Decizia nr. 4625/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 4625/R/2012
Ședința publică din data de 7 noiembrie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: C. M. JUDECĂTORI: S.-C. B.
I.-R. M.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul M. P. - PARCHETUL DE
PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr.
901 din 23 mai 2012, pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), privind și pe reclamanta intimată C. O. D. și pe pârâții intimați P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, P. DE PE L. T. B.-N., MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. G. A F. P. B.-N. și C. N. PENTRU C. D., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta M. P. pentru pârâtul recurent și pârâții intimați P. de pe lângă C. de A. C. și T. B.-N., consilier juridic M. A., lipsă fiind reprezentanții celorlalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 4 octombrie
2012, prin serviciul de registratură al instanței, s-au depus la dosar din partea pârâtului intimat P. de pe lângă C. de A. C. note de ședință.
Reprezentanta M. P. depune la dosar delegații de reprezentare și practică judiciară, arătând că nu are alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, C. declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta M. P. solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate
și rejudecând, respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru motivele expuse în memoriul de recurs și în notele de ședință.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 901 din 23 mai 2012 pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...) s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamata C. O. D. împotriva pârâților MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ, P. DE PE L. T. B.- N., MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE în contradictoriu și cu pârâtul C. N. PENTRU C. D.
Pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, P. de pe lângă C. de A. C. și P. de pe lângă T. B.-N. au fost obligați să recunoască discriminarea, să calculeze și să plătească reclamantei diferențele salariale dintre indemnizația reclamantei și cele ale procurorilor de la DNA și
DIICOT pe perioada 1 martie 2009 - 11 noiembrie 2009, actualizate cu indicele de inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
Pârâtul P. de pe lângă T. B.-N. a fost obligat să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantei.
S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei formulată împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție și P. de pe lângă C. de A. C. având obiect obligarea acestor pârâți la efectuarea cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei împotriva pârâtului
MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice a fost chemat în judecată de reclamantă pentru a fi obligat la alocarea de fonduri bănești. Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
În ceea ce privește fondul cauzei tribunalul s-a reținut că reclamanta a fost numită în funcția de procuror la data de 2 decembrie 1996, prestând activitate de procuror până în prezent.
Teza obligativității respectării deciziei C. C. nr. 821/2008 cu consecința respingerii pretențiilor pe acest temei nu poate fi împărtășită.
Obiectul acțiunii reclamantei îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. D. nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 253 raportat la art. 278 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, republicat, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție).
Ca atare, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nicio decizie a C. C.. În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța a apreciat că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanta (dar refuzată în mod discriminatoriu acesteia), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantei.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât conform art. 4 din Noul Cod Civil, instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr. 12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.
În cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
Acțiunea a fost considerată admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanță";.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei, instanța a cercetat situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantei la personalul salarizat în baza OUG nr. 2., având vechime de peste 6 ani în funcția de procuror.
Prin O. nr. 2. a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției.
Conform art. 11 alin. 1 din O. nr. 2. și a art. II din L. nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției N.e Anticorupție și celor din cadrul Direcției de I. a I. de C. O. și T. li se acordă o salarizare corespunzătoare P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O. nr. 2., este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din L. nr. 3., republicată), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, prima dată, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția
„sine qua non"; pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr. 3., republicată). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al M. J., Școlii N.e de G. și I. N. de C., funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din L. nr. 3., republicată), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza O. nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
Apoi, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 2., pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Ș. N. de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 2., lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței).
A rezultat că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr.
2., acest element explicit sau implicit, după caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor DNA și DIICOT, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr. 3., republicată) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de ovechime de doar 6 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din L. nr.
304/2004, republicată).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte niveluri, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul DNA și DIICOT li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesară acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 2., a fost pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul DNA și DIICOT) s-a recunoscut această salarizare majorată, deși acestora nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul DNA și DIICOT funcționează efectiv în aparatul propriu al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin. 1 din O. nr. 43/2002 și art. 4 alin. 3 din
L. nr. 508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Î. C. de C. și J.
DNA și DIICOT sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin. 1 din OUG nr.
43/2002 și art. 1 din L. nr. 508/2004.
Apartenența procurorilor DNA și DIICOT la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din L. nr. 304/2004, republicată, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În realitate, salarizarea procurorilor din cadrul DNA și D. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție (persoană juridică distinctă de DNA și DIICOT) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
În aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul DNA și D. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 2., care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor DNA și D.
