Decizia civilă nr. 2507/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. 339._ *
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2507/R/2013
Ședința publică din data de 21 mai 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta S. D. I. împotriva sentinței civile nr. 646/F din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosar nr. 339._ privind și pe intimații pârâți S.C. O. P. SA,
A. F. P. B., D. G. A F. P. B. -N., chemata în garanție A. N. DE A. F. și chemata în garanție D. G. DE A. A M. C. din cadrul ANAF, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta pârâtei intimate SC O. P. SA - avocat Moroșan N., în substituire avocat Bilan I., din cadrul Baroului B. N. .
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată depuse întâmpinări în cauză formulate de pârâta SC O. P. SA la data de 30 aprilie 2013 și de D.
G. a F. P. B. -N. la data de 14 mai 2013.
Reprezentanta societății intimate arată că i s-a comunicat un exemplar al întâmpinare DGFP B. -N. și nu are cereri de formulat în probațiune.
Nefiind formulate alte cereri, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta intimatei pune concluzii de respingere a recursului declarat de reclamantă ca nefondat, susținând întâmpinarea formulată, cu cheltuieli de judecată în cele trei stadii procesuale, respectiv în primul ciclu procesual și rejudecare.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin Sentința civilă nr.532/2012 a Tribunalului B. N., Secția a II-a Civilă, de contencios Administrativ și Fiscal, pronunțată în dosarul nr.339._
a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâtele D.
G. a F. P. B. -N., A. F. P. B. și SC O. P. SA, și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant/ă față de acestea,au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta A. N. de A. F. ,a fost admisă acțiunea formulată și completată de reclamantul/a S. D. I., împotriva pârâtei A. N. de A. F. - D. G. de A. a M.
C., și, în consecință: a fost obligată pârâta A. N. de A. F.
- D. G. de A. a M. C. să restituie reclamantei/ului suma de 3.448 lei, reprezentând impozit pe venit, precum și dobânda legală de la data
reținerii impozitului și până la data restituirii efective, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematelor în garanție A. N. de A. F., D. G. a F. P. B. -N. și A. F. P. B., a fost obligată pârâta A. N. de A.
- D. G. de A. a M. C. să plătească reclamantei/ului cheltuieli de judecată în cuantum de 1.190 lei, a fost obligat/ă reclamanta/ul să plătească pârâtei SC O. P. SA cheltuieli de judecată în cuantum de 488,76 lei.
Prin sentința civilă nr. 646/F din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosarul nr. 339._
s-a admite excepția lipsei calității procesuale
pasive a pârâtelor și chematelor în garanție A.
F.
P.
B.
, D.
G. a F. P. B. -N., A. N.
de A.
F.
B.
și D.
de A. a M. C. din cadrul A. N. de A. F.
B. și s-a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva acestora ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta SC
"O. P. "; SA.
S-au respins ca nefondate celelalte excepții invocate de pârâte și chemate în garanție.
S-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC
"O. P. "; SA și s-a respins acțiunea civilă precizată formulată de reclamanta S.
D. I. împotriva acestei pârâte, ca fiind prescrisă.
Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei SC "O. P. "; SA suma de 1044,61 lei cheltuieli de judecată.
S-a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC "O. P. "; SA față de A. N. de A. F. ca neîntemeiată și față de A. F.
P. B., D. G. a F. P. B. -N. și D. G. de A. a M. C. pentru lipsa calității procesuale de chemat în garanție.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că în cadrul procesului de reorganizare a activității Zonei PECO B., conform Programului de reorganizare a P. SA, aprobat prin Hotărârile Consiliului de Administrație al P. SA din data de_ și respectiv_, în temeiul prevederilor art. 65-67 și art. 73-75 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, a fost emisă Decizia nr. 1 din 26 ianuarie 2007 privind încetarea contractului individual de muncă al reclamantei.
Potrivit art.6 al menționatei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată reclamantei cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acesteia în P., a fost de 18104 lei (RON).
