Decizia civilă nr. 3025/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 3025/R/2013
Ședința publică din data de 11 iunie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: S. D. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamantul T. D. J. împotriva sentinței civile nr. 2145 din 23 noiembrie 2012 pronunțate de Tribunalul B. -N. în dosar nr._ precum și recursul declarat împotriva aceleiași hotărâri de pârâtul P. J.
B. -N., având ca obiect pretenții.
Dezbaterile și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 28 mai 2013, când s-a amânat pronunțarea pentru data de 4 iunie 2013, încheieri care fac parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 2145 din 23 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul B. -N. în dosarul nr._
s-a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul T. D. J., în contradictoriu cu pârâta I. P. UI J. B. -N. și pe cale de consecință:
- pârâta a fost obligată să plătească reclamantului echivalentul în lei a sumei totale de 1.500 Euro, cu titlul de despăgubiri - daune morale, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective.
S-au respins restul cererilor, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, în conformitate cu prevederile art. 253 Codul muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
1. În cee a ce pr ive ș te sol ic itare a de acord are a desp ăgub ir i mor ale
pen tru conced iere a abuz iv ă nr. 1 în su mă de 7.000 EUR
, s-a invocat de către pârâtă în apărare pe de o parte faptul că această solicitare ar fi prescrisă, pe de altă parte că pentru acest motiv s-au acordat deja despăgubiri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Tribunalul a apreciat că termenul de prescripție de 3 ani nu a curs de la data de_ (data pronunțării hotărârii de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului) vehiculată de pârâta I. P. ui B. -N., ci de
la data reîncadrării în cadrul Prefecturii B. -N. ,_, întrucât doar la acest moment au încetat efectele deciziei de concediere, astfel încât termenul de prescripție de 3 ani nu era încă împlinit la momentul formulării acțiunii,_ .
Tribunalul a apreciat că daunele morale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului priveau încălcarea de către statul român a drepturilor prevăzute de art. 6 din Convenție, respectiv art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și nu în mod direct prejudiciul suferit de către reclamant ca urmare a actului concedierii, astfel încât nu s-a putut reține că pentru pretențiile i-ar fi fost judecate de către Curte odată cu pronunțarea hotărârii în cauza T. contra României.
S-a mai invocat faptul că dispozițiile art. 253 (art. 269 anterior republicării) din Codul muncii au fost modificate prin Legea nr. 237/2007 în sensul că angajatorul răspunde, în temeiul normelor și principiilor civile contractuale și pentru prejudiciile morale cauzate salariaților. Pentru perioada anterioară modificărilor operate prin acest act normativ, angajatorul nu putea fi obligat la daune morale numai în cazul în care în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă au existat clauze în acest sens, așa cum a rezultat din decizia nr.40/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii. Totuși tribunalul a apreciat că efectele primei concedieri s-au perpetuat până la reintegrarea reclamantului T. D. J. în cadrul Instituției P. ui B. -N., astfel încât pentru perioada 29 iulie 2007 (data intrării în vigoare a Legii nr. 237/2007) și_ (momentul reîncadrării) îi pot fi recunoscute reclamantului daune morale pentru starea de disconfort psihic, neplăcerile și frustrările cauzate prin actul concedierii de către pârâtă. A fost evident faptul că acestuia i s-a adus atingere vieții sale profesionale, consecințele concedierii fiind de natură să afecteze și să tensioneze relația cu angajatorul, cât și modul normal de desfășurare a relațiilor de serviciu cu colegii, climatul de serviciu nemaiputând fi același. În ceea ce privește însă întinderea despăgubirilor, tribunalul a apreciat că pretențiile reclamantului (7000 Euro) au fost exagerate, fiind disproporționată cu suferința provocată prin emiterea deciziei de concediere, și că suma de 1.000 Euro asigură o reparare integrală și suficientă a prejudiciului suferit, atât timp cât instanțele de judecată au dispus și repunerea contestatorului în situația anterioară și s-au achitat de către pârâtă despăgubiri materiale constând în echivalentul salariilor care i s-ar fi cuvenit reclamantului pentru perioada scursă dintre momentul concedierii și data reintegrării.
2. În cee a ce pr iveș te desp ăgub ir ile pen tru î nc ălc are a drep tulu i
recl aman tulu i l a de mn itate în munc ă în su mă de 5000 Euro (petitul nr. 13 din
prec iz are a de acț iun e)
Reclamantul a susținut că prin emiterea de către prefectură, cu rea- credință, a adresei nr. l/C/1316/_, în care a consemnat în mod nereal rezultatele fictive pretins obținute de către reclamant la un examen, la care în realitate nu a participat, i-ar fi lezat demnitatea și onoarea. Tribunalul a reținut că într-adevăr în cuprinsul aceste adrese s-a trecut că "Prin refuzul de a răspunde la întrebările elementare care v-au fost puse de către comisie ați dat dovada de necunoaștere a legislației specifice instituției precum și de lipsa unui comportament profesionist", deși, așa cum a recunoscut și instituția pârâtă, reclamantul de fapt a refuzat să se prezinte la examen, asumându-si astfel și riscul diminuării salariului. În mod clar această frază din adresă conține informații parțial eronate, dar raportat la faptul că actul i-a fost comunicat doar reclamantului, neavând un caracter public, nu poate
fi interpretat de către instanță ca fiind un act de natură să îi afecteze demnitatea sau onoarea, cu atât mai puțin nu poate constitui un caz particular de mobbing, așa cum a afirmat reclamantul.
