Decizia civilă nr. 2263/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr._ ***
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2263/R/2013
Ședința publică din data de 30 aprilie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE:: I. T. JUDECĂTOR: C. M. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul S. E. G. împotriva sentinței civile nr. 202/F din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosar nr._ *** privind și pe intimații pârâți A. N. DE A. F., S.C. O. P. SA, A. - D. G. DE A. A M. C. și pe chemații în garanție A. F. P.
B. și D. G. A F. P. B. -N., având ca obiect pretenții.
Susținerile și concluziile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 23 aprilie 2013 când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată inițial sub nr._ la Tribunalul B. -N., transpusă apoi la Secția civilă I prin încheierea din data de_ pe rolul Secției Secția I civilă, fiind reînregistrată sub nr._ **, reclamantul S. E. G. a chemat în judecată pe pârâtele: A. N. DE A. F., D. G. A
F. P. B. -N., A. F. P. B. și S.C.";P. ";S.A, solicitând, în principal, obligarea primei pârâte la restituirea, către reclamant/ă, a impozitului, în cuantum de 3.038 lei, reținut și plătit de către angajatorul S.C.
P. S.A. pentru sumele compensatorii în urma desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a concedierilor colective, iar în subsidiar, obligarea S.C.";P. ";S.A la restituirea impozitului reținut de la reclamant/ă și plătit de către aceasta către prima pârâtă, pentru compensația acordată la desfacerea contractului individual de muncă ca urmare a concedierilor colective.
În motivarea acțiunii, reclamantul/a a arătat că prin decizia privind încetarea contractului individual de muncă i-a fost acordată o indemnizație de concediere pentru care apreciază că i s-a calculat și reținut, în mod nelegal, impozit pe venit.
Conform art.55 din Legea 571/2003, sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective nu sunt impozabile. Art. 21 din Codul de procedură fiscală prevede în cadrul alineatului 4 că în măsura în care se constată că plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective. Potrivit art.112 se restituie la cerere debitorului
sumele plătite fără existența unui titlu de creanță și cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Prin urmare, s-a considerat că în mod nelegal a fost reținut impozitul lunar pentru plățile compensatorii obținute în urma concedierii, impozit care a fost plătit de P. către prima pârâtă, ce a încasat astfel o sumă nedatorată.
Reclamanta/ul a mai menționat faptul că, potrivit dispozițiilor O.G. nr.92/2003, a cerut organului fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare restituirea sumei de bani reținută cu titlu de impozit de către fostul angajator, însă cererea a fost respinsă în mod eronat, având în vedre disp.art. 58 din Legea 571/2003.
În drept, s-au invocat disp. art. 55, 58 din legea 571/2003 privind Codul fiscal, art. 21 si 112 din Codul de procedură fiscală.
Ulterior, reclamanta/ul și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei S.C.";O. P. ";S.A. la restituirea diferenței dintre salariile compensatorii de care trebuia să beneficieze și cele efectiv primite în urma desfacerii contractului de muncă ca urmare a concedierilor colective, diferență ce nu i-a fost achitată și a fost reținută de această pârâtă cu titlu de impozit, cu dobânda legală aferentă.
În motivarea acestei cereri, s-a arătat că la data desfacerii contractului de muncă a beneficiat de salarii compensatorii, dar suma la care era îndreptățit a fost mai mică datorită aplicării eronate a legii de către pârâtă care nelegal a reținut și virat impozitul la organul fiscal.
În drept, s-au invocat prevederile art.21 din Constituție, art.58 și urm., art.68, art.154 și urm., art.269 Codul muncii.
Pârâta A. F. P. a M. B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cauză, iar în ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată,
Pârâta S.C.";O. P. ";S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția tardivității cererii de chemare în judecată, pârâta a susținut că, prin decizia de încetare a contractului individual de muncă, fiecărui salariat care a făcut parte din procesul de restructurare, i s-a comunicat suma netă acordată ca plata compensatorie.
