Decizia civilă nr. 265/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 265/R/2013
Ședința publică din data de 29 ianuarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. N. DE T.
F. DE C. C. C. SA - R. DE T. F. DE C. C. împotriva sentinței civile nr. 9726 din 24 septembrie 2012, pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._, privind și pe intimata reclamantă R. E. P., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatei și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că reclamanta a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 16 ianuarie 2013.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea părților de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 9726 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâte prin întâmpinare, ca neîntemeiată.
A fost admisă acțiunea formulată și precizată de reclamanta R. E. P. în contradictoriu cu pârâtele S. N. DE T. F. DE C. "C. C. "; și R. DE T. F. DE C. ARDEAL și în consecință au fost obligate pârâtele în solidar să plătească reclamantei drepturile salariale restante constând în: salariul suplimentar pentru anul 2008 și proporțional cu perioada lucrată pentru anul 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului respectiv, ajutorul material datorat cu ocazia sărbătorilor de Paști pe anul 2009, de Crăciun pe anul 2008 și de Ziua F. ilor pentru anul 2009, echivalente cu salariul de bază la nivelul clasei unu de salarizare, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței obligației de plată pentru fiecare drept salarial neacordat și până la data plății efective.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, a reținut că potrivit art. 268 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003 privind codul muncii, cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate se poate formula în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune.
În conformitate cu prevederile art. 229 din Legea nr. 53/2003 privind codul muncii, prin contractul colectiv de muncă se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă.
Prin urmare, în situația în care contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, termenul de prescripție în care se poate solicita acordarea acestor drepturi de către angajat nu poate fi decât cel de 3 ani reglementat de art. 268 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003.
Instanța a constatat că nu pot fi primite apărările pârâtei în susținerea excepției prescripției invocate, în sensul aplicabilității tuturor clauzelor contractului colectiv de muncă a termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din același act normativ, întrucât ar lipsi de obiect dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. 1 lit. a-d din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
Pe fondul cauzei
, instanța a reținut că, în fapt, reclamanta a avut în anii 2008-2009 calitatea de angajată a pârâtei R. de T. F. de C. Ardeal, până la data de_ când i-au încetat raporturile de muncă ca urmare a pensionării.
Potrivit dispozițiilor art. 32 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă al SNTFC pe anii 2007 - 2008, pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Totodată, în conformitate cu prevederile art. 69 lit a și b din același contract colectiv, aceiași salariați beneficiază, cu ocazia sărbătorilor de Paște și de Crăciun, de un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, iar de Ziua Ceferiștilor de o premiere al cărei cuantum este stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare.
Aceste prevederi au fost preluate și în Contractul colectiv de muncă al SNTFC pe anii 2009 - 2010, cu mențiunea expresă că drepturile referitoare la ajutoarele materiale acordate cu ocazia sărbătorilor de Paște, Crăciun și Ziua F. ului se acordă începând cu_ .
Ori, în raport de prevederile acestor contracte colective de muncă, instanța a constatat că acțiunea reclamantei, astfel cum a fost modificată este întemeiată în parte, reclamanta R. E. P. fiind îndreptățită să primească salariul suplimentar pentru anul 2008 și proporțional cu perioada lucrată pentru anul 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului respectiv, ajutorul material datorat cu ocazia sărbătorilor de Paști pe anul 2009, de Crăciun pe anul 2008 și de Ziua F. ilor pentru anul 2009, echivalente cu salariul de bază la nivelul clasei unu de salarizare.
Astfel, instanța a reținut că în cauză pârâtele nu și-au îndeplinit obligațiile asumate prin contractele colective de muncă în ceea ce privește achitarea drepturilor mai sus menționate. Mai mult, pârâta nu contesta existenta dreptului reclamantei la a i se plăti ajutoarele materiale prevăzute în contractele colective de muncă, singura apărare fiind aceea că drepturile salariale solicitate nu au fost achitate ca urmare a situației financiare dificile a companiei.