Față de cele arătate, tribunalul a reținut că reclamantul nu a dovedit întrunirea condițiilor răspunderii patrimoniale ale angajatorului (fapta ilicită și prejudiciul) cu privire la aceste pretenții, motiv pentru care au fost respinse.
3. În cee a ce pr ive ș te sol ic itare a de acord are de desp ăgu b ir i pen tr u
d iscr imin are a recl aman tulu i ș i înc ălc are a drep tulu i l a de mn i tate în munc ă pr in
co mitere a unu i abu z de drep t în su mă de 3000 Euro ( pe titul nr. 15 d in
prec iz are a de acț iun e) .
Fapta ilicită a fost reprezentată în opinia reclamantului de obligarea abuzivă și discriminatorie a reclamantului la întocmirea zilnică a unui raport de activitate desfășurată în cadrul instituției.
Este de reținut că întocmirea unor astfel de rapoarte poate fi dispusă de angajator ca și o obligație de serviciu, iar reclamantul nu a dovedit în prezenta cauză că i s-ar fi solicitat în mod abuziv întocmirea unor astfel de rapoarte. Chiar dacă s-ar admite (aspect nedovedit în prezenta cauză) că reclamantul era unicul angajat din cadrul pârâtei, căruia i s-au cerut astfel de rapoarte, atât timp cât ele nu apăreau excesiv de împovărătoare, nu poate fi reținută comiterea unui abuz din partea angajatorului. Or în cazul de față reclamantul a invocat întocmirea doar a două astfel de rapoarte zilnice de activitate nr. 8381/_ și nr. 8520/_, astfel încât tribunalul a apreciat că reclamantul nu a fost victima nici unui abuz și nu i-a putut fi afectată demnitatea în muncă.
Față de cele arătate, tribunalul a reținut că reclamantul nu a dovedit întrunirea condițiilor răspunderii patrimoniale ale angajatorului (fapta ilicită și prejudiciul) cu privire la aceste pretenții, motiv pentru care au fost respinse.
4. În cee a ce pr iveș te desp ăgub ir ile pen tr u c onced iere a abuz iv ă nr. 2, cu
cono taț ii pen ale - suma de 8.000 Euro (petitul nr. 16 din precizarea de
acț iune)
.
Prin sentința civilă nr. 1195/_ pronunțată de către Tribunalul BN în dosarul civil nr._, menținută prin Decizia civilă nr. 4886/_ pronunțată de către Curtea de Apel C. s-a dispus anularea deciziei de concediere și reintegrarea reclamantului. În perioada_ -_ decizia de concediere și-a produs însă efectele față de reclamant, iar experiența a fost cu atât mai dificilă cu cât era a doua concediere dispusă de I. P. ui B. -N. . A fost evident că această măsură nejustificată a angajatorului (motiv pentru care s-a și admis contestația reclamantului) a produs consecințe față de reclamantul T. D. J., cauzându-i un prejudiciu ce s-a impus a fi reparat. Tribunalul a apreciat însă că pretențiile reclamantului au fost exagerate și având în vedere că reîncadrarea a fost dispusă la scurt timp după pronunțarea sentinței civile nr. 1195/2011 a Tribunalului B. -N. și că la data de_ i s-au achitat reclamantului și toate despăgubirile materiale, raportat și la perioada relativ scursă între momentul concedierii și cel al reîncadrării, suma de 500 Euro cu titlul de daune morale apare ca fiind suficientă.
5. În cee a ce pr iveș te desp ăgub ir ile pen tr u ref uzul abuz iv al pref ectur ii
de a-i r ăspunde l a p e tiț iile inc iden te rel aț iilor de munc ă - suma de 3000 Euro
(pe titul nr. 17 d in pre c iz are a de acț iune)
Reclamantul susține că nu i s-a comunicat răspuns adecvat la petițiile adresate prefecturii, nr. I/C/7351/_ (ptr. contract de muncă); nr.
I/C/14584/_ (ptr. funcția publică); nr. I/C/21088/_ (privind eliberare fișă fiscală); Petiția din data_ prin care a solicitat acte invocate în Ordinul prefectului OP nr. 192/_ ; Adresa ANFP nr. 879353/_ (referitoare la notificările emise în baza unor adrese emanate de la reclamant). În opinia reclamantului fiind inadmisibil ca o instituție a statului să acționeze în mod sistematic și cu rea-credință, o perioadă atât de îndelungată, împotriva interesului său legitim de a fi informat în privința documentelor legale de muncă și a respectării drepturilor sale de salariat.
Așa cum a susținut și pârâta aceste petiții aveau ca obiect lămurirea unor aspecte care oricum se aflau deja în curs de soluționare pe rolul diverselor instanțe judecătorești.
