Decizia civilă nr. 2849/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2849/R/2013
Ședința publică din data de 28 mai 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorii C.
I., P. I., E. C., ZAH L., P. M., CIURA V. și ȚAP I. împotriva deciziei civile nr. 1013/R din 4 martie 2013 pronunțate de Curtea de Apel Cluj în dosar nr._ privind și pe intimații pârâți A. N. A Î. F. B. și F. J. S., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă contestatorul C. I.
, personal, lipsind restul părților.
Procedura de citare este realizată.
Contestația este formulată și motivată în termen legal, a fost comunicată intimaților și este scutită de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 27 mai 2013
intimații au transmis prin fax la dosar întâmpinare. I se comunică un exemplar al acestei întâmpinări contestatorului C. I. și cauza este lăsată la o strigare ulterioară pentru ca acesta să aibă posibilitatea de a lua cunoștință de conținutul actului comunicat.
La reluarea cauzei contestatorul arată că intimata nu a făcut nici o referire în întâmpinare la contractul individual de muncă, care, își produce în continuare efectele. Susține contestația solicitând admiterea ei, așa cum a fost formulată în scris.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 5360 din_ a Tribunalului S. pronunțată în dosar nr._
, a fost admisă acțiunea reclamanților C. I., P. I., TAP I., ZAH L., P. M., C. V., E. C. și a fost obligată pârâta A. N. a Î. F. la plata către fiecare reclamant a 7 salarii compensatoare, actualizate ci indicele de inflație de la data de_ și până la plata efectivă.
A fost obligată pârâta la 2.700 lei cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au fost angajați cu contract colectiv de muncă pe durată nedeterminată ai Administrației Naționale a Î. F. - F. J. S. .
Potrivit art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 82/2011 privind unele măsuri de organizare a activității de îmbunătățiri funciare, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, se înființează A. N. de Îmbunătățiri F., instituție publică cu personalitate juridică, finanțată din
venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, în subordinea M. ui Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin reorganizarea Administrației Naționale a Î. F. .
Potrivit alin. (4) art. 1 al aceluiași act normativ, numărul maxim de posturi al Agenției și filialelor județene este stabilit la 1.500 de posturi. Numărul de posturi ocupate la data de_ aferent Administrației Naționale de Îmbunătățiri F. era de 4.757 salariați, fiind disponibilizați cu aceeași dată
3.257 de salariați.
Disponibilizările au fost efectuate în data de_, la nivel național. Cu această ocazie și reclamanților le-au fost comunicate preavizele, prin care au fost încunoștințați cu privire la desființarea tuturor locurilor de muncă din cadrul ANIF, consecința fiind desfacerea contractelor individuale de muncă prin concediere colectivă.
De altfel, la data de_ reclamanților le-au fost comunicate și deciziile de concediere colectivă în temeiul art. 65-68 din Legea nr. 53/2003 Codul muncii Conform art. 12 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ANIF
în cazul concedierii colective "fiecare salariat, odată cu primirea deciziei de concediere, va primi o compensație echivalentă astfel:
vechimea în sector de muncă mai mică de 3 ani - 3 salarii de bază;
vechimea în sector de muncă mai mare de 3 ani - 7 salarii de bază";
Potrivit art. 67 din Codul muncii salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de contractul colectiv de muncă aplicabil.
În conformitate cu prevederile art. 15 din O.U.G. nr. 82/2011 "A. se substituie în toate drepturile"; și obligațiile decurgând din toate actele normative, contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele, memorandumurile, acordurile și altele asemenea, precum și în toate litigiile în care Administrația N. a Î.
F. este parte, precum și că, contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele, memorandumurile, acordurile și altele asemenea încheiate de Administrația N. a Î. F. și aflate în executare la data adoptării prezentei Hotărâri își mențin valabilitatea și se preiau de către Agenție";.
Dreptul reclamanților la a beneficia de compensația prevăzută în contractul colectiv de muncă a fost recunoscut și la pct. 2 din deciziile de concediere comunicate acestora.