În cauza de față revenea angajatorului sarcina de a proba existența factorilor care au determinat necuprinderea în bugetul de venituri și cheltuieli a contravalorii ajutoarelor materiale. Simpla afirmație conform căreia aceste
drepturi nu au fost acordate pentru lipsa de fonduri nu este de natură a justifica neîndeplinirea de către pârâte a obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă.
Mai mult, necuprinderea în fondul de salarii inclus în bugetul de venituri și cheltuieli supus aprobării Guvernului României a fondului necesar acordării ajutoarelor materiale s-a făcut din culpa pârâtei de rând, iar aceasta nu se poate prevala de propria culpă pentru a justifica neexecutarea obligațiilor asumate prin contractele colective de muncă.
În temeiul art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil, iar potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996, în vigoare la momentul încheierii contractelor colective de muncă analizate în prezenta cauză, contractele colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă.
Pentru considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, tribunalul a admis acțiunea conform dispozitivului.
În temeiul art. 274 C.proc.civ., având în vedere că nu s-a formulat vreo cerere în acest sens de către reclamantă, instanța a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele S. N. DE T.
F. DE C. "C. C. "; B. și SUCU. ALA DE T. F. DE C. C.
, solicitând modificarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii formulate.
În motivare s-a arătat, în esență, că în mod greșit instanța de fond a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune cu privire la solicitarea reclamantei de a se acorda salariul suplimentar pentru anii 2008 și 2009 în temeiul art.30 (1) din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unitate din transportul feroviar pe anii 2006-2010, conform căruia "pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății va primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
Solicitările își au izvorul în contractul colectiv, iar nu în contractul individual de muncă al salariaților. Acesta reprezintă o recompensă acordată de angajator salariaților, drept urmare a îndeplinirii de către aceștia, ireproșabil, a obligațiilor de serviciu, fiind o disponibilitate a acestuia și nu o obligație.
Deși contractul colectiv de muncă folosește noțiunea de salariu suplimentar, în mod evident acest drept nu poate fi asimilat salariului, deoarece nu se acordă lunar și nu este prevăzut în contractul individual de muncă.
Având în vedere natura juridică diferită a drepturilor salariale pe de o parte, și cea a "salariului suplimentar"; pe de altă parte, fiind un conflict de drepturi, sunt aplicabile prevederile art.268 alin.(1) lit. e) Codul Muncii republicat.
Aceleași considerente sunt susținute și cu privire la celelalte drepturi acordate prin sentință, întrucât reclamanta solicita acordarea ajutorului material pentru Paste și Ziua feroviarului în temeiul prevederilor art. 69 din Contractul colectiv de munca la nivel de SNTFC C. SA cât și a art. 71 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar.
Sunt evocate dispozițiile art. 159 și 160 din Codul muncii republicat, făcându-se distincție între salariu, astfel cum este definit de norma generală, cu componentele sale: salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, acordate în temeiul contractului individual de muncă, și ajutorul de Paste, de Crăciun și Ziua F. ului, ce se acorda cu o ocazie prestabilita, în temeiul contractului colectiv de munca și nu lunar, în raport de munca prestată.
În ceea ce privește acordarea salariului suplimentar pentru anii 2008, 2009, cererea este nefondată, condiția pentru acordarea acestuia fiind ca societatea să fi avut în anii 2008 și 2009 venituri pentru constituirea fondului necesar pentru acordarea acestui salariu.
Condiția nu a putut fi îndeplinită deoarece, fiind o societate cu capital de stat, aflată sub autoritatea M. ui T. urilor și Infrastructurii și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor O.U.G. nr. 79/2001 și prevederilor O.U.G. nr. 79/2008, avea obligația respectării prevederilor din aceste acte normative conform cărora: "indicele câștigului salarial mediu nu poate fi mai mare decât indicele productivității muncii, calculat în unități fizice sau după caz, în unități valorice în condiții comparabile, în funcție de specificul activității ...";.
Ca atare, recurentei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor_, aprobate prin acte normative, iar fundamentarea fondului de salariu s-a făcut pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut și care nu putea fi mai mare decât indicele productivității muncii.