Raportat la mențiunile fișei fiscale aferentă anului 2007 și precizările depuse la dosar de pârâta angajatoare SC O. P. SA( 9-101) și în cuprinsul cărora a menționat, defalcat, reținerile efectuate asupra indemnizației de concediere a rezultat că din cuantumul brut al acestei indemnizații, s-a reținut și virat de către pârâta O. P. SA (în calitate de mandatar al instituțiilor financiare în temeiul art. 58 din Codul fiscal), bugetului general consolidat administrat de pârâta A. N. de A. F., alături de contribuțiile pentru bugetul de asigurări sociale (CAS, CASS, șomaj), suma de 3448 lei cu titlu de impozit pe venit în procent de 16%.
Prin cererea colectivă înregistrată la D. G. A F. P. B. -N. sub nr. 1559 din_ și adresată deopotrivă și ADMINISTRAȚIEI F. P.
B., reclamanta a solicitat restituirea impozitului și a contribuțiilor pentru bugetul de asigurări sociale reținute și plătite de către angajator pentru sumele compensatorii primite în urma disponibilizării colective, sume care, în opinia petiționarilor, nu au fost incluse în categoria veniturilor salariale și nu sunt impozabile conform legislației în vigoare.
S-a impus a se menționa în acest context faptul că obiectul cererii deduse judecății, așa cum a fost acesta stabilit în aplicarea principiului disponibilității, vizează doar impozitul pe venit reținut și virat bugetului general consolidat, sens în care considerațiile ce vor succeda se raportează strict la această categorie de reținere.
La dosar nu au fost depuse înscrisuri care să ateste soluționarea favorabilă a cererii adresate organelor fiscale, dimpotrivă, poziția procesuală exprimată de pârâtele ANAF, DGFP B. -N. și AFP B. susținând legalitatea perceperii
impozitului pe venit aferent indemnizației de concediere.
Potrivit art.137 alin.1 Cod procedură civilă, instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, astfel încât, în privința excepțiilor
invocate în cauză, tribunalul a constatat următoarele:
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor - chemate în garanție A. F. P. B., D. G. a F. P. B. -N. ,
A. N. de A. F. B. și D. G. de A. a M. C. din cadrul A. N. de A. F. invocată de acestea prin întâmpinările depuse la dosar, tribunalul a apreciat că acestea nu au calitate procesuală pasivă, în condițiile în care litigiul a fost calificat ca fiind unul de dreptul muncii de către
instanța de recurs. În litigiul de muncă demarat de fostul angajat împotriva pârâtei angajator și a celor trei organe fiscale nu a existat un raport juridic direct sau conex, că acesta se regăsește doar între pârâte, rezultând din virarea sumelor reținute de SC O. P. SA de la reclamantă la organul fiscal și că în raport cu reclamanta între aceste pârâte nu au existat relație de coparticipare procesuală izvorâtă din solidaritate sau indivizibilitate.
Prin urmare, lipsind legitimarea procesual pasivă în raport de pretenția dedusă judecății, excepția invocată de pârâte, ce au și calitatea de chemate în garanție a fost întemeiată, motiv pentru care a fost admisă și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva acestora ca fiind introdusă
împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Neîntemeiată a fost însă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei
O. P. SA
, invocată inițial din oficiu de instanța de contencios administrativ și fiscal, apoi susținută de pârâta O. P., excepție ce s-a impus a fi analizată din perspectiva casării în întregime a sentinței.
Tribunalul a reținut că sub acest aspect au fost relevante și obligatorii considerentele date de către instanța de recurs în decizia de casare prin care s-a menționat că litigiul promovat de reclamantă este unul de dreptul muncii, în condițiile în care reclamanta a fost nemulțumită de faptul cum a înțeles angajatorul să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu a existat vreo rațiune a califica litigiul ca fiind unul de contencios fiscal și s-a mai indicat că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă. Această obligație i-a revenit și din perspectiva prevederilor art.40 alin.2 lit. f Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Față de aceste dezlegări de drept, obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile art.315 alin.1 Cod procedură civilă, reținând și faptul că pârâta a fost angajatorul reclamantei și că a procedat la reținerea și virarea sumei solicitate prin acțiune, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale a pârâtei angajator.