Față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâta a arătat că aceasta se întemeiază pe prevederile art. 283 alin.1 lit.e) Codul muncii, având în vedere că pretențiile reclamantului derivă dintr-o clauză (art.128 alin. 6) a Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Pe fondul cauzei, S.C.";O. P. ";S.A. a arătat că, în cadrul Planului Social, printre alte măsuri sociale convenite cu FSLI P., la pct.4 s-au stabilit și criteriile de determinare a cuantumului plăților compensatorii aferente disponibilizărilor, iar potrivit punctului 68, lit.1) din Normele la art.55 Cod Fiscal, sunt veniturile din salarii sau asimilate salariilor și cele realizate din compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă.
S-a arătat că în acest sens s-a pronunțat și A. - D. G. de A. a M. C. - prin adresa nr.91968/_: "_compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective_ sunt venituri asimilate salariilor. Astfel veniturile obținute în condițiile mai sus- menționate sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face în conformitate cu prevederi 1e art.57 al in.2 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Plătitorii de salarii și
venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula și reține impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plății acestor venituri, precum și de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri _".
În cauză, pârâta S.C. "O. P. ";S.A. a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtei A. N. de A. F. - D. G. a F. P.
-N. - A. F. P. B., solicitând obligarea chematei în garanție la plata sumelor la care va fi obligată față de reclamantă cu titlu de impozit reținut și achitat chematei în garanție.
Față de cererea reclamantei/ului de extindere a cererii de chemare în judecată față de D. G. de A. F. a M. C. din cadrul Agenției Naționale de A. F., pârâta A. N. de A. F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a acesteia și a inadmisibilității acțiunii, pentru neurmarea procedurii prealabile de către reclamant, iar în subsidiar, a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâta D. G. a F. P. B. -N. a formulat întâmpinare, prin care, în prealabil, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cauză, excepția inadmisibilității acțiunii formulate în contextul disp.art.117 din
O.G. nr. 92/2003, inadmisibilitatea acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.561/2012 a Tribunalului B. N., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._ **,
a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâtele: D. G. a F. P. B. -N., A. F. P. B. și S.C. "O. P. ";S.A.,
și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul S. E. G. față de acestea ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității invocate de pârâta A. N. de A. F. .
A fost admisă acțiunea, ulterior completată, formulată de reclamantul/a împotriva pârâtei A. N. de A. F. - D. G. de A. a M.
, și, în consecință:
- a fost obligată pârâta A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. să restituie reclamantului/ei suma de 3038 lei, reprezentând impozit pe venit, precum și dobânda legală de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție precizată formulată de pârâta S.C. "O. P. ";S.A. împotriva chematelor în garanție A. N. de A.
F. - D. G. de A. a M. C., D. G. a F. P.
B. -N. și A. F. P. B. .
A fost obligată pârâta A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. să plătească reclamantului/ei cheltuieli de judecată în cuantum de 1.190 lei.
A fost obligată reclamantul/a să plătească pârâtei S.C."O. P. ";S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 368,38 lei.
Împotriva acestei sentințe civile a formulat recurs pârâta A. N. de A.
F. și, prin decizia civilă nr.9209 /2012 a Curții de Apel C., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul
, a fost casată această sentință în întregime și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului B.
N., Secția I civilă, în compunerea specifică soluționării litigiilor de muncă.
În considerentele acestei decizii, instanța de recurs a calificat litigiul promovat de reclamant/ă ca fiind unul de dreptul muncii, în condițiile în care
reclamantul/a este nemulțumit de faptul cum angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu există vreo rațiune a califica litigiu ca fiind unul de contencios fiscal. S-a mai reținut că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva prevederilor art.40 alin.2 lit.f) Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr._ ***.
Pârâta-chemată în garanție D. G. a F. P. B. -N. a depus la dosar întâmpinare, în nume propriu și în numele A., prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte și a pârâtelor A.
N. de A. F. B., D. G. de A. a M. C. B.
, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii formulate, ca fiind neîntemeiată. De asemenea, cu privire la cererea de chemare în garanție formulată, precizată și ulterior extinsă, de către pârâta S.C."O. P. ";S.A., s-a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, iar pe fond, s-a solicitat respingerea cererilor de chemare în garanție.