Pentru anul 2008, indicele câștigului mediu a fost de 100,18% (pct.115 din execuția bugetară), iar indicele de productivitate a fost de 100,72% (pct.118 din execuția bugetară), rezultând o diferență de 0,54% insuficientă pentru a se constitui fondul necesar acordării salariului suplimentar.
Totodată, din analiza bugetelor de venituri și cheltuieli pe anul 2008 și a execuției bugetare pe acești an, reiese ca pentru anul 2008, la rubrica privind "câștigul mediu lunar pe salariat"; (Anexa, pct. 6, cap. IX la H.G. 1712/2008) s-a prevăzut suma de 2264,55 mii lei, iar conform tabelului privind execuția bugetară pe anul 2008 suma a fost de 2268,58 mii lei, rezultă că s-a depășit fondul de salariu cu suma de 4,04 mii lei ceea ce a condus la neconstituirea fondului necesar acordării salariului suplimentar.
Un alt factor care a condus la neconstituirea fondului pentru acordarea salariului suplimentar a fost nerealizarea de profit, pe anii 2008 și 2009 recurenta înregistrând pierderi, respectiv, pe anul 2008 o pierdere de 260.057.521 lei - a se vedea pct. 81 cap.Vl din Bilanțul contabil pe anul 2008 (anexa 6) și contul de profit și pierdere pct.20.65.
Pe anul 2009 acesteia nu i s-a aprobat bugetul de venituri și cheltuieli. În proiectul de BVC pe anul 2009, transmis M. ui T. urilor și Infrastructurii cu adresa nr. 30/A2/32/1_, s-a prevăzut la rubrica aferenta fondului de salarii suma de 456.000 mii lei, iar fondul de salarii realizat la sfârșitul anului 2009 este în valoare de 486.489 mii lei față de valoarea prevăzuta de 4. mii lei (pct. 115, cap. IX din execuția BVC pe anul 2009), cu o depășire de 30.488 mii lei, fapt ce a condus la neconstituirea fondului necesar acordării salariului suplimentar. Totodată în anul 2009 societatea a înregistrat o pierdere în valoare de 210.377,85 mii lei și o pierdere cumulata din anii precedenți în valoare de 535.423,74 mii lei (pct. 79 cap V din bilanț).
În ce privește celelalte drepturi acordate prin sentință, arată că reclamanții beneficiază de prevederile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de societate (SNTFC C. C. SA) în data de_, respectiv Act Adițional la CCM nr. 2450/_ și Actul Adițional la CCM nr. 1708/_, valabil până la data de_ .
Recurenta, ca agent economic monitorizat, nu se putea obliga la acordarea ajutoarelor materiale cu ocazia Paștelui și a primei de "Ziua Ceferistului";, decât cu respectarea dispozițiilor art.12 din Legea nr.130/1996 și art.7 alin.(1) din
O.U.G. nr.79/2008, respectiv să existe surse financiare pentru suportarea acestora și să se încadreze în fondul de salarii.
Motivat de situația financiară dificilă, organizațiile sindicale reprezentative la nivel de unitate au fost de acord cu renegocierea clauzelor contractuale. Astfel, conform Actului Adițional la CCM nr. 2450/_ și a Actului Adițional nr. 1708/_ părțile semnatare au convenit că în anul 2009 și respectiv în anul 2010 să nu se mai aplice prevederile art. 69 din CCM, în sensul ca ajutorul material de Paste și premierea pentru Ziua ceferistului nu se mai acorda în anii 2009 respectiv 2010.
Modificarea prevederilor art. 69 din CCM la nivel de societate este în concordanta cu prevederile art. 11 alin 3 din Contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități din transporturi care precizează că:
"(3) Condițiile de diferențiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum și perioada la care se acorda cota de profit a salariaților, care nu poate fi mai mare de un an, se stabilesc prin contractul colectiv de munca la nivel de unitate sau, după caz, instituției";.
Ignorarea voinței părților ar reprezenta o încălcare a forței obligatorii a contractului consfințita de prevederile art. 969 C. civ.