S-a avut în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin
D. nr. V..
Reclamanta a fost discriminată în sensul art. 14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această C., întrucât i-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii evident discriminatorii.
Existența discriminării directe a reclamantei a rezultat și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptulla o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această C. (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită, ratificată prin L. nr. 7., (care garantează dreptul la o salarizare echitabilă); art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 159 alin. 3, art. 170 și art. 160 raportat la art. 1 din L. nr. 53/2003, republicată, (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția R., cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste ale personalului salarizat în baza O. nr. 2. și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii DNA și D.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară, în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii DNA sau DIICOT
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
În baza acestor considerente, s-a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. 1 din O.G nr. 1. coroborate cu art. 253 Codul muncii, republicat, ceea ce face ca acțiunea reclamantei să fie întemeiată pentru perioada în litigiu 1 martie
2009 - 11 noiembrie 2009.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din O. nr.
27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 253 Codul muncii, republicat, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Cererea reclamantei de actualizare a prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, a fost întemeiată, ținând cont și de prevederile art. 1530 din Noul cod civil și art. 166 alin. 4 din Codul muncii, republicat. Actualizarea s-a efectuat începând cu data nașterii dreptului de a cere plata drepturilor salariale și până la data plății efective.
Cererea reclamantei de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce ordonatorilor de credite sumele de bani necesare plății drepturilor salariale cuvenite acestora nu a fost întemeiată. S-au avut în vedere prevederile din O. G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare.
Întrucât drepturile reclamantei au fost recunoscute pe o perioadă în care era în vigoare D. nr. 92/1976, abrogat numai cu începere din 1 ianuarie 2011, tribunalul a dispus obligarea P. de pe lângă T. B.-N., entitate care a deținut carnetul de muncă al reclamantei să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul său de muncă, despăgubirile acordate fiind asimilate sub aspectul naturii juridice cu salariul.
Chemarea în judecată a C.ui N. al D. s-a făcut în considerarea prevederilor art. 27 alin. 3 din OG nr. 1., republicată, conform cărora judecarea cererii de acordare de despăgubiri se face cu citarea obligatorie a C.ui.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M. P. - PARCHETUL DE PE
LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE solicitând casarea sentinței.
În motivare s-a arătat că atât intimata - reclamantă cât și instanța de fond își întemeiază acțiunea, respectiv hotărârea atacată, pe dispozițiile O. de
U. a G. nr.1.. Prin D. C. C. nr. 821/3 iulie 2008 s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin.(1) și alin.(11), precum și dispozițiile art. 27 din O. de G. nr.
1. sunt neconstituționale.
S-a arătat că instanța și-a depășit atribuțiile puterii judecătorești. hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
În mod greșit instanța de fond a admis capătul de cerere privind plata drepturilor salariale reprezentând diferența dintre drepturile salariale..
Drepturile salariale ale procurorilor au fost reglementate prin O. nr. 2., iar după data de (...) și până la (...), au fost reglementate prin prevederile cuprinse în Anexa VI al L. nr. 330/2009 - cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
L. specială de salarizare magistraților nu făcea referire în mod expres la procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de I. a C. O. și T., după cum nici L. nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul M. P. a Direcției de I. a I. de C. O. și T. nu cuprinde prevederi speciale referitoare la salarizarea magistraților cuprinși în structura centrală sau în structurile teritoriale ale acestei direcții.
Schimbarea coeficientului de multiplicare, excede atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât prin acordarea acestor drepturi salariale s-a modificat printr-o hotărâre judecătorească încadrarea magistraților stabilită printr-o lege de salarizare incidentă prezentei cauze.
A accepta susținerile intimatei - reclamante reținute și de instanța de fond potrivit cărora este discriminată în raport cu procurorii din cadrul DNA și
DIICOT, ar însemna implicit nesocotirea dispozițiilor legii salarizării potrivit căreia indemnizațiile magistraților sunt stabilite de legiuitor în baza unor criterii determinate în principal în raport cu nivelul instanțelor sau al parchetelor.
O astfel de interpretare a dispozițiilor legale ar însemna ca toți magistrații să fie salarizați la același nivel, legea de salarizare a magistraților fiind considerată neavenită și discriminatorie.
Consideră că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (2) din O. de G. nr. 1., modificată și completată prin O. de
G. nr. 77/2003, aprobată prin L. nr. 2..
În cazul în care ar exista o astfel de salarizare nu s-ar putea considera că aceasta constituie o discriminare, așa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, întrucât nu reprezintă o deosebire, excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.