Simplu fapt al măsurii concedierii reclamanților ca urmare a concedierii colective le dă dreptul acestora la acordarea compensațiilor.
Nici chiar în situația prevăzută la art. 74 din Codul muncii, de reorganizare a salariatului concediat la aceeași unitate și fără examen, concurs sau perioadă de probă, textul legal nu prevede exonerarea angajatului de la plata compensațiilor sau obligarea angajatului la returnarea acestor compensații.
Cu atât mai mult reclamanții care s-au angajat la o altă unitate și după susținerea unui concurs, nu pot fi privați de plata drepturilor compensatorii cuvenite.
Având în vedere aceste considerente instanța a admis cererea reclamanților și a obligat pârâta să le plătească compensația cuvenită în funcție de vechimea avută în sectorul de muncă, actualizate cu indicele de inflație, de la data de_ și până la data plății efective, în temeiul art. 253 alin. 1 din Codul muncii.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, instanța a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 2.700 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 1013/R din 4 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr._
s-a admis recursul declarat de pârâta A. N. A Î. F. împotriva sentinței civile nr. 5360 din_ a Tribunalului S. pronunțată în dosar nr._, pe care a modificat-o în întregime și, în
consecință, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții C. I. ,
P. I., TAP I., ZAH L., P. M., C. V., E. C. împotriva pârâților A. N. A Î. F. și A. N. A Î. F. - F.
J. S. .
Pentru a hotărî astfel Curtea de Apel a reținut că recursul a fost fondat, având în vedere următoarele considerente:
Astfel cum a reținut și instanța de fond, potrivit prevederilor art. 1 alin. 1 din OUG nr. 82/2011, în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a acestei ordonanțe de urgență, se înființează A. N. de Îmbunătățiri F., instituție publică cu personalitate juridică, finanțată din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, în subordinea M. ui Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin reorganizarea Administrației Naționale a Î. F. .
Potrivit art. 1 lin. 4 din același act normativ numărul maxim de posturi al Agenției și filialelor județene a fost de 1.500 de posturi.
În cauză a fost necontestat faptul că, în cadrul Administrației Naționale a Î.
F. își desfășurau activitatea un număr mai mare de angajați decât cel prevăzut la art. 1 alin. 4 din OUG nr. 82/2011, în vederea selectării personalului care a fost preluat de noua instituție publică s-a organizat un concurs.
Potrivit susținerilor recurentei pârâte, necontestate de reclamanți, aceștia s-au înscris la concursul organizat, numărându-se printre persoanele care au promovat concursul respectiv, astfel încât reclamanții au fost "angajați";, începând cu data de_, în cadrul Agenției Naționale de Îmbunătățiri F.
Reclamanții si-au întemeiază pretențiile pe deciziile de concediere emise de fostul angajator, și în mod special pe mențiunile de la pct. 2 din deciziile respective, unde se prevede că fiecare dintre aceștia beneficiază la data concedierii de o compensație echivalentă 7 salarii, prevăzută de art. 12 alin. 3 din Cap. II din Contractul colectiv de muncă la nivel de ANIF RA.
Curtea a reținut că, potrivit prevederilor art. 67 din Codul muncii, salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor pot beneficia de compensații în condițiile prevăzute de contractul colectiv de muncă aplicabil.
Compensațiile astfel acordate reprezintă în fapt măsuri de protecție socială de care beneficiază persoanele ale căror contracte individuale de muncă încetează pentru motive ce nu țin de persoana lor, menite să compenseze într-o anumită măsură eventuale prejudicii suferite prin pierderea locului de muncă.
Curtea a apreciat însă că în situația reclamanților nu a avut loc o concediere în sensul dispozițiilor legale, întrucât, în urma procesului de selecție a personalului ce urma a fi preluat de instituția publică nou înființată, reclamanții au continuat raporturile de muncă cu această din urmă instituție, începând chiar cu data desființării Administrației Naționale de Îmbunătățiri F. .