Prin sentința civilă nr.202 din 16 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul B.
-N.,
s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor: D. G. a F. P. B. -N. și A. F. P. B., și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul S. E. G. împotriva acestor pârâte ca
fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-au respins ca nefondate excepțiile tardivității și lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C."O. P. ";S.A..
S-au respins excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocate de A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C.
.
S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta S.C."O. P. ";S.A., și în consecință, s-a respins ca prescrisă acțiunea precizată formulată de reclamantul S. E. G., împotriva pârâtelor S.C."O. P. ";S.A. și A. .
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C."O. P. ";S.A. împotriva A., ca neîntemeiată și împotriva chematelor în garanție D. G. a F. P. B. -N. și A. F. P. B., pentru lipsă calitate procesuală pasivă..
Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei S.C."O. P. ";S.A. suma de 786,2 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În cadrul procesului de reorganizare a activității Zonei PECO B. conform Programului de reorganizare a P. SA, aprobat prin Hotărârile Consiliului de Administrație al P. SA din data de_ și respectiv_, în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, a fost emisă decizia nr.56 din_ privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantului/ei.
Potrivit art.6 al menționatei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., este de 19933 lei (RON).
Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor: D.
G. a F. P. B. -N. și A. F. P., mai ales în
condițiile în care litigiul a fost calificat ca fiind conflict de muncă de către instanța de contencios administrativ, reținându-se că angajatorul, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare, a reținut impozitul pe venit, calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantei/ului, care a fost virat către bugetului general consolidat, administrat de A. .
Instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C.
, pentru considerentele anterior expuse.
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C."O. P. ";S.A., ce a avut calitatea de angajator al reclamantei/ului, tribunalul a reținut că sub acest aspect sunt relevante și obligatorii dezlegările date de către instanța de contencios administrativ în decizia de casare prin care s-a menționat expres că litigiul promovat de reclamant/ă este unul de dreptul muncii, precizându-se că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, în temeiul disp.art.40 alin.2 lit.f din Codul muncii, astfel încât a respins ca nefondată această excepție.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată și excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de pârâta-angajator, nefiind aplicabil în cauză termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, ținând cont de obiectul acțiunii civile deduse judecății, prin care nu se atacă măsura încetării raporturilor de muncă între părți, ci se solicită plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă.
Prima instanță a respins și excepția inadmisibilității invocată în cauză de pârâta A. ca nefondată, din moment ce litigiul promovat de reclamant/ă a fost calificat ca fiind unul de dreptul muncii, neputându-se astfel reține neîndeplinirea procedurii prealabile, în condițiile în care legislația muncii nu o prevede în mod expres.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta S.C."O. P. ";S.A., s-a reținut că aceasta aceasta este întemeiată, pentru următoarele motive:
Reclamantul/a a solicitat prin acțiune restituirea sumei reținute și virate cu titlu de impozit din suma acordată de pârâta angajator cu ocazia concedierii ca indemnizație de concediere.
Instanța de contencios administrativ, prin decizia de casare, a calificat litigiul dedus judecății ca fiind un conflict de muncă, iar aceste dezlegări de drept sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă.
Așa fiind, tribunalul a reținut că în cauză sunt aplicabile prevederile art.283 alin.1lit.c) din Codul muncii în forma anterioară existentă la data sesizării instanței, în prezent art.268 alin.1 lit.c) Codul muncii republicat, ce prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de
3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune
, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau despăgubiri către salariat.
S-a mai constatat de către prima instanță că termenul de prescripție de 3 ani pentru drepturile bănești solicitate de reclamant/ă a început să curgă de la data comunicării deciziei de încetare a raporturilor de muncă, respectiv, la data 18 mai 2006, decizia fiind semnată de reclamant/ă (fila nr.14 dosar de fond) și s- a împlinit la data de 18 mai 2009, în timp ce acțiunea civilă a fost depusă și înregistrată în data de 8 aprilie 2010, motiv pentru care a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință, a fost respinsă acțiunea
formulată de reclamanta împotriva pârâtelor S.C."O. P. ";S.A. și A., ca fiind prescris dreptul la acțiune.