Mai mult decât atât, prevederile criticate au un scop legitim, respectiv combaterea criminalității organizate, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unui astfel de spor, sunt adecvate și necesare.
Art. 159 alin. (3) din Codul Muncii republicat la data de 18 mai 2011 prevede: "La stabilirea și la acordarea salariului este interzisă orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenență națională, rasă, culoare, etnie, religie, opțiune politică, origine socială, handicap, situație sau responsabilitate familială, apartenență ori activitate sindicală".
Conform interpretării jurisprudențiale a C. Europene a Drepturilor Omului în materia discriminării, în cazul Marks contra Belgiei (1979) s-a statuat că "în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din C. pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reprezintă o încălcare a acestor prevederi, orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare rezonabilă".
În aceeași ordine de idei, conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (acquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Totodată, se impune analiza salarizării diferențiate a intimatei - reclamante în raport cu procurorii DNA și DIICOT și prin prisma art. 14 din C.
Europeană a Drepturilor Omului (parte a dreptului pozitiv intern) privind interzicerea discriminării. Sintetizând practica C. Europene a Drepturilor Omului, prin care se concretizează interpretarea și aplicarea art. 14 din C., se poate reține că există discriminare atunci când, în fața unor situații analoage sau comparabile, se aplică un tratament juridic diferențiat, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, adică fără ca diferența de tratament juridic să urmărească un scop legitim și să respecte un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
În consecință, în lumina celor expuse și având în vedere că cerințele existenței discriminării nu sunt întrunite, aplicarea pentru salariul reclamantului a coeficienților de multiplicare proprii salariilor procurorilor din aceste două direcții organizate în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, presupune schimbarea sistemului de salarizare al judecătorilor și procurorilor, având în vedere că legiuitorul a stabilit că salarizarea judecătorilor și procurorilor se face în funcție de nivelul instanțelor și parchetelor unde își desfășoară activitatea, iar acceptarea acestui raționament ar presupune ignorarea și lipsirea de eficiență a dispozițiilor L. nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, L. nr. 3., privind Statutul judecătorilor și procurorilor, precum și ale O. de U. a G. nr. 2., privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor și procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (pentru perioada supusă controlului judecătoresc), acte normative care consacră principiul ierarhizării instanțelor judecătorești care înfăptuiesc justiția și al parchetelor care funcționează pe lângă acestea.
În consonanța cu aceste argumente se găsește și poziția oficială a Uniunii
Europene în această materie.
Astfel, recomandarea nr. 19/2000 a Comitetului de M. al S. M. privind rolul procurorului în sistemul de justiție penală consacră la art. 5 lit. b principiul salarizării pe criteriul competenței: "desfășurarea carierei, promovarea și mobilitatea procurorilor trebuie să se bazeze pe criterii transparente și obiective cum ar fi competența și experiența;"
În consecință, nu se pune problema discriminării pe vreunul din criteriile arătate.
Învederează faptul că instanțele judecătorești s-au pronunțat în sensul respingerii acestor pretenții.
Apreciază că instanța de fond a dispus în mod nelegal obligarea pârâților la actualizarea sumelor în raport de rata inflației Fondurile alocate M. P. pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual, prin L. B. de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație.
Imposibilitatea aplicării indicelui de inflație se datorează și faptului că, în conformitate cu dispozițiile art.14 alin. (2) din L. nr.5. privind finanțele publice, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin. (3) din L. nr.5. privind finanțele publice: "cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art. 47 alin. (4) teza a doua: "creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol".
Mai mult, apreciază că aplicarea indicelui de inflație sumelor solicitate de intimatul - reclamant apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și execute obligația asumată.
Pârâții nu pot fi ținuți să execute obligațiile de a face invocate de intimata- reclamantă, eventuala obligare a acestora la plata actualizărilor conform indicelui de inflație fiind lipsită de cauză juridică.
Critică soluția instanței de fond în ceea ce privește obligarea pârâtului P. de pe lângă Tribunalul Bistrița Năsăud la efectuarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor solicitate în carnetul de muncă.
Cererea este inadmisibilă și trebuia respinsă ca atare de către instanța de fond, având în vedere faptul că în prezent, începând cu data de 1 ianuarie 2011, D. nr. 92/1976 - privind carnetul de muncă și-a încetat aplicabilitatea, conform art. 281 alin. (3) coroborat cu art. 279 alin. (2) și (3) L. nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată la data de 18 mai 2011.