În raport de terminologia folosită de legiuitor, și anume că personalul Administrației Naționale de Îmbunătățiri F. "se preia de către Agenție, în limita posturilor prevăzute la art. 1 alin. (4)";, a fost evident că în privința personalului astfel preluat nu se poate vorbi despre o concediere, raporturile de muncă ale acestora nefiind întrerupte, ci au continuat cu instituția publică nou înființată în urma reorganizării fostului angajator.
Cu alte cuvinte, în cazul reclamanților nu s-a produs efectul specific al concedierii, și anume pierderea locului de muncă, aceștia continuându-și activitatea în cadrul instituției succesoare a Administrației Naționale a Î.
F. .
Chiar dacă și în cazul reclamanților fostul angajator a procedat la emiterea unor decizii de concediere, decizii care nu au fost anulate sau retractate, Curtea a reținut că aceste decizii nu pot constitui un temei suficient pentru a se constata îndreptățirea reclamanților la plățile compensatorii menționate în deciziile
respective, din moment ce, astfel cum s-a arătat mai sus, în cazul acestora nu a intervenit o concediere.
Având în vedere cele menționate anterior Curtea a constatat că situația reclamanților nu a fost similară cu cea reglementată de prevederile art. 74 din codul muncii, reținută de instanța de fond ca un argument suplimentar în conturarea concluziei că reclamanții ar fi fost îndreptățiți la plata salariilor compensatorii. Aceasta întrucât în cazul reclamanților nu se poate vorbi despre o reînființare a locurilor de muncă intervenită ulterior concedierii, ci de o procedură specifică, reglementată prin dispoziții legale speciale, privind reorganizarea unei persoane juridice de interes public național, care a condus în final la concedierea unei părți dintre salariații acesteia.
Faptul că prin HG nr. 183/2012 s-a aprobat suplimentarea bugetului M. ui Agriculturii și Dezvoltării Rurale în vederea achitării de către A. N. de Îmbunătățiri F. a obligațiilor rezultate din încetarea contractelor de muncă în urma disponibilizării nu poate fi interpretat ca o recunoaștere a unei îndreptățiri a reclamanților de a beneficia de plățile compensatorii pretinse, câtă vreme în actul normativ invocat de aceștia nu s-a făcut referire și la personalul preluat de noua instituție, ci s-a menționat destinația sumelor ca fiind aceea de a se achita obligațiile rezultate din încetarea contractelor de muncă în urma disponibilizării, reclamanții nefăcând însă parte dintre persoanele disponibilizate, astfel cum s-a arătat mai sus.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1-3 Cod proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 Cod proc. civ., Curtea de Apel a admis recursul declarat de pârâtă și a modificat în tot sentința atacată în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți.
Împotriva acestei hotărâri au formulat contestație în anulare contestatorii C.
I., P. I., E. C., ZAH L., P. M., CIURA V. și ȚAP I. solicitând
modificarea Deciziei civile nr.l013/R/2013 pronunțata de Curtea de Apel Cluj la data de_ în dosarul nr._, în sensul respingerii recursului declarat de intimata-parata A. N. a Î. F. și menținerea ca legală și temeinică a Sentinței civile nr.5360/_ pronunțată de Tribunalul Sălaj.
În motivarea contestației în anulare, contestatorii au arătat că în fapt, prin acțiunea formulată la instanța de fond au solicitat obligarea pârâtei A. N. a Î. F. - F. J. S., succesoarea de drept a Administrației Naționale a Î. F., la plata salariilor compensatorii prevăzute în Contractul colectiv de muncă la nivel de ANIF pe anii 2009-2010 și în deciziile de desfacere a contractelor individuale de muncă.
Instanța de fond a constatat faptul că în realitate a fost vorba despre o concediere colectivă, că locul de munca și posturile s-au desființat și că contestatorilor li s-a desfăcut contractul individual de muncă ca urmare a reorganizării unității, astfel încât sunt pe deplin aplicabile prevederile Contractului colectiv de muncă referitoare la obligația angajatorului de a achita plățile compensatorii tuturor persoanelor disponibilizate.