Instanța a mai constatat că s-a impus respingerea acțiunii ca fiind prescris dreptul la acțiune împotriva ambelor pârâte, dată fiind calificarea litigiului ca
fiind unul de muncă, fiind necesar a se aplica unitar același termen de prescripție pentru ambele pârâte.
S-a mai reținut că în cauză nu este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani de la data încheierii anului financiar, așa cum s-a susținut de reclamant/ă în răspunsul la întâmpinare, deoarece în conflictele de muncă sunt aplicabile prevederile din legislația muncii inclusiv în ce privește termenul de prescripție, iar nu dispozițiile din Codul de procedură fiscală,
De asemenea, s-a mai constatat că nu este aplicabil nici termenul de prescripție de 6 luni, conform art.283 alin.1 lit.e) Codul muncii, așa cum a susținut pârâta-angajator, întrucât, față de obiectul concret al pretențiilor deduse judecății, nu se invocă în speță neexecutarea unor clauze din contractul colectiv de muncă,
Față de soluția de respingere a acțiunii civile precizate formulate de reclamant/ă, în temeiul art.60 alin.1 Cod procedură civilă, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C."O. P. ";S.A. împotriva
A., ca neîntemeiată, iar cea împotriva chematelor în garanție: D. G. a F.
P. B. -N. și A. F. P. B., pentru lipsă calitate procesuală pasivă, întrucât nu acestora le-a fost virată suma reținută de angajator cu titlu de impozit.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, prima instanță a constatat că reclamantul/a se află în culpă procesuală în cauză, motiv pentru care a fost obligat să plătească pârâtei S.C."O. P. ";S.A. suma de 786,2 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial achitat de pârâtă în toate fazele procesuale, potrivit înscrisurilor justificative depuse la dosar, respectiv, primă instanță (filele nr. 41-42), recurs -filele nr. 42-47 și rejudecare-filele nr. 11- 12.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul S. E. G.
, considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:
Recurenta arată că, astfel cum a arătat în susținerea cererii, suma datorata de pârâta S.C."O. P. ";S.A. reprezintă o diminuare a drepturilor salariale cu contravaloarea impozitului reținut de pârâtă și virat către bugetul statului, fiind astfel incidente dispozițiile CAP. IV (art.137-142) din O.G. nr.61/2002, termenul de prescripție fiind de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a fost achitat.
Se mai arată că acest impozit nu se datora, deoarece potrivit art.55 al.4 lit.j) din Legea 571/2003 privind Codul fiscal (in forma de la data emiterii deciziei de concediere individuala și efectuării plaților compensatorii de către reclamant), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primate de persoanele ale căror contracte individuale de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Recurenta mai arată că prin prevederile pct.68 lit.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 aprobate prin HG nr.44/2004, nu se poate contraveni prevederilor art.55 alin.4 lit. j din Legea nr.571/2003, conform cărora nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plați compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primate de persoanele ale căror contracte de munca au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Se susține astfel că, în condițiile în care sumele solicitate prin acțiune au fost calculate și reținute din plățile compensatorii acordate și cuvenite reclamantului/ei în temeiul legii, contractului colectiv de munca și a programului de concediere colectiva, iar aceste operațiuni au fost efectuate de către S.C."O. P. ";S.A., în calitate de angajator, este întemeiata acțiunea formulată de către reclamantă.
Pentru toate aceste aspecte, se solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, și pe cale de consecința, constatându-se că acțiunea a fost formulata în termenul de prescripție de 5 ani, să se caseze hotărârea atacată și să se trimită cauza pentru soluționarea fondului la instanța competenta.
În drept, se invocă prevederile art.304 pct.7,8,9, art. 312 alin..6 Cod.proc.civilă.
Intimata D.G.F.P. B. N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței atacate.