Prin întâmpinare, reclamanta
a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală.
În motivare arată că pârâta încearcă o disipare a drepturilor încercând să le atribuie caracteristici care să le scoată din sfera drepturilor salariale. Interpretările date de pârâtă contravin prevederilor art.7 din contractele colective de munca aplicabile intervalului de timp ce face obiectul acțiunii. Astfel, salariul cuprinde: salariul de baza, sporurile la salariul de baza, adaosurile și premiile.
În prezența unui Contract Colectiv de Munca valid, încheiat de părți cu respectarea legislației speciale în materie, necuprinderea în bugetul de venituri și cheltuieli supus aprobării Guvernului României a fondurilor necesare acordării drepturilor salariale este o omisiune culpabilă a pârâtelor.
Sunt aplicabile dispozițiile art.283 alin.1 lit.c respectiv termenul de prescripție de 3 ani.
Pârâta nu dovedește, cu situațiile anexate la întâmpinare, că salariul mediu ar fi mai mare decât indicele productivității muncii, calculat în unități fizice sau valorice, în susținerea apărării întemeiate pe prevederile O.U.G. nr. 79/2001, ale
O.U.G. nr. 79/2008.
Apărarea pârâtei prin lipsa profitului anual nu se justifica din moment ce acordarea drepturilor salariale constituie o obligație și nu o facultate a angajatorului. De altfel, fondul necesar pentru acordarea drepturilor salariale se constituie lunar, în cadrul fondului de salarii, din veniturile realizate de societate.
Față de aceste aspecte pârâta era obligată să respecte prevederile art. 32 din CCM la Nivel de Unitate și prevederile art.30 din CCM la Nivel de Grup de Unități F. e precum și prevederile art. 71 din Contractul Colectiv de Munca încheiat la Nivel de Grup de Unități F. e. Societate nu putea să prevadă clauze inferioare în contractul încheiat la nivel de societate față de prevederile contractului încheiat la nivel de ramura, astfel cum prevede art.8 alin 2 din Legea 130/1996 în vigoare la acea data.
Mai mult, și în modificarea Contractului Colectiv de Munca, actul adițional invocat de către pârâtă nr. 2450/_ prevede că aceste drepturi "se vor acorda începând cu data de_ "; dată la care sunt scadente. În cazul în care părțile care au negociat modificările la Contractul Colectiv de Munca la nivel de societate ar fi dorit sa nu mai aplice aceste clauze ar fi prevăzut ca și în actul adițional 1708/_ că "aceste prevederi nu se aplică în anul 2010";.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 155 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, salariul suplimentar, ajutorul material datorat cu ocazia sărbătorilor de Paști, de Crăciun și de Ziua F. ilor constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Faptul că au fost stipulate sub categoria "alte venituri"; în cuprinsul contractului colectiv de muncă nu semnifică scoaterea de sub incidența art. 155 Codul muncii, dată fiind calitatea de normă imperativă a acestui text de lege, astfel încât părțile nu pot reduce sfera de acoperire a sintagmei "componente ale salariului"; prin contractele pe care le încheie. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, este grăitoare denumirea dată chiar în aceste contracte, de salariu suplimentar/al 13-lea salariu.
Potrivit art. 166 alin. 1 și art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 283 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 283 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Sub raportul motivelor de fond, se reține că nu se justifică susținerea că plata salariului suplimentar ar fi doar o facultate a angajatorului, față de
prevederile clare ale art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de Grup de unități din T. ul F. aplicabil, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv"; (fila 26 dosar fond).
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Se mai invocă incidența art.12 din Legea nr.130/1996, text care, susțin recurentele, se aplică prin analogie și salariaților din unitățile în care statul este acționar majoritar, pentru care fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, cu consecința, dedusă de recurente din dispozițiile art. 236 alin.(4) Codul Muncii, a nelegalității contractului colectiv de muncă care nu se înscrie în limitele bugetului aprobat.