Intimata-pârâtă A. N. a Î. F. a formulat recurs și a contestat legalitatea hotărârii instanței de fond, arătând că salariații disponibilizări nu au fost afectați de măsura disponibilizării, ei fiind preluați de noua entitate înființată în baza legii și pe acest considerent plățile compensatorii nu se impun a fi acordate. Mai arată că în concret nu s-a produs efectul specific concedierii și anume pierderea locului de muncă, contestatorii continuându-si activitatea în cadrul instituției succesoare.
Instanța de recurs a apreciat ca fiind întemeiat recursul promovat în cauză și pe cale de consecință a modificat în întregime hotărârea instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată.
Pentru a pronunța acesta hotărâre instanța de recurs a reținut motivele invocate de către intimată și anume faptul că contestatorii nu ar fi fost
"concediați" ca urmare a emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă ci ar fi fost "preluați" de către unitatea succesoare conform art. l alin.4 din OUG nr.82/2011 și totodată faptul că nu a avut loc pierderea efectivă a locului de muncă, motiv pentru care plățile compensatorii nu se cuvin a fi acordate.
Consideră că motivarea deciziei instanței de recurs a fost rezultatul unei erori materiale în sensul că instanța de recurs nu a observat faptul că deciziile de desfacere a contractelor individuale de muncă sunt acte juridice valabile care nu au fost anulate și care își produc în continuare efectele.
Astfel deciziile de concediere au prevăzut în mod expres dreptul contestatorilor la plata celor șapte salarii compensatorii, iar ele reprezintă decizia angajatorului care a realizat disponibilizarea de a acorda acele plați, decizie care prin efectul legii respectiv OUG nr.82/2011 a fost preluată de către noua unitate
înființată succesoare în drepturi și obligații. Prin preluarea drepturilor și obligațiilor instituite prin deciziile de concediere intimata-pârâtă nu poate invoca în apărarea sa și a dreptului de a nu achita salariile compensatorii decât motive de nulitate a acestor acte juridice, lucru pe care însă nu a înțeles să îl facă până
la această dată.
După cum se poate observa intimata-pârâtă nu a solicita anularea acelor decizii de concediere în cadrul prezentului litigiu pe cale reconvențională sau printr-o acțiune separată, astfel încât ele fiind acte juridice valabile își produc efectele în continuare, instanța de fond din eroare neobservând acest fapt.
Ca urmare a constatării valabilității acestor decizii de concediere, solicită îndreptarea deciziei instanței de recurs, în sensul modificării acesteia, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a Sentinței civile nr.5360/_ pronunțată de Tribunalul Sălaj.
Menționează că practică judiciară a instanțelor de recurs care s-au pronunțat în cauzele identice ale celorlalți angajați ai ANIF sunt favorabile angajaților în sensul obligații intimatei-pârâte la plata salariilor compensatorii, și în acest sens fac referire la Decizia nr.848/_ pronunțata de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr._ și Decizia nr.1233/_ pronunțata de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr._ .
Prin prisma faptului că, concedierea colectivă la nivel de ANIF a avut loc la nivel național, procedura de disponibilizare și documentai aferentă fiind întocmită identic în toate județele și pentru toți angajații fostei unități desființate, consideră că a se adopta o practică juridică neunitară în sensul că unora dintre angajați li se acordă salariile compensatorii iar altora nu, în funcție de locul de arondare la anumite instanțe judecătorești, este inadmisibil.
Astfel pentru a nu fi puși în situația de a se adresa instanțelor europene pentru stabilirea drepturilor cuvenite și constatarea încălcării drepturilor de către instanțele naționale, consideră că se impune a se da prioritate supremației legii și a se interpreta legea în sensul și spiritul ei și nu în mod arbitrar așa cum au procedat până la aceasta dată diferite instanțe judecătorești naționale.
Pentru aceste motive solicită cu respect admiterea contestației în anulare în sensul celor solicitate mai sus .