Tribunalul a reținut că reclamantul nu a dovedit întrunirea condițiilor răspunderii patrimoniale ale angajatorului, nu a arătat concret și nu a dovedit în ce a constat prejudiciul cu privire la aceste pretenții, motiv pentru au fost respinse.
6. În cee a ce pr iveș te desp ăgub ir ile pen tru înc ălc are a timp d e 10 ani a
drep tulu i l a munc ă al recl aman tulu i - suma 3000 Euro (petitul nr. 19 din precizarea de acțiune) aferent perioadelor_ -_ și_ -_
Tribunalul a apreciat că prin cele două concedieri nu s-a încălcat în sine dreptul reclamantului la muncă, acesta având posibilitatea ca în perioadele până la soluționarea contestațiilor și ulterior până la reintegrarea în cadrul instituției pârâte, să desfășoare activități lucrative, chiar să fie angajat cu contract individual de muncă la entități private sau la instituții publice.
Tribunalul a apreciat astfel că nu a existat nici o încălcare a dreptului la muncă al reclamantului, motiv pentru care pretențiile au apărut a fi neîntemeiate.
În cee a ce pr iveș te desp ăgub ir ile pen tru înc ălc are a timp d e 10 an i a
drep tulu i cons tituț io n al l a as igur ăr i soc iale ș i de s ăn ătate al recl aman tulu i -
suma de 3000 Euro - (pe titul nr. 20 d in pr ec iz are a de acț iune)
La fel ca și la punctul 6 tribunalul a reținut în primul rând că în perioadele invocate de reclamant,_ -_ și_ -_, acesta avea posibilitatea de se angaja la entități din domeniul privat sau public și de a realiza venituri din care să își achite contribuțiile la asigurări sociale și de sănătate, astfel încât nu s-a putut reține că pârâta i-ar fi încălcat aceste drepturi. Nu în ultimul rând aceste contribuții au fost achitate de pârâtă retroactiv la bugetele corespunzătoare, odată cu plata despăgubirilor către reclamant pentru ambele perioade.
Față de toate aceste considerente, tribunalul a concluzionat că nici în acest caz nu au fost întrunite condițiile răspunderii angajatorului, astfel încât aceste pretenții au fost respinse.
În ceea ce pr iveș te desp ăgub ir ile pen tr u înc ălc ăr i abuz ive ale Codulu i
mu nc ii: d imin u are a s al ar iulu i ș i sch imb are a loculu i de mun c ă, f ăr ă acordul
reclamantului - suma de 3000 Euro - (pe titul nr. 24 d in prec iz are a de acț iune)
Pârâta a arătat că diminuarea salariului a fost una temporară, de foarte scurtă durată, situația în care s-a ajuns a fost datorată legislației imperfecte și lacunare, fiind imediat restabilită, fiindu-i achitate reclamantului integral drepturile salariale, inclusiv retroactiv, începând cu data de_, data reluării relațiilor de muncă dintre acesta și instituția pârâtă, aspecte necontestate de reclamant.
Tribunalul a apreciat că nici în acest caz nu au fost întrunite condițiile răspunderii pârâtei angajatoare, față de starea de fapt prezentată de ambele
părți și având în vedere achitarea salariului în întregime, nu s-a justificat obligarea Instituției P. ui B. -N. la plata unor daune morale.
Având în vedere cele evidențiate mai sus, tribunalul a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul T. D. J., în contradictoriu cu pârâta I. P. ui J. B. -N., și pe cale de consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantului echivalentul în lei a sumei totale de 1.500 Euro, cu titlul de despăgubiri - daune morale, sumă ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective. S-au respins restul cererilor, ca neîntemeiate.
În baza art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, s-a solicitat votul consultativ al asistenților judiciari, care au exprimat aceeași opinie.
P. | UI J. | B. | -N. | . | ||
P. | UI J. | B. | -N. | a solicitat admiterea |
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul T. D. J. și pârâta I.
Pârâta I.
recursului în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă pentru motivul prevăzut la art. 304 alin. 1 pct. 9 din Codul de procedura civilă, cu observarea art. 304 1; în baza art. 312 alin. 2 si 3, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulate la fond de către reclamant ca fiind neîntemeiată.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că în fapt prin acțiunea care face obiectul prezentului dosar reclamantul în cauză a solicitat instanței de judecată să dispună, în contradictoriu cu instituția recurentă, obligarea la plata unor despăgubiri reprezentând prejudiciul moral suferit ca urmare a mai multor presupuse fapte ilicite care ar fi fost săvârșite în dauna acestuia.
Prin hotărârea judecătorească atacată, instanța de fond a admis în parte acțiunea și a obligat I. prefectului județul B. -N. la plata unei sume de 1500 euro cu titlu de daune morale pentru prima concediere a reclamantului (1000 euro) și respectiv pentru cea de-a doua concediere (500 euro) respingând în mod categoric orice alte pretenții ale reclamantului întemeiate în mod hazardat pe o serie de pretinse fapte ilicite, enumerate exhaustiv de către reclamant în cuprinsul acțiunii sale.