În mod greșit instanța de fond a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul M. F. P. ca neîntemeiată.
În condițiile prerogativelor stabilite în sarcina M. F. P. de dispozițiile L. nr.
5., republicată - art. 19, raportat la dispozițiile art. 131 alin. (1) din L. nr.
304/2004, republicată, cu modificările ulterioare, este de necontestat faptul că în sarcina acestei instituții, în ipoteza admiterii cererii principale, legea instituie o obligație legală de garanție, respectiv de a vira către ordonatorul principal de credite fondurile necesare plății sumelor ce ar fi acordate de instanță.
Pe cale de consecință, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în virtutea rolului său de instituție de ordin public cu atribuții de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
E. adevărat că Ministerul Finanțelor Publice este și ordonator principal de credite pentru bugetul de venituri și cheltuieli proprii și ale unităților subordona te, la fel ca Ministerul Public, calitate care nu îi permite utilizarea creditelor bugetare aprobate pentru finanțarea cheltuielilor altui ordonator principal de credite conform dispozițiilor art. 47 alin. (4) din L. nr. 5., republicată, respectiv plata salariilor altei instituții publice.
Prin notele scrise intimații P. de pe lângă C. de A. C., P. de pe lângă T. B.-N. au solicitat admiterea recursului formulat, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Intimatul Ministerul Finanțelor Publice prin D. B.-N. a formulat întâmpinare, solicitând admiterea recursului și respingerea acțiunii.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate încererea de recurs, C. reține următoarele:
C. constată că prima instanță, soluționând cererea prin raportare la dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din OUG nr. 1., interpretate în lumina deciziilor C. C. a R. nr. 819, 820, 821 din 2008, având în vedere și celelalte temeiuri de drept invocate de reclamantă, și anume, printre altele, art. 7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului - care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare; art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. - care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție; art.14 din C. europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.12 la această C. - care interzic discriminările; art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr.7.) - care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art. 5, art. 6, art. 8, art.39 alin.1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art.154 alin. 3, art. 165 și art. 155 raportat la art.1 din L. nr. 53/2003 - care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări; art. 20, art.16 alin.1, art. 53 și art. 41 din Constituție (- care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii), în mod corect a apreciat în sensul existenței discriminării reclamantei în raport de situația comparabilă categoriei socio-profesională din care acesta face parte, luată ca termen de comparație.
Astfel, chiar în situația în care instanțele nu se mai pot raporta la dispozițiile art. 1, art. 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din O. nr. 1., considerate, așa cum s-a văzut mai sus, neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că suntdiscriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, soluționarea cauzei trebuie făcută cu cercetarea temeiniciei pretențiilor și în raport de celelalte temeiuri juridice invocate.
Se constată, așadar, că dreptul reclamantei de a nu fi salarizat discriminatoriu trebuie constatat în raport cu dispozițiile legale menționate.
Obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare, despăgubirile fiind solicitate potrivit dreptului comun al muncii, art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție.
Instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor P.ui nr. 12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui.
Același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat, cu forța obligatorie conform art. 329 alin. 3 C.pr.civ., prin D. nr. X. mai 2007, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. E. foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența unei decizii a C. C. prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (D. nr. 284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile C. muncii (lege organică) și ale C.i pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Într-adevăr, conform art. 124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale P.ui nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile C. C.), conform art. 11 și art. 20 din Constituție.
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății,
și de a aplica prevederile art. 5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale P.ui nr. 12 la aceasta, pentru a putea pronunța hotărâri în sensul aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art. 2 din L. nr. 47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
Drept urmare, se apreciază că interpretând corect dispozițiile legale menționate anterior, tribunalul a analizat în concret pretențiile reclamantului, în cauză nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C.pr.civ..
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9
C.pr.civ., invocat de recurenți, referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor OG nr.1., se reține ca fiind nefondat.
Astfel, vechimea în funcția deținută, nivelul de studii, precum și nivelul instanțelor sau parchetelor, reprezintă criteriul definitoriu în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr. 2., însă în cazul procurorilor din cadrul DNA și
DIICOT, a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel.
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, nefiind respectate criteriile de tratament egal în salarizare, întrucât procurorilor din cadrul DNA și DIICOT li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului de la Înalta Curte de Casație și
Justiție și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a se ține seama de criteriile instituite prin OUG nr. 2..