În drept: art.318 Cod procedura civila, Codul muncii, OUG nr.82/2011, Contractul colectiv de munca la nivel de ANIF.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Legiuitorul a instituit contestația în anulare ca o cale extraordinară de atac, de retractare, care poate fi promovată împotriva hotărârilor irevocabile, dar numai pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 317 pct. 1 și 2 C. proc.
civ. - și numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau a recursului, respectiv, pentru cele prevăzute în art. 318 C. proc. civ.
În privința contestației în anulare specială, întemeiată pe dispozițiile art.
318 Cod de procedură civilă, Curtea reține că admisibilitatea acesteia este justificată doar în măsura în care se identifică cel puțin una din ipotezele avute în vedere de legiuitor.
În acest sens, notează că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
Două ipoteze sunt așadar conținute în textul art. 318 C. proc. civ., respectiv cea prevăzută de teza I - dezlegarea dată recursului să fie rezultatul unei greșeli materiale și cea reglementată de teza II - omisiunea instanței de recurs de a se pronunța ori de a analiza vreunul din motivele de recurs invocate.
Prin memoriul cuprinzând motivele contestației în anulare, contestatorii invocă faptul că motivarea deciziei instanței de recurs a fost rezultatul unei erori materiale în sensul că instanța de recurs nu a observat faptul că deciziile de desfacere a contractelor individuale de muncă sunt acte juridice valabile care nu au fost anulate și care își produc în continuare efectele.
Se constată că detalierea motivelor de contestație în anulare nu permite încadrarea acestora în condițiile restrictive de admitere a acestei căi extraordinare de atac.
Astfel, sintagma de "greșeală materială"; trebuie definită în opoziție cu cea de "greșeală de judecată";, fiind unanim acceptat că o astfel de greșeală de judecată nu poate fi îndreptată pe calea contestației în anulare.
Or, tocmai astfel de greșeli de judecată indică în speță contestatoarea, invocând și criticând modul în care instanța de recurs a apreciat efectele încetării contractelor de muncă ale contestatorilor din punctul de vedere al îndreptățirii acestora la plata salariilor compensatorii.
Eroarea materială trebuie să poarte asupra realității faptice, palpabile, constând, astfel, dintr-o considerare eronată a unui fapt ce nu există ca existent sau a unui fapt existent că nu ar fi în ființă, situație care, ipotetic, poate fi observată chiar de un nespecialist, întrucât nu necesită o judecată în sensul profesional al cuvântului. Astfel, în literatura de specialitate, pentru exemplificarea instituției, se iau de obicei ca etalon situațiile de respingere a recursului ca tardiv sau de anulare a acestuia ca netimbrat sau făcut de un mandatar fără calitate, în contra dovezilor aflate la dosar. Se mai arată în doctrină că prin eroare materială în sensul art. 318 C.proc.civ. se înțelege confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția pronunțată.
Or, sub nici o formă nu se poate considera că împrejurările evocate de contestatoare ar putea fi privite, în lumina celor arătate mai sus, ca erori materiale.
Se poate observa în speță că prima instanță s-a raportat la situația indicată, motivând pe larg de ce a apreciat că în situația reclamanților nu a avut loc o concediere în sensul dispozițiilor legale. Ca urmare, orice critică privind acest punct se conturează ca o critică a modalității de judecare de către instanța de recurs, inadmisibilă fie și sub haina contestației în anulare.
Prin urmare, dat fiind caracterul extraordinar al contestației în anulare, nu se poate admite anularea deciziilor intrate în puterea de lucru judecat prin formularea unui recurs la recurs, cum se conturează practic această cale de atac promovată.
Văzând dispozițiile art. 317 și 318 Cod proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii C. I., P. I.
, E. C., ZAH L., P. M., CIURA V. și ȚAP I. împotriva deciziei civile nr. 1013 din 4 martie 2013 a Curții de Apel Cluj pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 28 mai 2013.
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
I. T.
D.
C.
G.
N.
M.
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond: C. Nicoale Claudiu
Jud.recurs: L. D. /S. D. /D. G.