Nu poate fi reținută această modalitate de extindere a aplicabilității unui text de lege special la situația generală în care se regăsesc recurentele. Art. 12 din Legea nr. 130/1996 se conturează ca atare în economia legii, deci ca un text de lege special, care impune o excepție, aplicabilă doar pentru acei angajatori și angajați expres indicați, anume, (cei din) instituțiile bugetare.
Or, o societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurentele nici nu susțin o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul lor a acestui text de lege (ce interzice negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege), prin analogie, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentelor, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurentele invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, situație față de care ar apărea ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Curtea apreciază ca fiind nefondate motivele din recurs astfel invocate, ce vizează calitatea de societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. ui T. urilor și Infrastructurii și de agent economic monitorizat în baza prevederilor OUG nr.79/2008. Faptul monitorizării recurentei nu este de natură a o exonera de obligațiile pe care și le-a asumat prin încheierea unor contracte colective de muncă valabile, neputându-se reține în temeiul actului normativ invocat existența unei situații de exonerare de răspundere contractuală a angajatorului. Dimpotrivă, aceste prevederi legale trebuia să fie avute în vedere de către angajator cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, iar nu invocate doar cu ocazia executării contractelor.
De altfel, nu s-a probat în cauză de către angajator că ar fi solicitat aprobarea fondurilor pentru plata drepturilor solicitate prin acțiune.
Nu este imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor contractuale invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurentele
își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans.
În plus, din economia acestui act normativ, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că "fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurente, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă, și în plus, aspecte care nu au fost decât afirmate la modul generic, iar nu probate și detaliate în mod convingător pentru instanță.
Cât privește motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 79/2001, acestea nu sunt aplicabile ratione temporis, nefiind în vigoare în perioada căreia îi sunt aferente drepturile litigioase.
Raportat la motivul de recurs prin care se invocă încheierea la nivel de societate, în anul 2009 si 2010, a unor acte adiționale, nr. 2450/_ și nr. 1708/_, prin care sindicatele reprezentative și administrația au renegociat clauzele prevăzute la art. 32 al. 1 și art. 69 din CCM, statuând că acestea nu se aplică în anul 2010, respectiv nu se acorda salariul suplimentar, ajutorul material de Paste și Crăciun si nici premierea pentru Ziua ceferiștilor, Curtea reține că nu poate fi acceptată susținerea că se aplică prioritar prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, fiind incidente sub acest raport prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 (în vigoare la data scadenței drepturilor, în condițiile în care doar prin Legea nr. 62/2011 a fost abrogată această lege), conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus.
Sunt necontestate prin motivele de recurs, ca și conținut, temeiurile contractuale ale acordării drepturilor supuse judecății.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 236 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamanta era îndreptățită la plata drepturilor salariale litigioase.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul
exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantei, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative.
Critica recurentelor potrivit căreia obligația lor de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze drepturile de ajutor material cuvenite, iar prin aceste contracte nu s-a derogat de la legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri, susținerile recurentelor în acest sens fiind de asemenea nefondate.
Ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 11 alin 3 din contractul colectiv de munca la nivel de grup de unități din transporturi, nu are legătură cu prezenta cauză, fiind relativ la un alt drept al salariaților, anume, cota de participare a acestora la profit.
În motivare, Curtea a făcut trimitere la textele de lege în vigoare și în modalitatea de numerotare de la data derulării raporturilor juridice supuse judecății, pentru a menține coerența hotărârii și având în vedere caracterul de norme de drept material al acestor dispoziții legale, în condițiile în care de la acea dată și până la pronunțarea deciziei au avut loc o serie de modificări legislative date de abrogări de acte normative și de renumerotarea Codului muncii prin dispozițiile Legii nr. 40/2011 și ale Legii nr. 62/2011.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304 ind. 1 C.proc.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtele S. | N. | DE T. | ||
F. | DE C. "C. C. "; B. și SUCU. ALA DE T. | F. | DE C. | C. |
împotriva sentinței civile nr. 9726 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 29 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | ||||
G. | -L. T. | I. | T. | D. C. | G. |
GREFIER,
N. N.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_
Jud.fond. A. M. I.