Analizând recursul formulat de reclamantul S. E. G., în temeiul disp.art.3041Cod. proc.civilă, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză,
se reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanța de jurisdicție a muncii a fost investită cu soluționarea prezentului conflict de muncă prin decizia civilă nr. 9209/2012 a Curții de Apel C. -Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, care a calificat litigiul promovat ca fiind unul de dreptul muncii, în condițiile în care reclamantul este nemulțumit de faptul cum angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii.
De altfel, și prin cererea de recurs recurentul a arătat că i-au fost diminuate în mod nejustificat și nelegal drepturile salariale cuvenite la data concedierii.
Prin urmare, s-a apreciat atât de către instanța de contencios administrativ-fiscal, cât și de către reclamant, că acesta din urmă s-a adresat instanțelor de judecată considerându-se prejudiciat/ă în drepturile sale prin suma de bani care s-a stabilit de către angajator și care i s-a plătit cu titlu de compensație pentru concediere.
Art.1 lit.p) din Legea nr.62/2011
, definește ca fiind conflict individual de muncă
- conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.
Art.283 alin.1 din Codul muncii (art.268 alin.1 din Codul muncii republicat)
prevede că: "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:…..
c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.";
Mai mult, alin.2 al aceluiași articol, prevede că:"În toate situațiile altele decât cele prevăzute la alin.1, termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.";
Prin urmare, în cadrul titlului XII. "Jurisdicția muncii"; din Codul muncii, legiuitorul a stabilit în mod expres, în articolele anterior menționate, și care sunt
"Termenele pentru formularea cererilor";ce reprezintă conflicte de muncă.
Instanța de contencios administrativ, prin decizia de casare obligatorie, a stabilit că prezenta acțiune nu îndeplinește condițiile pentru a fi analizată de către instanță ca o acțiune în restituirea impozitului plătit în mod necuvenit, întemeiată
pe disp.art.117 Cod.proc.fiscală, ori, se reține că numai unei asemenea cereri îi era aplicabil termenul special de prescripție prevăzut de același cod, potrivit următoarelor prevederi:
Art.22 din același Codul de procedură fiscală
definește ca fiind creanțe fiscale
, drepturile patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.
(2) D. raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:
dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale;
dreptul la perceperea majorărilor de întârziere, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.
Potrivit disp.art.135 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală republicat
, intitulat "Prescripția dreptului de a cere compensarea sau restituirea
";:
"Dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la compensare sau restituire.";
De altfel, prevederile O.G. nr.61/2002, invocate prin cererea de recurs au fost abrogate prin O.G. nr.92/2003.
Pentru aceste considerente, se reține că în mod corect prima instanță a constatat că, judecând un conflict de muncă, în prezenta acțiune sunt aplicabile termenele de prescripție speciale prevăzute de art.283 Codul muncii în vigoare la data introducerii acțiunii, art.268 din Codul muncii republicat, și nu termenele de prescripție speciale a dreptului la acțiune prevăzute de Codul de procedură fiscală.
Se mai reține că momentul nașterii dreptului la acțiune în daune reprezentând diferențe de compensații la concediere a salariaților împotriva angajatorului îl constituie data la care recurenta/ul a cunoscut cuantumul net indemnizației de concediere, respectiv data comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă nr.56 din_ .
În speță, recurenta/ul a semnat pentru luare la cunoștință acest act unilateral al angajatorului la data de_ .
Astfel, prin art.6 al acestei decizii, s-a stabilit, în mod expres,că: "valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art.50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., este de 15947 lei (RON).";
În raport cu data de_, când recurentul a luat cunoștință de cuantumul net al indemnizației de concediere, Curtea constată că acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască pretinsul prejudiciu suferit prin modul de calcul incorect al acestei compensații, astfel încât, acțiunea a fost introdusă de către aceasta, la data de_, după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art.283 din Codul muncii (art.268 din Codul muncii republicat).