Deși cuantumul despăgubirilor morale acordate de către instanța de judecată se situează la un nivel rezonabil raportat la nivelul aberant al pretențiilor avansate de către reclamant, totuși o serie de critici se impun a fi aduse hotărârii judecătorești atacate.
Prin apărările scrise formulate la fondul cauzei, depuse sub forma
"întâmpinării" și a "Notelor scrise", cu privire la prima concediere, instituția recurentă a reliefat în esență faptul că pentru această măsură reclamantul a fost deja despăgubit și din punct de vedere moral ca urmare a pronunțării
C.E.D.O. în cauza T. v. România, fiindu-i acordată suma de 2000 euro cu acest titlu, prilej cu care instanța internațională a avut în vedere, fiind reținute și descrise ca atare în hotărâre, absolut toate împrejurările în care aceasta a survenit și absolut toate faptele enumerate de către reclamant, incidente și conexe acestei perioade (2000-2008). Așadar, chiar dacă într- adevăr aceste daune acordate priveau încălcarea de către Statul roman a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană, cum în mod corect a reținut prima instanță, totuși faptele ilicite enumerate de către reclamant, conexe primei concedieri, au fost absolut toate reținute ca mijloace prin care s-a produs această încălcare și prin urmare au fost avute în vedere în mod cert la stabilirea întinderii prejudiciului, astfel că acordarea sumei de 1000 euro
pentru prima concediere, suplimentar față de ceea ce a dispus Curtea Europeană, constituie practic o nepermisă reevaluare a prejudiciului moral și o încălcare a principiului conform căruia pentru o singură încălcare a unui drept nu se pot acorda două "sancțiuni", de către două instanțe judecătorești diferite.
Din analiza considerentelor hotărârii pronunțate în cauza T. contra României, se observă că în ceea ce privește prima concediere și perioada ce a urmat până la pronunțarea hotărârii în această cauză, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit în mod judicios și a acordat, fiindu-i integral achitate, despăgubirile morale cuvenite ca urmare a încălcărilor suferite de reclamant, pe care însă cu rea-credință, acesta a înțeles să le reitereze o dată în plus și în fața instanței investită cu soluționarea prezentei cereri în fond. Apreciază așadar, pe drept cuvânt, că pentru perioada respectivă, prin Hotărârea CEDO, daunele morale cuvenite au fost cu titlu definitiv tranșate și cu autoritate de lucru judecat apreciate, acordate și bineînțeles deja achitate, așa cum arătă.
De asemenea, solicită să se observe faptul că oricum dreptul la acțiune cu privire la aceste pretenții de natura morală ale reclamantului, izvorâte din prima concediere s-a prescris, acesta având posibilitatea de a solicita astfel de daune cel mult într-un interval de timp de trei ani de la data pronunțării în cauză a Hotărârii prin care CEDO i-a dat câștig de cauză acestuia, lucru care s-a petrecut la data de 29 iulie 2008. Prin urmare dreptul de a mai solicita în instanță repararea unui astfel de prejudiciu s-a prescris la data de 28 iulie 2011, acțiunea de fața fiind introdusă la data de
28 octombrie 2011. Așa cum reclamantul a înțeles să solicite despăgubiri materiale imediat după pronunțarea Hotărârii CEDO în cauză, putea să solicite cu privire la această perioadă și daunele morale la care se considera îndreptățit. În aceste condiții prima instanță a procedat în mod greșit apreciind că în realitate termenul de prescripție ar curge de la data de _
, data reîncadrării în instituție, și nu de la data de_, data pronunțării Hotărârii CEDO în cauză. În realitate acesta este momentul de la care reclamantul putea acționa în eventualitatea în care ar fi dorit completarea reparației primite pentru prejudiciul moral, așa cum a procedat de altfel cu prejudiciul de natură patrimonială rămas neevaluat de către C.E.D.O., sens în care a formulat acțiune în cadrul dosarului nr._ al Tribunalului B.
-N., irevocabil soluționat.
Deși este arhicunoscut faptul că daunele morale se apreciază de la caz la caz de către judecător, stabilirea lor fiind atributul exclusiv al instanței, conform intimei convingeri formate ca urmare a probelor administrate de către reclamant, recurenta arată că oricum cuantumul acestora stabilit la suma de 1.500 de euro este foarte mare având în vedere faptul că de fiecare dată reclamantul a fost reintegrat în cadrul instituției, beneficiind de absolut toate drepturile prevăzute de lege (concedii de odihnă, concedii pentru incapacitate temporară de muncă, concedii fără plată, învoiri pentru rezolvarea problemelor personale), i-au fost achitate integral despăgubirile cu titlu de salarii neîncasate, actualizate la zi, i-au fost achitate toate obligațiile la bugetele asigurărilor sociale și la bugetul de stat, i-au fost întocmite fișele fiscale, a fost tratat ca orice alt angajat al instituției, nefiind marginalizat, discriminat sau pus în situații care să justifice acordarea unui singur eurocent cu titlu de despăgubiri morale.
