citirea cardului ca proba pertinenta si utila cauzei, insa a fost înlăturata probațiune ca nefiind concludenta.
S-au invocat prevederile art. 123 punct 1 din C. colectiv de muncă la nivel transporturi și art. 11 lit. C din Legea nr. 130/1996, arătând că societatea nu face parte din Anexa nr. 5 al acestui contract, situație de fapt recunoscuta de instanța de fond, si totuși prin hotărâre este obligată sa aplice condițiile respectivului contract.
Cererea reconvenționala privind prejudiciile aduse cu intenție de către contestator ca urmare a consumului nejustificat de carburant au fost dovedite prin F. postului cu anexa, F. de activitate zilnica, si nu in ultimul rând, de F. de parcurs completata chiar de către contestator si F. de urmărire consum carburant.
Prejudiciul așa cum a fost cuantificat pe baza documentelor sus arătate, considera ca justifica acțiunea in pretenții, având in vedere condițiile cumulative de calitatea de angajat - existenta unei fapte ilicite-potrivit art. 270 din Codui Muncii, fapta ilicita a reclamantului, a constat in încălcarea normelor legale si a contractului individual de munca.
Învederează că a dovedit abuzul în serviciu al intimatului situație de fapt consemnata in actul de constatare nr. 43/(...) prin nerespectarea traseului deparcurs la întoarcerea din Germania - Budapesta - Timisoara, abuz concretizat în parcurgerea a 458 km în plus cu o paguba de 1721,04 lei.
Prejudiciul total creat cu intenție de către intimat este in suma de
5018,57 lei si este recunoscut de intimat în N. de lichidare semnata la data de
(...).
In mod eronat, instanța de fond a reținut ca nu a dovedit prejudiciul suferit, deși la dosar a depus toate dovezile certe si pertinente cauzei.
Intimatul reclamantul M. T. M. D. prin întâmpinare (f.9-14) a solicitatrespingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele si lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulateîn cererea de recurs și prin prisma apărărilor din întâmpinare, Curtea reține următoarele:
Prin dispozițiile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii) s-a prevăzut că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă.
Astfel, prin C. colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură de transporturi pe anii 2008 - 2010, s-a prevăzut la art. 41 alin. 3 lit. a că
„Salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei";, iar la alin. 1 din același articol s-a prevăzut un coeficient minim de ierarhizare, pentru muncitorii calificați de 1,5, care se aplică la salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi.
În conformitate cu dispozițiile art. 241 alin. 1 lit. c din Codul muncii și ale art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Sfera de aplicabilitate a prevederilor cuprinse în C. colectiv de muncă încheiat la nivelul ramurii transporturi pe anii 2008 - 2010 nu este limitată la societățile înscrise în anexa nr. 5, în cuprinsul căreia într-adevăr nu este menționată recurenta pârâtă, Curtea reținând că dispozițiile acestuia sunt obligatorii potrivit art. 123 pct. 2 din acest contract în toate unitățile din ramura transporturi și activități conexe, domeniu în care își desfășoară activitatea și societatea recurentă.
Chiar dacă reclamantul nu a solicitat anularea contractului individual de muncă în care s-a prevăzut un salariu de bază inferior celui negociat prin contractul colectiv încheiat la nivel de ramură de transporturi, potrivit prevederilor art. 243 alin. 1 din C. muncii „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți";, iar conform alin. 2 „neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta";, principiul forței obligatorii al contractului colectiv fiind prevăzut și de dispozițiile art. 30 din Legea nr.
130/1996, privind contractul colectiv de muncă.
Aceste prevederi se întemeiază pe natura juridică a contractului colectiv de muncă, și anume aceea de izvor de drept, precum și pe împrejurarea că, un asemenea contract reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor contractelor, așa cum rezultă din ansamblul dispozițiilor legale în materia contractelor colective de muncă, motiv pentru care societatea pârâtă era obligată să acorde reclamantului salariul de bază minim stabilit la art. 41 din
C. colectiv de muncă la nivel de ramură de transporturi pe anii 2008 - 2010, neavând relevanță faptul că salariul de bază în contractul individual de muncăa fost negociat cu salariatul, atâta timp cât nu au fost respectate clauzele contractului colectiv.
Chiar dacă reclamantul pe parcursul derulării contractului de muncă și anterior inițierii demersului judiciar, a acceptat fără rezerve o parte din drepturile salariale sau a semnat actele de plată, aceste împrejurări, potrivit art. 165 din. C.muncii, nu pot avea semnificația unei renunțări din partea salariatului la drepturile salariale ce i se cuvin în integralitatea lor, potrivit dispozițiilor legale sau contractuale.
Cum, potrivit, art. 238 alin. 2 din Codul muncii „contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă";, Curtea reține că în mod corect, instanța de fond a obligat pârâta la plata sumei de 1.315 lei reprezentând diferențe de drepturi salariale.
În ceea ce privește diurna solicitată de către reclamant, se constată că temeiul acordării acesteia se regăsește în cuprinsul dispozițiilor art. 47 lit. b din C. colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pentru anii
2008-20010 în care s-a menționat faptul că: „Salariații unităților, trimiși în delegație în țara și în străinătate, vor beneficia de următoarele drepturi: (…) b) diurna de deplasare, al cărei cuantum se stabilește prin negociere la nivel de grupuri de unități sau de unitate; nivelul minim al diurnei este cel stabilit prin actele normative ce se aplica în instituțiile publice";.