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 2., este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul Î. Curte de C. și Justiție sau P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul DNA și DIICOT) se recunoaște această salarizare majorată, deși nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii din cadrul DNA sau DIICOT
În ceea ce îi privește motivele de recurs referitoare la actualizarea cu indicele de inflație și în consecință la posibilitatea acordării despăgubirilor solicitate în funcție de alocările bugetare, C. reține că nealocarea până în prezent de la bugetul de stat, a fondurilor necesare achitării drepturilor solicitate de reclamant nu poate determina sistarea plății acestora, atâta timp cât ordonatorii de credite, au obligația de a efectua toate demersurile necesare în vederea alocării sumelor necesare plății.
De altfel, acest aspect aparține etapei executării hotărârii, neputând fi opus dreptului reclamantului care are caracter pur și simplu, nedepinzând de o atare pretinsă condiție suspensivă.
În mod corect a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Calitatea de ordonator principal de credite a M. F. P., în lipsa unei dispoziții legale exprese, nu generează o obligație implicită de alocare a fondurilor necesare către instituțiile bugetare, în sarcina cărora s-au instituit obligații de plată, sau după caz, de alocare, a unor drepturi salariale. Cu alte cuvinte, atribuțiile M. F. P. în domeniul finanțelor publice nu conțin o obligație de garanție sau de despăgubire, astfel că între acest pârât și instituțiile bugetare pârâte nu există un raport juridic obligațional.
Între instituțiile publice pârâte chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul
Finanțelor Publice și instituțiile respective nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituție publică a obligației ce îi incumbă în baza raportului juridic de muncă.
E. adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu areatribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.
Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul
Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului.
În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, prin D. nr.
10 din 19 septembrie 2011, în soluționarea unui recurs în interesul legii, stabilind că: „În aplicarea dispozițiilor art. 60 din codul de procedură civilă raportat la 19 din L. nr. 5. privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1-4 din O. G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în garanție a M. F. P. formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de nr. 3. privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar, nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege";.
Chiar dacă decizia în interesul legii privește cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva M. F. P., care are un caracter incidental, C. apreciază că efectele acesteia se impun a fi extinse și în cazul cererilor accesorii, respectiv în situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice este chemat în judecată ca pârât, tocmai datorită finalității identice a celor două tipuri de cereri, astfel încât se constată a fi întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de recurent.
Ținând seama de aceste considerente, C. apreciază ca hotărârea fondului este legală și temeinică, astfel ca o va menține ca atare, urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ. să respingă ca nefondat recursul declarat de pârât, în cauză nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.
4 și 9 C.proc.civ.
PENTRU ACE. MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Respinge, cu opinie majoritară, ca nefondat recursul declarat de pârâtul M.
P. - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE împotriva sentinței civile nr. 901 din 23 mai 2012 a T.ui B.-N. pronunțată în dosarul (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 7 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C. M. S.-C. B. I.-R. M. Cu opinie parțial separată, în sensul admiterii în parte a recursului, modificării în partea sentinței, admiterii acțiunii
și în contradictoriu cu
Ministerul Finanțelor Publice
G. C.
GREFIER
Red. S.C.B. dact.V.R./2ex. (...)
Jud.fond B. R. I.
Motivarea opiniei separate a judecătorului C. M.
Consider că recursul formulat de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, este în parte fondat, pentru următoarele considerente:
În mod greșit prima instanță a respins acțiunea reclamanților formulată în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.
Potrivit prevederilor H.G. nr.83/2005 și ale L. nr.304/2004, activitatea instanțelor este finanțată de la bugetul de stat, pârâtul Ministerul Finanțelor
Publice coordonând acțiunile privind sistemul bugetar, respectiv pregătind proiectele legilor bugetare anuale și de rectificare
Mai consider că, deși în anul 2011 a fost pronunțat un recurs în interesullegii privind cererea de chemare în garanție a M. F. P. formulată de cătreinstituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de L. { H. "lnk:L(...)%20315%2.%200" o "L. nr. 3. - Parlamentul României" | 3., efectele acestei decizii pronunțate în interesul legii nu poate fi extins și situațiilor în care M. F. P. are calitatea de pârât în cadrul acțiunilor ce au ca obiect obligarea acestuia la alocarea de fonduri sau asigurarea finanțării necesare plății drepturilor salariale pentru personalul din sectorul bugetar.