Pentru aceste considerente, constatând că în mod corect prima instanță a soluționat în cauză excepția prescripției dreptului la acțiune, nefiind incidente în cauză disp.art.304 pct.7,8,9, Cod.proc.civilă, Curtea, în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod.proc.civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul
E. G.
și se va menține sentința pronunțată de către prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.
E.
G.
împotriva sentinței civile nr. 202/F din_ a Tribunalului B.
-N.
pronunțată în dosar nr._ *** pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 30 aprilie 2013.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
I. T.
C.
M.
D.
C.
G.
cu opinia separată în sensul admiterii recursului și al casării cu trimitere spre rejudecare pe fond.
GREFIER
N. N.
Red. C.M.;
Tehnored.:C.M./V.R.;
2ex./_ ;
Jud.fond: Tribunalul B. -N.: M. L. B.
MOT. EA OPINIEI SEPARATE
Consider că termenul de prescripție aplicabil cererii de chemare în judecată este cel de 5 ani, reglementat de art. 135 din OG 92/2003.
Chiar în condițiile în care acțiunea, inițial judecată ca un litigiu de contencios fiscal, a suferit o casare cu trimitere către completele specializate în soluționarea litigiilor de muncă, acest fapt nu are incidență asupra termenului de prescripție aplicabil.
Ceea ce determină acest termen este obiectul acțiunii, care, în mod incontestabil, poartă asupra restituirii unor sume reținute, susține reclamantul/a, în mod nelegal, cu titlul de impozit: "să obligați pârâta de rândul I
la restituirea, către subsemnatul, a impozitului, reținut și plătit de către angajatorul…, în subsidiar, să obligați pârâta de rândul 2 la restituirea, către subsemnatul, a impozitului…";.
Acțiunea a fost îndreptată încă de la început împotriva a două pârâte, anume, A. și S.C. P. S.A., în această ordine.
În mod evident, s-au avut în vedere trei raporturi juridice:
cel în temeiul căruia orice salariat datorează impozit pe venit către stat, deci un raport între reclamant și A. ca autoritate a statului în materie fiscală;
raportul juridic dintre pârâte, în temeiul căruia orice angajator trebuie să facă reținerea impozitului datorat de angajații săi pentru veniturile din salarii, prin stopaj la sursă, și să îl direcționeze către stat, prin organele sale;
cel dintre angajat și angajator, în cadrul căruia, angajatorul, funcționând ca un mandatar al statului, deci în numele statului și în temeiul unor dispoziții legale imperative, reține din salariul angajatului său impozitul pe venituri din salarii, cu consecințele legale arătate.
Întrucât în reținerea de impozit pe care reclamantul/a o contestă, ambele pârâte au avut un rol, s-a promovat această acțiune hibridă, mixtă, ce a permis mutarea litigiului din cadrul unei competențe în alta, anume, de la secția de contencios administrativ la cea de litigii de muncă și asigurări sociale.
Caracterul hibrid este dat tocmai de multitudinea de raporturi juridice, arătate în cele ce preced, create prin reținerea și virarea impozitului pe venit și de apartenența diferită a acestora la diferitele ramuri de drept.
Dispozițiile Codului de procedură civilă în temeiul cărora se poate tranșa situația creată astfel, prin promovarea unei acțiuni hibride, ce poartă atât asupra unui raport juridic fiscal, cât și asupra unuia de dreptul muncii, sunt cele de la art. 17 C.proc.civ., conform cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Doar prin raportare la aceste dispoziții legale se poate interpreta, în opinia mea, decizia civilă prin care s-a dispus de către instanța de contencios fiscal casarea sentinței pronunțate inițial și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței specializată pe litigii de muncă, întrucât, în mod evident, printr-o decizie de casare nu se poate omite un petit al acțiunii, nici cauza juridică a acesteia.