Tribunalul a respins ca neîntemeiată și excepția tardivității introducerii acțiunii
, invocată de pârâta SC O. P. SA, fiindcă, contrar susținerilor acesteia, nu a fost aplicabil termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă. Ținând cont de obiectul acțiunii civile deduse judecății, prin care se solicită plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă și în care nu s-a contestat măsura încetării raporturilor de muncă între părți, situație în care era aplicabil termenul de 30 de zile prevăzut de art. 283 alin.1 lit. a) Codul muncii(în vigoare la data promovării acțiunii)și invocat de pârâtă, s-a impus respingerea acestei excepții.
Neîntemeiată a fost și excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către pârâtele - chemate în garanție A. N. de A. F. și A. N. de
A. F. - D. G. a F. P. a J. B. -N. prin prisma lipsei procedurii prealabile, față de pretențiile concrete deduse judecății.
Această excepție nu a fost întemeiată, întrucât reclamanta a acționat în calitate de fost salariat al pârâtei angajator, invocând expres prevederile Codul muncii ce reglementează scopul jurisdicției muncii, părțile conflictului de muncă și termenul pentru formularea cererilor în materie dintre salariați și angajatori.
Acțiunea reclamantei nu a fost inadmisibilă față de angajator, chiar dacă, prin dispoziții legale speciale se reglementează o procedură specială de restituire a sumelor reținute în plus cu titlu de contribuții și impozit, atunci când acestea se solicită a fi restituite de către organul fiscal, deoarece această procedură nu a fost prevăzută pentru litigiile de muncă, caz în care acțiunea reclamantei împotriva pârâtei a fost admisibilă, fiind exercitată în condițiile dreptului la acces liber la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție.
Procedura invocată de către pârâtele - chemate în garanție A. N. de
A. F. și A. N. de A. F. - D. G. a F. P. a
J. B. -N., reglementată de art. 117 din Codul de procedură fiscală, nu a fost una prealabilă care să înlăture accesul liber la justiție al pârâtei, ci ea s-a referit la anumite proceduri administrative uzitate în cazul restituirii unor sume de bani încasate necuvenit la buget. Se observă că la alin. 1 lit. f s-a menționat ca și temei al restituirii și hotărârile judecătorești, așa că ar fi greu de conceput cum ar putea exista astfel de hotărâri în cazul în care cererile de restituire ar fi inadmisibile în instanță.
Pe de altă parte, pct. 3 din anexa nr. 1 la Ordinul MFP nr. 1899/2004, prevede că la cererea de restituire adresată organului fiscal trebuie anexate și documente din care să rezulte că suma solicitată nu este datorată la buget. Or, în lipsa unei hotărâri judecătorești, restituirea sumelor respective nu poate fi solicitată, cu atât mai mult cu cât, în speță, între reclamantă, pe de o parte, și pârâta O. P., respectiv chematele în garanție, pe de altă parte, a existat divergențe referitoare la interpretarea textelor legale incidente în materie.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC O. P. SA, tribunalul a găsit-o întemeiată și a fost admisă această excepție pentru următoarele considerente:
Contrar susținerilor reclamantei,
în cauză nu a fost aplicabil termenul de prescripție de 5 ani de la data încheierii anului financiar, așa cum s-a susținut în răspunsul la întâmpinare, deoarece fiind calificat litigiul ca fiind unul de dreptul muncii de către instanța de recurs, în acest gen de litigii au fost aplicabile prevederile din legislația muncii inclusiv în ce privește termenul de prescripție, și nu dispozițiile din Codul de procedură fiscală. Acest termen de prescripție ar fi
fost incident dacă era soluționată cauza de instanța de contencios fiscal.