Astfel, prin decizia nr.10/2011 a Î. C. de C. și Justiție, s-au admis recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de C. de conducere al C. de A. S., stabilindu- se că:
În aplicarea dispozițiilor art. 60 din Codul de procedură civilă raportat la art. 19 din L. { H. "lnk:L(...)%20500%2.%200" o "L. nr. 5. - Parlamentul României" | 5.} privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1-4 din O. G. { H. "lnk:O(...)%2022%2.%200" o "O. nr. 22/2002
- Guvernul României" | 22/2002} privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, cererea de chemare în garanție a M. F. P. formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de L. { H. "lnk:L(...)%20315%2.%200" o "L. nr. 3. - Parlamentul României" | 3. privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar, nu îndeplinește cerințele prevăzute de textul de lege.
În primul rând, consider că, astfel cum rezultă din considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii- a luat în examinare recursurile în interesul legiiformulate de C. de conducere al C. de A. S. și de către procurorul general al P. depe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind „…interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 60 din Codul de procedură civilă raportate la art. 19 din L. { H. "lnk:L(...)%20500%2.%200" o "L. nr. 5. - Parlamentul României" | 5.} privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și art. 1-4 din O. G. {
H. "lnk:O(...)%2022%2.%200" o "O. nr. 22/2002 - Guvernul României" |
22/2002} privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabiliteprin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, referitor la chemarea în garanție a M. F. P. în litigiile vizând acordarea unor drepturi de natură salarială personalului bugetar.";
De asemenea, la punctul 2 al deciziei, denumit „. jurisprudențial";, s-au reținut următoarele: „Prin recursurile în interesul legii se arată că în practica
judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la cererile de chemare în
garanție a M. F. P. formulate de instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii decredite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar ori la ajutorul financiar prevăzut în favoarea cadrelor didactice titulare și/sau suplinitoare calificate din învățământul preuniversitar de L. { H. "lnk:L(...)%20315%2.%200" o "L. nr. 3. - Parlamentul României" | 3. privind stimularea achiziționării de cărți sau de programe educaționale pe suport electronic, necesare îmbunătățirii calității activității didactice, în învățământul preuniversitar.";
La punctul 3 din decizie, denumit: „. pronunțate de instanțele
judecătorești";, s-au reținut următoarele:
„ 3.1. Unele instanțe de judecată au admis cererile de chemare în garanție formulate de instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite, reținând că, în temeiul dispozițiilor art. 60 din Codul de procedură civilă, poate fi chemată în garanție persoana împotriva căreia se poate îndrepta cel căzut în pretenții, iar potrivit dispozițiilor art. 19 din L. nr. 5., cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 3 alin. (1) pct. 6 din Hotărârea G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea M. F. P., cu modificările și completările ulterioare, acest minister coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea G. cu privire la sistemul bugetar prin elaborarea proiectului legii bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, a proiectelor legilor de rectificare a acestor bugete, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
3.2. Alte instanțe au respins cererile de chemare în garanție a M. F. P. formulate de instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite, reținând că între instituția publică chemată în garanție și instituțiile publice pârâte nu există un raport juridic obligațional.";
Consider astfel că, doar analizând cele reținute prin decizie cu privire la
problemele de drept asupra cărora inst anțele au pronunțat soluții diferite, se
reține că acest recurs în interesul legii nu putea soluționa decât cererea cu care
a fost investită legal, respec tiv do ar ches tiune a cerer ii de c he mar e în g ar anț ie a M .
F. P. formulate în litigiile vizând acordarea unor drepturi de natură salarială sau a ajutoarelor financiare acordate personalului bugetar .
De altfel, conform art.3305 din Codul de p rocedur ă c iv il ă, recur sul în in teresul
leg ii es te ad mis ib il do ar d ac ă se f ace dovad a c ă proble mele d e drep t c are f or me az ă
ob iec tul judec ăț ii au f ost soluț ion ate în mod d if erit pr in ho tăr âr i irevoc ab ile.
În al doilea rând, consider că asemenea litigii vizând acordarea unor
drep tur i de n atur ă s al ar ial ă person alul u i buge tar, respec tiv person al d id ac tic,
person al d in s is te mu l s an itar, person al d in s is te mul jus tiț ie i, f uncț ion ar i publ ic i, se
judec ă în tr -un cadru procesual în c are M in is terul F in anțelor Publ ice are c al itate a de
pârât, solicitându-se de c ătre recl aman ț i obl ig are a aces tu ia l a aloc are a f ondurilo r
neces are pl ăț ii drep tur ilor s al ar iale sol ic itate pr in aces te acț iu n i, s au l a as igur are a
f inanț ăr ii neces are, de apr oximativ 7 ani de zile, invocându-se în principal
preveder ile L. nr. 5 . pr iv ind f in anțele publ ice , cu modific ările și completările
ulterioare, dar și cele ale O. G. nr. 22/2002, mai ales pr in excepț iile l ipse i c al ităț ii
procesu ale p as ive in voc ate de c ătre acest minister.