Oricum, referindu-se la daunele morale solicitate de către reclamant în temeiul art. 253 alin. 1 din actuala formă a Codului muncii (art. 269 alin. 1 în forma de dinaintea recentei republicări), solicită a se observa faptul că
acordarea de astfel de daune morale de către angajator a fost reglementată de abia în anul 2007 ca urmare a modificărilor aduse Codului muncii de către Legea nr. 237/2007. De abia odată cu intrarea în vigoare a acestui act normativ (sfârșitul lunii iulie 2007) au fost recunoscute în legislația noastră daunele morale întemeiate pe dispozițiile Codului muncii, până atunci astfel de despăgubiri acordându-se angajatului strict în baza art. 998 din Codul civil, cu condiția existenței în acest sens a unor clauze exprese în contractul individual de muncă sau a unor dispoziții în contractele colective de muncă aplicabile, ceea ce în situația recurentei nu este cazul. Așadar, prin urmare, solicitarea reclamantului de acordare a unor astfel de daune, anterioare lunii iulie 2007, întemeiate pe prevederile art. 253 (fost 269) din Codul muncii, este vădit neîntemeiată, cunoscut fiind faptul că, potrivit unui consacrat principiu de drept, legea nu retroactivează, ea dispune doar pentru viitor, singura excepție făcând-o legea mai favorabila infractorului, în materie penală.
Cu referire strictă la cea de-a doua încetare a contractului individual de muncă al reclamantului, acțiune care de asemenea a fost apreciată de către instanța de fond ca generatoare de prejudicii morale, fiind stabilit un nivel al despăgubirii la suma de 500 euro, apreciază că această atitudine a instanței este de asemenea nejustificată. Afirmă acest lucru în contextul în care pentru cea de-a doua concediere reclamantul a solicitat chiar prin contestația sa repararea prejudiciului moral (apreciat la 10.000 euro pentru prima concediere și respectiv 5.000 euro pentru cea de-a doua), însă realizând practic că un astfel de prejudiciu nu există și nu îl poate dovedi a înțeles să renunțe la acesta pe parcursul judecării respectivului dosar (_ al Tribunalului B. -N. ) sens în care solicită să se observe Sentința civilă nr. 1195/2011 pronunțată în această cauză (pagina 2 și 10). Reiterarea acestui petit în cadrul acțiunii de față nu denotă altceva din partea reclamantului decât incoerență, rea-credință și dispreț față de actul de justiție, care este tratat după bunul său plac, săvârșind prin atitudinea sa lipsită de seriozitate un veritabil abuz de drept.
Cu privire la această "faptă ilicită - concedierea nr. 2", apreciază că sunt de notorietate publică circumstanțele în care ea a avut loc, în contextul reducerii drastice a cheltuielilor bugetare din cursul anului 2010 și implicit a reducerii cheltuielilor de personal și concedierile masive care au avut loc în aceste împrejurări în întreg aparatul de stat.
În esență, recurenta argumentează cea de a doua concediere a reclamantului prin aplicarea unor norme legale care au impus reorganizarea sa.
Procedura de reorganizare a Instituției P. ui - județul B. -N. a avut în vedere Instrucțiunile Agenției Naționale a Funcționarilor P. i și prevederile art. 58-60, art. 65-67 Codul Muncii și art. 99, art. 100 alin. (1),
(2) și (3) și art. 107 alin. (1) și (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare.
Ca urmare a reducerii numărului de personal prin Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 9014/_, P. județului B. -N. a emis Ordinul nr. 188/_ privind reorganizarea Instituției P. ui - J.
-N. în baza cărora s-a dispus fie încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu pentru persoanele care ocupau posturi unice, fie organizarea examenului pentru ocuparea funcțiilor publice rămase după reorganizarea instituției pentru cazurile în care au fost mai mulți funcționari publici decât numărul de posturi și ulterior încetarea raporturilor de serviciu pentru persoanele declarate "respinse" la examen.
În concluzie, în condițiile în care instituția recurentă nu a făcut altceva decât să respecte actele normative de nivel superior și să le pună în aplicare, este cert că nu poate fi vorba în cauză despre nici o fapta ilicită a instituției recurente care să justifice angajarea răspunderii civile delictuale, așa cum în realitate nu există nici urmă de prejudiciu sau culpă, ca și condiții necesare angajării răspunderii civile delictuale. Fapta care, chiar în ipoteza în care ar fi prejudiciabilă, a fost săvârșită în îndeplinirea unei îndatoriri legale, precum și fapta săvârșită în executarea unui ordin dat de o autoritate publică legitimă și competentă, dacă acel ordin nu este vădit ilegal, este lipsită de caracterul ilicit și deci nu poate constitui izvor de obligații civile în sarcina autorului ei. Așadar, executarea unui ordin dat de o autoritate publică superioară, legitimă și competentă, reprezintă o cauză legală care înlătura caracterul ilicit al unei fapte prejudiciabile, bineînțeles presupunând doar că aceasta ar exista în realitate.