Nu a fost aplicabil nici termenul de prescripție de 6 luni, conform art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii, așa cum a susținut pârâta angajator, fiindcă față de obiectul concret al pretențiilor deduse judecății, tribunalul a apreciat că în speță
nu a fost vorba de neexecutarea unor clauze din contractul colectiv de muncă, ci de restituirea unor sume reținute și virate de angajator cu titlu de impozit din indemnizația de concediere acordată, iar aceste pretenții au natura juridică a unor drepturi salariale neacordate integral, fiind incidente prevederile art. art.283 alin.1 lit. c Codul muncii, în forma anterioară existentă la data sesizării instanței. Astfel, potrivit art.283 alin.1 lit. c Codul muncii în forma anterioară existentă la data sesizării instanței, în prezent art.268 alin.1 lit. c Codul muncii republicat, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă a constat în plata unor drepturi
salariale neacordate sau despăgubiri către salariat.
Reclamanta a solicitat prin acțiune restituirea sumei reținute și virate cu titlu de impozit din suma acordată de pârâta angajator cu ocazia concedierii ca indemnizație de concediere, iar termenul de prescripție de 3 ani curge de la data plății, respectiv a reținerii impozitului, iar în speță aceasta a fost realizată în luna iunie 2007 (f. 94-101).
Având în vedere faptul că acțiunea civilă a fost depusă și înregistrată de reclamantă în data de 12 februarie 2010, tribunalul a constatat că reclamanta nu a respectat termenul de prescripție de 3 ani impus imperativ de lege, acțiunea fiind formulată ulterior împlinirii acestui termen de prescripție ce s-a împlinit în ianuarie 2010, motiv pentru care s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC O. P. SA și în consecință, a respins ca prescrisă acțiunea precizată formulată de reclamanta.
Cât privește excepția invocată de chemata în garanție A. N. de A.
F. B., a lipsei calității procesuale pasive, aceasta nu a fost întemeiată în condițiile în care ea este organul de specialitate al administrației publice centrale, instituție publică cu personalitate juridica, în subordinea M. ui Economiei si
F., finanțata de la bugetul de stat potrivit art. 1 din H.G.109/2009 privind organizarea si funcționarea A. N. de A. F. .
S-a reținut că impozitul pe venit, calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantei a fost reținut de către pârâta O. P. SA - mare contribuabil, și cum, sumele reținute au fost virate de către pârâtă bugetului general consolidat, conform art.114 alin.2/1 din OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de chemata în garanție A. N. de A. F.
B., aceasta are obligația de despăgubire cu privire la suma pe care pârâta a fost obligată să o plătească reclamantei, motiv pentru care tribunalul a respins excepția invocată.
Chiar dacă la data concedierii reclamantei, pârâta SC O. P. SA s-a aflat în administrarea Direcției Generale de A. a M. C. (conform Anexei 2 din Ordinul nr.753/2006 și potrivit HG nr. 495/2007), începând cu data de_ aceasta a fost reorganizată în cadrul ANAF ca direcție generală, fără personalitate juridică, prin comasare în conformitate cu art. III din HG nr.1171/2007 și HG nr.109/2009. Comasarea s-a făcut prin absorbția Direcției generale de administrare a marilor contribuabili de către A. N. de A.
F., în condițiile Decretului nr.31/1954 cu privire la persoanele fizice si persoanele juridice, cu modificările ulterioare."
Prin urmare, calitatea de chemată în garanție o are A. N. de A.