Au fost pronunțate în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, încalitate de pârât, în acest cadru procesual, mii de soluții irevocabile de cătreinstanțele judecătorești specializate în conflicte de muncă și în contencios administrativ din întreaga țară, parte dintre aceste hotărâri judecătorești fiind deja executate, iar unele eșalonate la plată.
Cons ider c ă, în to ată ace as tă per io ad ă, p rob ab il în ur ma pr ac tic ii cons tan te
a ins tanțelor ju dec ătoreș ti de obl ig are a aces tu i min is ter la alocarea de fonduri, niciunul dintre cei pe care legea i-a inve s tit cu leg itimar e pro cesu al ă de a exerc ita
recursul în in teresul l eg ii, respec tiv procur orul gener al al P. de pe l âng ă În al ta Cur te
de C as aț ie ș i Jus tiț ie ș i coleg iile de conducere ale curț ilor de apel nu au cons tatat
c ă ace as tă proble mă de drep t ar f i f os t soluț ion ată d if erit de c ătre ins tanțel e
judec ătoreș ti, nef iind pro mov at un recurs î n in teresul leg ii în ac es t sens.
Po tr iv it ar t.329 al in .1 d in Codul de pr ocedur ă c iv il ă, as tf el cu m a fost
mo d if ic at pr in L. nr.219/2005, P. gener al al P. de pe l âng ă În al ta Cur te de C as aț ie
ș i Jus tiț ie, d in of ic iu s au l a cerere a min is trulu i jus tiț ie i ș i coleg iile de conducere ale
curț ilor de apel, au drep tul, pe n tru a as igur a in terpre tar e a ș i apl ic are a u n itar ă a
leg ii pe în treg ter itor iul R. s ă ce ar ă Î. C . de C. și Jus tiț ie s ă se pronunțe asupr a
ches tiun ilor de dre p t c are au f ost soluț ion ate d if erit de c ătre ins tanțele
judec ătoreș ti.
Astfel cum s-a statuat în doctrina de drept procesual civil, rațiunea recursului în interesul legii rezidă în necesitatea formării și menținerii unei jurisprudențe unitare pe întreg teritoriul țării, ori nu se poate ajunge la atingerea acestui scop în condițiile în care o problemă de drept cum este cea din speță, în ipoteza în care ar fi fost soluționată diferit de către instanțe prin hotărâri irevocabile, ar fi dezlegată printr-un astfel de recurs după trecerea a peste 7 ani de zile și după pronunțarea a mii de soluții de către curțile de apel din întreaga țară în acest sens.
Însăși denumirea acestei instituții este în acest sens relevantă, astfel încât recursul trebuie exercitat în interesul legii, ori acest interes nu poate fi decât în sensul ca o asemenea cale de atac, în care se acționează doar pentru respectarea legii, „numai pentru frumusețea principiilor";, cum se precizează în doctrină, să nu poate fi exercitată după un timp foarte îndelungat, în care justițiabilii unei țări au perceput o practică constantă a instanțelor judecătorești în problema de drept incidentă în speță, întemeindu-și acțiunile în justiție având în vedere și această jurisprudență.
În al treilea rând, începând cu anul 2005, P. gener al al P. de p e l âng ă În al ta
Cur te de C as aț ie ș i Jus tiț ie ș i, ul ter ior, c oleg iile de conducere ale curț ilor de apel
au ses iz at În al ta C ur te de C as aț ie ș i Jus tiț ie cu pronunț are a unor dec iz ii î n
in teresul leg ii pr iv ind drep tur i de n atur ă s al ar ial ă ale p erson alulu i buge tar,
respectiv personal didactic, personal din sistemul sanitar, personal din sistemul
jus tiț ie i, f uncțion ar i publ ic i, în c are au f ost ataș ate ș i ex amin ate ho tăr âr i
judec ătoreș ti d in în tr e ag a ț ar ă în c are, în c al itate de p âr ât în cerer ile de aloc are a
f ondurilor neces are pl ăț ii drep tur ilor s al ar iale f igur a M in is te rul F in anțelor Publ ic e,
invocându-se prevederile L. nr. 5. și cele ale O. G. nr. 22/2002, f ăr ă a se cons tata
vreod ată soluț ion ar e a d if erită a unor ase mene a cerer i de c ătre ins tanțele
judec ătoreș ti, dec i n ic i neces itate a ses iz ăr ii ins tanțe i supre me cu pronunț are a unui
recurs în interesul legii în acest sens.