În altă ordine de idei, arătă că deși reclamantul a înțeles să se îndrepte împotriva angajatorului în trei situații distincte, după pronunțarea Hotărârii CEDO în cererea nr. 29762/2002, în vederea obținerii unor sume de bani cu titlu de despăgubiri bănești constând în drepturi salariale restante, totuși în nici una din cauzele respective, contestatorul nu a înțeles să solicite daune morale, sau când a înțeles să facă acest lucru (dosarul civil nr._ al Trib. B-N), a renunțat la pretențiile respective, în cursul judecății, intuind lipsa oricăror sorți de izbândă, așa cum am reliefat deja. Acest lucru în ciuda faptului ca potrivit practicii judiciare este recomandat ca soluționarea unor astfel de cereri să se facă de către aceeași instanță care soluționează cererea principală, pentru ca apreciind în concret și corect situația, pe baza probatoriului administrat, să poată stabili și gravitatea atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale și, în cunoștință de cauză, conform intimei sale convingeri, să dispună și asupra întinderii prejudiciului moral și a eventualelor despăgubiri ce se vor acorda cu acest titlu. Crede că tocmai în scopul evitării unei aprecieri obiective a situației, reclamantul a ales ca această acțiune să fie judecată separat de cele privind despăgubirile materiale și a preferat să creeze confuzie în și așa suficient de complicata încrengătură a speței, reluând la nesfârșit aceleași acuze nefondate, uneori situate la marginea penalului, situând toate cele trei perioade într-un singur dosar, scoțând în evidență elemente când dintr-un context când din celălalt, în intenția de a induce în eroare instanța și în speranța ca toate aceste ipostaze cumulate vor sensibiliza completul de judecata și va obține astfel din nou mult râvnitul câștig de cauză.
Acțiunea reclamantului este așadar vădit neîntemeiată pe fondul ei, impunându-se a fi respinsă în întregime, aspect pe care l-a susținut și în fața primei instanțe, însă a fost îmbrățișat doar parțial de către aceasta. Deși în acțiune se invocă drept temei legal al acesteia prevederile art. 253 alin. 1 din Codul muncii, totuși relativ ușor se poate observa faptul că pentru a fi incidente aceste prevederi prejudiciul moral sau material cauzat din culpa angajatorului trebuie să fie rezultatul unor fapte (acțiuni sau inacțiuni) petrecute în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Nici una dintre faptele enumerate de reclamant nu sunt de aceasta natură. Apoi, răspunderea patrimonială a angajatorului întemeiată pe prevederile art. 253 Codul muncii este una pur contractuală, în "temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale", și nicidecum una delictuală așa cum ar rezulta din acțiunea precizată a reclamantului în cauză.
Referindu-se la condițiile esențiale ale răspunderii civile recurenta arată că în cele mai multe dintre cazuri nu poate fi reținută, nici chiar sub forma cea mai ușoară, culpa instituției. Raportul de cauzalitate, condiție esențială a răspunderii civile, lipsește cu desăvârșire în toate situațiile enunțate de către reclamant în precizarea sa de acțiune, referindu-ne cu precădere la cele două reținute de către prima instanță. După cum este deja recunoscut în mod unanim în doctrina și practica judiciară, raportul de cauzalitate este totodată și criteriul în funcție de care se determină întinderea reparației datorată victimei faptei ilicite. Dreptul la reparație poate fi recunoscut numai pentru daunele care sunt, neîndoielnic, consecința directă a unei fapte ilicite, atribuită exclusiv și fără orice urmă de îndoială autorului acesteia.
În drept:prevederile art. 299 și urm. din Codul de procedură civilă, art. 266 și urm. Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicat.
Reclamantul T. D. J. a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte sentința recurate, în sensul de a admite în totalitate acțiunea civila precizata și rezultată în urma disjungerilor dispuse de tribunal în datele de_ și_ .
În motivarea recursului, recurentul a arătat că sentința recurată este criticabilă pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită atât a legii interne cât și a art. 6.1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil.
Referitor la petitul 1 privind prima concediere abuzivă
.
Instanța a considerat greșit că pretențiile recurentului, în cuantum de 7000 euro, ar fi exagerate.
Recurentul apreciază ca fiind derizoriu cuantumul de 1000 euro acordat de către Tribunal, care a estimat în mod grosier și neconform cu realitatea, întinderea și gravitatea suferințelor pe care i le-a provocat intenționat pârâta, prin epurarea sa din instituție, timp de 9 ani.
Cu alte cuvinte, instanța a ignorat flagrant criteriul proporționalității dintre cuantumul exagerat de mic pe care l-a acordat și suferința psihică imensă a recurentului.
Or, prin enumerarea în cadrul motivării sentinței recurate, a elementelor pur doctrinare care compun răspunderea civilă delictuală, instanța nu a dovedit decât o mostră de cunoștințe juridice pe care, în mod regretabil, nu le-a aplicat în situația concretă a recurentului.
Instanța de fond fie a ignorat, fie a apreciat greșit probele administrate în dosar, cu consecința unei motivări contradictorii și părtinitoare, în favoarea pârâtei, pentru următoarele considerente :
Deși a apreciat (dar numai formal) că efectele primei concedieri s-au perpetuat până la data primei reîncadrări, respectiv_, totuși instanța a stabilit cuantumul excesiv de mic al despăgubirii raportându-se strict numai la "suferința provocata prin emiterea deciziei de concediere" și limitându-se la a reține în mod succint și neîntemeiat, printr-un adevărat sofism, că "instanțele de judecata au dispus repunerea contestatorului în situația anterioară și s-au achitat de către pârâtă despăgubiri materiale constând în echivalentul salariilor care i s-ar fi cuvenit reclamantului pentru perioada scursă dintre momentul concedierii și data reintegrării";.