F. B., astfel că cererea de chemare în garanție a celorlalte chemate în garanție A. N. de A. F. - D. G. a F. P. B. -N. -
A. F. P. B., D. G. a F. P. B. -N. și
D. G. de A. a M. C. din cadrul A. N. de A. F. B. a fost respinsă pentru lipsa calității de chemat în garanție.
D. perspectiva soluției date acțiunii introductive, pentru considerentul neexercitării acesteia în termenul de prescripție, în temeiul art.60 alin.1 Cod procedură civilă s-a respins și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematei în garanție A. N. de A. F. ca neîntemeiată.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematelor în garanție
A. F. P. a municipiului B. ,
D. G. a F. P. B. -N. și D. generală de A. a M. C. din cadrul A. N. de A. F. și D. G. a F. P. B. -N. pentru lipsa calității procesuale de chemat în garanție.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că reclamanta s-a aflat în culpă procesuală raportat la respingerea acțiunii formulate ca prescrisă, motiv pentru care a fost obligată să plătească pârâtei SC
P. SA suma de 1044,61 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial achitat de pârâtă, potrivit chitanțelor justificative depuse la dosar în toate fazele procesuale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S. D. I. solicitând
admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre soluționare instanței de fond.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că suma datorată de pârâta O.
SA reprezintă o diminuare a drepturilor salariale cu contravaloarea impozitului reținut de pârâtă și virat către bugetul statului, motiv pentru care
sunt incidente dispozițiile CAP. IV (art.137-142) din O.G. nr. 61/2002, termenul de prescripție fiind de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a fost achitat.
S-a mai precizat că în conformitate cu dispozițiile art. 55 al. 4 lit. j din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal (în forma de la data emiterii deciziei de concediere) nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primate de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, iar prin dispozițiile punctului 68 lit. l din normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003, aprobate prin HG nr. 44/2004 nu se pot modifica prevederile din Codul fiscal menționate anterior.
Drept urmare, în condițiile în care sumele în discuție au fost calculate și reținute din plățile compensatorii acordate și cuvenite reclamantei în temeiul legii, contractului colectiv de muncă și programului de concediere colectivă, iar aceste operațiuni au fost efectuate de către SC O. P. SA, în calitate de angajator, este întemeiată acțiunea având ca obiect obligarea pârâtei SC O. P. SA la plata către recurent a diferenței dintre salariile compensatorii de care trebuia sa beneficieze și a salariilor compensatorii efectiv primite în urma desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a concedierii colective.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea de Apel reține cu opinie majoritară următoarele:
Prin decizia de casare pronunțată în cauză în primul ciclu procesual s-a statuat, cu caracter obligatoriu conform dispozițiilor art. 315 alin. 1 Cod procedură civilă, că obiectul prezentului litigiu îl constituie obligarea pârâtelor, inclusiv a SC O. P. SA, în calitate de fost angajator, la restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit, din cele datorate reclamantei cu titlu de plăți compensatorii ca urmare a concedierii colective. Considerând în temeiul dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit.f din Codul muncii că obligația angajatorului de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați este una proprie, instanța de casare a calificat prezenta cauză ca fiind un litigiu de muncă.
Drept urmare, așa cum judicios a constatat și Tribunalul, Curtea reține că termenul de prescripție al acțiunii deduse judecății, prin care s-a solicitat plata unor drepturi salariale neacordate integral ca urmare a reținerii impozitului pe venit, este de 3 ani conform art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii (în forma în vigoare la data nașterii dreptului la acțiune).
Criticile din recurs în sensul că termenul de prescripție incident în cauză este de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a fost achitat impozitul sunt nefondate, întrucât art. 91 alin. 1 din OG 92/2003 (OG 61/2002 fiind abrogată) prevede că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Or, obiectul prezentei cauze îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate integral ca urmare a reținerii impozitului pe venit și nu se circumscrie în aceste condiții ipotezei din dispoziția legală menționată anterior.
De altfel, Curtea reține că în Codul muncii sau în Legea 62/2011 nu se reglementează un termen de prescripție mai mare de 3 ani, astfel încât criticile recurentei sunt nefondate și din această perspectivă.