În al ta Cur te de C as aț ie ș i Jus tiț ie a p ronunț at, în ur ma u nor ase mene a
ses iz ăr i pr iv ind dre p tur i de n atur ă s al ar ial ă ale person alu lu i buge tar, respec tiv
person al d id ac tic, p erson al d in s is te mul s an itar, person al d in s is te mul jus tiț ie i,
f uncțion ar i pub l ic i, ur măto arele dec iz ii: nr.23/(...) (dos ar nr.31/2005) ,
nr.12/(...)(dosar30/2006),nr.36/(...)(dosar4/2007),nr.21/(...)(dosar nr.5/2008),
nr.23/(...)(dosar nr.6/2008),nr.24/(...)(dosar nr.7/2007),nr.46/(...)(dosar27/2008),nr.41/(...),nr.33/(...)(dosarnr.20/2009),
nr.28/(...)(dos ar nr.5 /2009) ș i nr.37/(...)( dos ar nr.23/2009), av ând în f iec are d in tr e
aces te dos are ataș ate ho tăr âr i judec ătore ș ti pr in c are se cere a ș i ch iar er a obl ig at
M in is terul F in anțelor Publ ice l a aloc are d e f onduri, f ăr ă a se cons tata î n toț i aceș ti
an i o pr ac tic ă neun itar ă a ins tanțelor judec ătoreș ti în aces t sens, cee a ce nu
per mite în prezen t e x tindere a ef ectulu i r ecursulu i în in teresu l leg ii soluț ion at pr in
dec iz ia nr.11/2010 ș i asupr a unor ase me ne a cerer i de che mar e în judec ată.
În al p atrule a r ând, în acț iun ile pr iv ind drep tur i de n atur ă s al ar ial ă ale
person alulu i d in s is te mul jus tiț ie i, încep ând cu anul 2005, P arche tul de pe l âng ă
În al ta Cur te de C as aț ie ș i Jus tiț ie, pr in procurorul gener al ș i C.le de A. au f igur at
în calitate de p âr âț i, al ătur i de M in is ter ul F in anțelor Publ ice , ul timu l f iind che mat
s ă aloce f ondurile ne ces are pl ăț ii drep tur ilor b ăneș ti sol ic itate, f or mul ându -se chiar
ap ăr ăr i f aț ă de exce pț ia l ipse i c al ităț ii pr ocesu ale p as ive invo c ată în aces te c auze
de către M in is terul F in anțelor Publ ice, în te me iul L. nr. 5., as tf el încât es te cer t c ă
aceș tia au cunoscu t pr ac tic a ins tanțelor judec ătoreș ti d in ț ar ă în cee a ce pr iveș te
ace as tă proble mă de drep t ș i nu au co ns ider at neces ar, în to ată ace as tă per io ad ă,
s ă ses izeze În al ta Cur te de C as aț ie ș i Jus tiț ie cu pronunț are a unu i recurs în
in teresul leg ii în ac e as tă ches tiune, as tf el încât nu se po ate pune proble ma
ex tinder ii ef ectelor d ec iz ie i nr.10/2011 a Î. C. de C. ș i Jus tiț ie asupr a aces te ia.
Recursul de f aț ă, f ormu l at t oc mai de c ătr e Ministerul Public-Parchetul de pe
l âng ă În al ta Cur te d e C as aț ie ș i Jus tiț ie, cons titu ie un argu men t în plus în sensul
c ă dec iz ia pronunț ată în recursul în in ter esul leg ii nu po ate f i ex tins ă ș i cerer ii pr in
c are M in is terul F in anțelor Publ ic e a f ost che mat în judec ată de către recl aman ț i
pen tru a aloc a f ondur ile neces are pl ăț ii drep tur ilor s al ar iale sol ic itate pr in cerer il e
principale.
Pen tru aces te mo tive, cons ider c ă se impune a ad mitere a în p ar te a recursului, modificarea în parte a sentinței și admiterea acțiunii și în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.
Judecător,
C. M.
Red./Tehnored.:C.M..
| ← Decizia nr. 448/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Sentința nr. 55/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