Or, există o mare diferența între ceea ce au dispus instanțele de judecată și ceea ce a executat în mod concret pârâta, atât din punctul de vedere al repunerii recurentului în situația anterioara cât și din cel al achitării despăgubirilor salariale.
Cu alte cuvinte, în prezenta cauza, Tribunalul nu a fost investit să aprecieze ceea ce au dispus instanțele de judecată, ci modalitatea nelegala în care a înțeles pârâta să pună în executare aceste dispoziții, modalitate prin care recurentul a fost prejudiciat moral. De asemenea, instanța avea obligația să rețină și modul defectuos în care i s-au achitat despăgubirile materiale arătate, cu consecința prejudicierii morale a recurentului.
Procedând în acest mod instanța a ignorat nejustificat numeroasele fapte ilicite accesorii ale primei concedieri, pe care pârâta le-a comis în dauna recurentului, ulterior datei de_, la care s-a pronunțat sentința civila nr. 837/2001 a Judecătoriei B. și, mai ales, ulterior datei de _
, la care s-a pronunțat Hotărârea CEDO în Cauza "T. contra României".
Aprecierea simplistă și omisivă a instanței, mai susmenționată, este contrazisă de decizia civila nr. 391/2012, pronunțată în dosarul nr._ de către Curtea de Apel C. (filele 285-303), prin care s-a constatat refuzul Statului Roman, respectiv al prefecturii, privind executarea reintegrării recurentului anterior datei de_ pe care a stabilit-o în mod imperativ instanța europeana.
Prefectura a recidivat, refuzând să execute la timp hotărârea CEDO.
În acest sens, învederează că nici măcar în data de_ nu era repus în situația anterioara primei concedieri (instanța reținând vădit greșit că ar fi fost reintegrat în data de_ ).
Această împrejurare care reprezintă o nouă faptă ilicită distinctă și agravantă, săvârșită din culpa pârâtei, constând în refuzul de a executa chiar și o hotărâre pronunțată de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului se impunea a fi sancționată în mod corespunzător de către instanța de judecata, prin stabilirea corespunzătoare a cuantumului daunelor morale analizate.
Cu alte cuvinte, pârâta a încălcat pentru a doua oara art. 6.1 al Convenției, datorită refuzului reintegrării recurentului, în intervalul_ -_ .
Având în vedere cele ce preced, în opinia sa, instanța trebuia să aibă în vedere stresul și intensitatea suferințelor sufletești pe care i le-a provocat pârâta, în mod suplimentar, datorită refuzului de a executa chiar și o hotărâre pronunțata de CEDO.
Pe cale de consecință, cuantumul prejudiciului moral trebuia să fie cu mult mai mare chiar și numai datorită disconfortului psihic suplimentar pe care l-a resimțit fiind obligat să inițieze în justiție un nou litigiu, care a făcut obiectul dosarelor_ și_ și a cărui soluționare a durat doi ani.
Pârâta s-a opus nejustificat despăgubirii materiale a recurentului.
Instanța a ignorat și faptul că stabilirea cuantumului despăgubirilor invocate nu a fost posibilă decât pe cale judecătoreasca, în cadrul dosarului civil nr._, a cărui soluționare a durat 2 ani.
Totodată, Tribunalul a omis împrejurarea că pârâta nu i-a achitat de bună voie despăgubirile pe care i le datora (așa cum ar fi fost de dorit din partea unei instituții a statului), împrejurare care l-a determinat să inițieze executarea silită. Tot acțiunea abuzivă a pârâtei a determinat introducerea unor noi acțiuni pentru apărarea drepturilor sale.
Referitor la petitul 13 privind încălcarea dreptului la demnitate în muncă prin discreditarea profesională a recurentului
.
Solicită respingerea concluziei greșite a instanței de fond, potrivit căreia conținutul Adresei nr. 1/C/1316/_ (fila 185) nu este de natura să-i afecteze onoarea și demnitatea și că actul în sine nu poate constitui un caz particular de mobbing.
Organizarea testării profesionale a recurentului, fapta ilicita.
Așa cum a arătat în acțiunea introductivă și în precizarea petitului 12 (pe care, în opinia sa, instanța l-a disjuns în mod eronat din prezentul dosar) pârâta a condiționat în mod abuziv reintegrarea recurentului, ordonată de CEDO, prin organizarea unui examen nelegal, în vederea pretinsei stabiliri a salariului de baza al recurentului.
În acest sens, învederează că prin sentința civila nr. 391/2012 (fila 297, ultimul aliniat), Curtea de Apel C. a calificat ca nelegal acest examen. Or, rezultatul unui examen nelegal nu poate fi decât nelegal.
Cu alte cuvinte, în condițiile în care însăși organizarea examenului reprezintă o fapta ilicita, cu atât mai mult acreditarea unor consecințe nereale ce decurg din examenul nelegal, reprezintă tot o fapta ilicita.