Pentru aceste considerente și reținând și faptul că deși a invocat prevederile art. 304 pct. 7 și 8 Cod procedură civilă, recurenta nu a dezvoltat motivele de recurs reglementate de aceste dispoziții legale, Curtea constată că instanța de fond a aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză (motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă fiind nefondat), că nu se impune analiza motivelor de recurs relative la fondul cauzei și urmează ca în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă să respingă, cu opinie majoritară, ca nefondat recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S. D. I. împotriva sentinței civile nr. 646/F din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosar nr. 339._ * pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 21 mai 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
C. G. N. M. I. T.
cu opinia separată în sensul admiterii
recursului cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond.
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_ Jud.fond: I. C.
MOT. EA OPINIEI SEPARATE
Consider că termenul de prescripție aplicabil cererii de chemare în judecată este cel de 5 ani, reglementat de art. 135 din OG 92/2003.
Chiar în condițiile în care acțiunea, inițial judecată ca un litigiu de contencios fiscal, a suferit o casare cu trimitere către completele specializate în soluționarea litigiilor de muncă, acest fapt nu are incidență asupra termenului de prescripție aplicabil.
Ceea ce determină acest termen este obiectul acțiunii, care, în mod incontestabil, poartă asupra restituirii unor sume reținute, susține reclamantul/a, în mod nelegal, cu titlul de impozit: "să obligați pârâta de rândul I la restituirea, către subsemnatul, a impozitului, reținut și plătit de către angajatorul…, în subsidiar, să obligați pârâta de rândul 2 la restituirea, către subsemnatul, a impozitului…";.
Acțiunea a fost îndreptată încă de la început împotriva a două pârâte, anume, ANAF și S.C. P. S.A., în această ordine.
În mod evident, s-au avut în vedere trei raporturi juridice:
cel în temeiul căruia orice salariat datorează impozit pe venit către stat, deci un raport între reclamant și ANAF ca autoritate a statului în materie fiscală;
raportul juridic dintre pârâte, în temeiul căruia orice angajator trebuie să facă reținerea impozitului datorat de angajații săi pentru veniturile din salarii, prin stopaj la sursă, și să îl direcționeze către stat, prin organele sale;
cel dintre angajat și angajator, în cadrul căruia, angajatorul, funcționând ca un mandatar al statului, deci în numele statului și în temeiul unor dispoziții legale imperative, reține din salariul angajatului său impozitul pe venituri din salarii, cu consecințele legale arătate.
Întrucât în reținerea de impozit pe care reclamantul/a o contestă, ambele pârâte au avut un rol, s-a promovat această acțiune hibridă, mixtă, ce a permis mutarea litigiului din cadrul unei competențe în alta, anume, de la secția de contencios administrativ la cea de litigii de muncă și asigurări sociale.
Caracterul hibrid este dat tocmai de multitudinea de raporturi juridice, arătate în cele ce preced, create prin reținerea și virarea impozitului pe venit și de apartenența diferită a acestora la diferitele ramuri de drept.
Dispozițiile Codului de procedură civilă în temeiul cărora se poate tranșa situația creată astfel, prin promovarea unei acțiuni hibride, ce poartă atât asupra unui raport juridic fiscal, cât și asupra unuia de dreptul muncii, sunt cele de la art. 17 C.proc.civ., conform cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.
Doar prin raportare la aceste dispoziții legale se poate interpreta, în opinia mea, decizia civilă prin care s-a dispus de către instanța de contencios fiscal casarea sentinței pronunțate inițial și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței specializată pe litigii de muncă, întrucât, în mod evident, printr-o decizie de casare nu se poate omite un petit al acțiunii, nici cauza juridică a acesteia.
Tranșând în sensul că nu aparține competenței instanței de contencios fiscal soluționarea cauzei, Curtea de Apel C. a dat prioritate, în interpretarea mea, ordinii cronologice în care s-au derulat activitățile prin care s-a făcut reținerea impozitului din indemnizația de concediere, reținând, în consecință, că raportul juridic prim, care stă la baza petitului considerat principal din acțiune, este cel dintre angajat și angajator, reținerea banilor de către angajator fiind primul pas făcut în întreaga operațiune de reținere a impozitului. Ca atare, acesta este, în opinia mea, considerentul ce fundamentează decizia dată în casarea cu trimitere și care intră în autoritatea de lucru judecat. Consecutiv, chiar dacă nu s-au dezvoltat considerente în decizia de casare sub acest aspect, apreciez, pe cale de interpretare, că au fost privite ca și accesorii celelalte petite și trimise spre soluționare, odată cu petitul principal, instanței de conflicte de muncă.