Tranșând în sensul că nu aparține competenței instanței de contencios fiscal soluționarea cauzei, Curtea de Apel C. a dat prioritate, în interpretarea mea, ordinii cronologice în care s-au derulat activitățile prin care s-a făcut reținerea impozitului din indemnizația de concediere, reținând, în consecință, că raportul juridic prim, care stă la baza petitului considerat principal din acțiune, este cel dintre angajat și angajator, reținerea banilor de către angajator fiind primul pas făcut în întreaga operațiune de reținere a impozitului. Ca atare, acesta este, în opinia mea, considerentul ce fundamentează decizia dată în casarea cu trimitere și care intră în autoritatea de lucru judecat. Consecutiv, chiar dacă nu s-au dezvoltat considerente în decizia de casare sub acest aspect, apreciez, pe cale de interpretare, că au fost privite ca și accesorii celelalte petite și trimise spre soluționare, odată cu petitul principal, instanței de conflicte de muncă.
Nu s-a tranșat de către Curtea de Apel C., prin decizia de casare, cu nimic, asupra termenului de prescripție, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A., asupra excepției inadmisibilității, condiție în care nu se pot deduce, din simpla statuare asupra competenței de soluționare a
litigiului, toate aceste consecințe drastice din punct de vedere juridic și care trebuie soluționate pe cale de judecată, iar nu prin raportare la niște dezlegări colaterale care nu au incidență asupra acestor excepții de fond. Aceasta, în situația specială în care petitele acțiunii vizează acest complex de raporturi
juridice arătat și sunt îndreptate împotriva acestor pârâți, iar nu doar împotriva angajatorului.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că, potrivit doctrinei, dintre considerentele unei hotărâri, doar cele necesare intră în autoritate de lucru judecat, adică acelea care explicitează și susțin soluția cuprinsă în dispozitiv.
În plus, se constată că pe fondul cauzei se invocă dispoziții din Codul fiscal și din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel încât, în ipoteza în care acțiunea ar fi fost introdusă în termenul de 3 ani de la data emiterii deciziei de concediere, soluționarea cauzei pe fond ar fi impus aplicarea acestor prevederi legale, care în mod evident, nu aparțin codului muncii. Or, în măsura în care nu s-a apreciat, în litigiile ce s-au încadrat în termenul de 3 ani, că litigiul trebuie soluționat pe fond exclusiv prin raportare la dispozițiile Codului muncii, ci au fost aplicate, pentru dezlegarea cauzei, prevederile din Codul fiscal și din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în aceeași măsură, și în prezentul litigiu, clarificarea chestiunii prescripției dreptului la acțiune trebuie făcută prin raportare la pretenții, fără a se considera că prin decizia de casare s-ar fi statuat indirect asupra acestui termen ca fiind unul specific dreptului muncii.
În condițiile în care prin acțiune se solicită obligarea angajatorului și a organului fiscal de a restitui impozitul afirmat ca reținut greșit din indemnizația de concediere, angajator ce a acționat în calitatea sa de mandatar al statului iar nu în temeiul unei decizii proprii, obiectul acțiunii rămâne restituirea impozitului și deci devine aplicabil termenul special de prescripție, de 5 ani.
De îndată ce - acceptă A. prin întâmpinarea formulată în primul dosar de recurs format - cererea de restituire a sumelor reprezentând impozit pe venit trebuia formulată de O. P., în mod evident, în termenul specific de prescripție, nu se poate considera că dreptul angajatului care a suportat în final plata impozitului trebuie îngrădit în cadrul unui termen mai scurt de prescripție, pentru că raportul juridic în care este implicat, chiar față de angajatorul său, chiar dacă este de muncă, este grefat pe un raport juridic de drept public ce impune un termen special. Cu alte cuvinte, cererea de restituire, pe care angajatorul poate să o facă în termen de 5 ani, este făcută, prin ipoteză, în numele angajaților sau a foștilor săi angajați, astfel încât în final, și aceștia trebuie să se bucure, ca părți într-un raport juridic tripartit, complex, de acest termen de prescripție special, ca destinatari finali ai acestei dispoziții legale.
Față de aceste considerente, apreciez oportună soluția casării sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe de litigii de muncă, având în vedere aplicabilitatea dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 și 5 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., anume, teza privitoare la soluționarea procesului fără a intra în cercetarea fondului.
Red., dact. I.T.
_
JUDECĂTOR,
I. T.