Așadar, aceste dispoziții contractuale fac trimitere la nivelul minim al diurnei stabilit prin actele normative ce se aplică în instituțiile publice, condiții în care devin aplicabile prevederile cu caracter minimal din HG nr. 518/1995, care stabilesc un nivel minim de 35 euro/zi pentru angajații trimiși în țări situate în Europa.
În speță, din actele depuse la dosar (diagrame tahograf, foi de parcurs), reiese că în perioada (...) - (...) și (...) - (...), intimatul reclamant în calitate de angajat al recurentei a fost trimis în străinătate (Ungaria, Olanda Germania, Belgia, Franța) pentru un număr de 73 zile - 24 în prima etapă și 49 în a doua etapă, în care se includ atât ziua de placare din țară cât și ziua de întoarcere, perioadă pentru care i se cuvine o diurnă totală de 2.555 euro, însă a încasat doar suma totală de 1.950 euro, așadar mai mică decât cea prevăzută în HG nr. 518/1995 (663 euro prin W. U. la (...) - f. 173, 500 euro prin dispoziția din (...), 400 euro prin dispoziția din (...) - f. 175 și 387 euro prin chitanța din (...) - f. 198).
În concluzie, susținerile recurentei în sensul că nu datorează sume de bani reclamantului cu titlu de diurnă sunt nefondate, nefiind susținute prin înscrisurile depuse la dosar, motiv pentru care se constată că soluția primei instanțe de obligare a pârâtei la plata sumei de 605 euro cu titlu de diurnă este legală și temeinică și nu se impune modificarea acesteia.
Curtea reține că recursul este nefondat și în ceea ce privește criticile formulate față de soluția de respingere a cererii reconvenționale prin care s-a solicitat obligarea reclamantului la plata sumelor reprezentând pretinsa pagubă produsă societății pârâte.
Din analiza prevederilor art. 270 alin. 1 din Codul muncii rezultă, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, că pentru a exista răspunderea patrimonială este necesar să fie îndeplinite următoarele condiții de fond: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui ce a produs paguba; fapta ilicită si personală a salariatului, săvârșită în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului; raportul de cauzalitate între fapta ilicită si prejudiciu și vinovăția salariatului.
Aceste condiții trebuie analizate de instanța de judecată pentru a stabili în mod corect răspunderea salariatului, sarcina probei elementelor de mai sus revenind angajatorului, conform dispoziției de ordin general aplicabilă în raporturile de muncă din art. 287 Codul muncii.
În speță, pârâta pretinde că ar fi fost prejudiciată de către fostul să angajat prin faptul că a depășit consumul de motorină, însă Curtea apreciază că doar depunerea fișei postului, a fișelor de urmărire și deconturilor, ca dovadă a prejudiciului, acte care au un caracter unilateral fiind emise de către societate nu este suficientă și practic nu dovedește faptul diminuării patrimoniului societății.
De asemenea, nici anexa la contractul individual de muncă emisă de societate (f. 187) privind normele de consum nu a fost însușită prin semnare de către angajat, situație în care declanșarea răspunderii materiale a salariatului este de neconceput în situația în care nu se face dovada în ce mod a fost diminuat patrimoniul angajatorului printr-o probă cu o expertiză tehnică, care nu a fost cerută în fața primei instanțe în condițiile reglementate de art. 201 și urm. din C.proc.civ.
În ceea ce privește pretinsul prejudiciu constând în nerespectarea traseului la întoarcerea din ultima cursă, Curtea reține că nu s-au depus înscrisuri din care să reiasă destinația sau traseul impus conducătorului auto sau alte probe prin care să se dovedească o culpă care să genereze o obligație de despăgubire.
Curtea reține că în lipsa unor date concrete care să ateste împrejurarea că reclamantul, în calitate de angajat ca și conducător auto la societatea pârâtă, nu și-a îndeplinit în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, nu se poate reține existența unui fapte ilicite în dauna societății doar din înscrisurile depuse la dosar.
Deși prin cererea de recurs s-a invocat faptul că prejudiciul în suma de
5018,57 lei este recunoscut de intimat în N. de lichidare semnată la data de
(...), se constă că în fața primei instanțe nu s-a susținut de către societate o recunoaștere cel puțin parțială a pretențiilor solicitate prin cererea reconvențională, iar pe parcursul procesului nu s-a depus un atare înscris.
Deși prin cererea reconvențională s-a solicitat obligarea reclamantului și la plata sumei de 15.380,40 lei invocându-se nerespectarea termenului de preaviz, se constată că criticile din cererea de recurs nu au vizat soluția pronunțată sub acest aspect, motiv pentru care se impune menținerea în întregime a hotărârii recurate.
Hotărârea atacată cuprinde considerentele de fapt și de drept pe care se sprijină, neputându-se reține că acestea sunt contradictorii sau străine de natura pricinii, pentru a echivala cu o nemotivare și a atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., care a făcut indicat în cererea de recurs.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.proc.civ., a fost invocat doar formal de către recurentă, întrucât nu a indicat ce anume s-a acordat prin sentință fără să fi fost cerute sau mai mult decât s-a cerut, împrejurare față de care nu poate fi reținută incidența acestuia.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel ca o va menține ca atare, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondat recursul, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9
C.proc.civ.
În temeiul art. 274 C.proc.civ. va obliga recurenta să plătească intimatului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs, constând în onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC L. I. S. împotriva sentinței civile nr. 3186 din 27 iunie 2011 a T.ui C., pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.
Obligă recurenta să plătească intimatului M. T. M. D. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 31 ianuarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I.-R. M. C. M. S.-C. B.
G. C.
GREFIER
Red. SCB Dact.SzM/2ex. (...)
Jud. fond: E. B.
| ← Decizia nr. 161/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 1/2215, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