Nu s-a tranșat de către Curtea de Apel C., prin decizia de casare, cu nimic, asupra termenului de prescripție, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANAF, asupra excepției inadmisibilității, condiție în care nu se pot deduce, din simpla statuare asupra competenței de soluționare a litigiului, toate aceste consecințe drastice din punct de vedere juridic și care trebuie soluționate pe cale de judecată, iar nu prin raportare la niște dezlegări colaterale care nu au incidență asupra acestor excepții de fond. Aceasta, în situația specială în care petitele acțiunii vizează acest complex de raporturi juridice arătat și sunt îndreptate împotriva acestor pârâți, iar nu doar împotriva angajatorului.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că, potrivit doctrinei, dintre considerentele unei hotărâri, doar cele necesare intră în autoritate de lucru judecat, adică acelea care explicitează și susțin soluția cuprinsă în dispozitiv.
În plus, se constată că pe fondul cauzei se invocă dispoziții din Codul fiscal și din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel încât, în ipoteza în care acțiunea ar fi fost introdusă în termenul de 3 ani de la data emiterii deciziei de concediere, soluționarea cauzei pe fond ar fi impus aplicarea acestor prevederi legale, care în mod evident, nu aparțin codului muncii. Or, în măsura în care nu s-a apreciat, în litigiile ce s-au încadrat în termenul de 3 ani, că litigiul trebuie soluționat pe fond exclusiv prin raportare la dispozițiile Codului muncii, ci au fost aplicate, pentru dezlegarea cauzei, prevederile din Codul fiscal și din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în aceeași măsură, și în prezentul litigiu, clarificarea chestiunii prescripției dreptului la acțiune trebuie făcută prin raportare la pretenții, fără a se considera că prin decizia de casare s-ar fi statuat indirect asupra acestui termen ca fiind unul specific dreptului muncii.
În condițiile în care prin acțiune se solicită obligarea angajatorului și a organului fiscal de a restitui impozitul afirmat ca reținut greșit din indemnizația de concediere, angajator ce a acționat în calitatea sa de mandatar al statului iar nu în temeiul unei decizii proprii, obiectul acțiunii rămâne restituirea impozitului și deci devine aplicabil termenul special de prescripție, de 5 ani.
De îndată ce - acceptă ANAF prin întâmpinarea formulată în primul dosar de recurs format - cererea de restituire a sumelor reprezentând impozit pe venit trebuia formulată de O. P., în mod evident, în termenul specific de prescripție, nu se poate considera că dreptul angajatului care a suportat în final plata impozitului trebuie îngrădit în cadrul unui termen mai scurt de prescripție, pentru că raportul juridic în care este implicat, chiar față de angajatorul său, chiar dacă este de muncă, este grefat pe un raport juridic de drept public ce impune un termen special. Cu alte cuvinte, cererea de restituire, pe care angajatorul poate să o facă în termen de 5 ani, este făcută, prin ipoteză, în numele angajaților sau a foștilor săi angajați, astfel încât în final, și aceștia
trebuie să se bucure, ca părți într-un raport juridic tripartit, complex, de acest termen de prescripție special, ca destinatari finali ai acestei dispoziții legale.
Față de aceste considerente, apreciez oportună soluția casării sentinței și a trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe de litigii de muncă, având în vedere aplicabilitatea dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 și 5 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., anume, teza privitoare la soluționarea procesului fără a intra în cercetarea fondului.
JUDECĂTOR,
T.
Red., dact. I.T.
_