Emiterea Adresei nr. I/C/1316/_ fapta ilicită.
Pârâta a comis o faptă ilicită prin emiterea cu rea credință a Adresei nr. I/C/1316/_ (fila 185) în care s-au consemnat rezultatele fictive pretins obținute de către recurent la un examen nelegal la care, în realitate, nu a participat. Astfel, pârâta i-a comunicat în mod halucinant că :
"Prin refuzul de a răspunde la întrebările elementare care v-au fost puse de către comisie, ați dat dovadă de necunoaștere a legislației specifice instituției precum și de lipsa unui comportament profesionist."
Interesul pervers al pârâtei în comiterea acestei fapte ilicite îl reprezintă discreditarea sa profesională în vederea diminuării nejustificate a drepturilor sale salariale, cu scopul final al determinării recurentului de a demisiona.
Instanța a apreciat greșit și nemotivat că fraza de mai sus conține informații numai parțial eronate, fără a indica în mod concret care sunt informațiile parțial eronate și care ar fi, în opinia sa, informațiile adevărate. Recurentul opinează că fraza arătată reprezintă în integralitatea ei un fals grosolan, întocmit cu premeditare de către pârâtă și că nu poate fi nicidecum primită susținerea instanței potrivit căreia fraza ar conține informații (numai) parțial eronate.
În dovedirea acestor susțineri înțelege să se prevaleze de procesul verbal nr. 1321/_ (fila 186) întocmit de către comisia de testare profesionala a domnului T. D. -J. (în care s-a consemnat ca "[...] dl T. nu a susținut proba scrisa") precum și din adresa nr. I/C/1382/_ (fila
187) adresată prefectului I. Szilagyi de către aceeași comisie de testare profesionala (în care s-a consemnat că "[...] proba testării profesionale nu a avut loc").
Totodată s-a menționat în mod stupefiant și împrejurarea că recurentul "am dat dovada de necunoaștere a legislației și de lipsa unui comportament profesionist" datorita refuzului de a răspunde la niște întrebări elementare care "mi-au fost puse de către comisie" dar care de fapt nu i-au fost adresate niciodată de către comisia de examinare.
Prin raționamentul său vădit necongruent logic și în contradicție cu probele administrate în cauza, instanța a exonerat în mod nejustificat pârâta de răspunderea pe care o are față de recurent datorită acreditării oficiale a unor fapte nereale, cu consecința directa a calomnierii recurentului (calomnie = afirmație mincinoasă și tendențioasă făcută cu scopul de a discredita onoarea sau reputația cuiva) și a vătămării dreptului la demnitate în muncă.
Constituția României garantează dreptul la demnitate al cetățenilor, iar Legea nr. 53/ 2003 - Codul muncii, republicat, prevede în art. 6 alin. 1 că "orice salariat care prestează o muncă beneficiază de respectarea
demnității și a conștiinței sale, fără nici o discriminare", pentru a reitera acest drept în mod expres în art. 39 alin. 1 lit. e) "salariatul are dreptul la demnitate în muncă".
Constituie încălcare a demnității în muncă orice comportament al angajatorului abuziv, malițios, insultător față de salariat, orice comportament guvernat de scopul de a intimida salariatul, criticile nejustificate la adresa salariatului fără a i se acorda dreptul la replică, făcute cu scopul de a umili salariatul. De asemenea, reprezintă o încălcare a dreptului la demnitate în munca și răspândirea de informații neadevărate despre salariatul șicanat cu scopul de a-l compromite și de a-l determina să demisioneze.
Circumstanțe agravante, caracterul repetitiv al vătămării dreptului la
demnitate în munca al recurentului.
Recurentul apreciază că tribunalul a greșit și datorită ignorării nejustificate a caracterului repetitiv al vătămării dreptului la demnitate în munca, pe care l-a învederat în mod expres instanței de fond în Precizările petitului 13 (fila 121) precum și în Concluziile scrise (fila 239).
Prin acreditarea împrejurării neadevărate că nu ar fi știut să răspundă la niște întrebări elementare (conform Adresei nr. I/C/_ ) a fost pus într-o situație de inferioritate care i-a lezat demnitatea și prestigiul profesional.
Recurentul a mai învederat că fapta ilicită 13, (care i-au produs un disconfort psihic constând în stări prelungite de stres având consecințe ale agravării stării de sănătate) se circumscriu perfect fenomenului de mobbing care este drastic sancționat în legislația și jurisprudența țărilor Uniunii Europene.
În conformitate cu dispozițiile art. 287 (art. 272 după republicare) din Codul muncii, sarcina probei revine angajatorului. Așadar, salariatul trebuie să precizeze care sunt acțiunile susceptibile de a fi considerate ca încălcări ale demnității în muncă, urmând ca angajatorul să demonstreze că acțiunile sale au o justificare rezonabilă și că, în speță, nu poate fi vorba de o violare a-dreptului la demnitate în muncă.
De altfel, pârâta nici nu avea cum să dovedească faptul că niște dezinformări flagrante ar fi putut avea vreo justificare rezonabilă.
Referitor la petitul 15 privind obligarea abuzivă a întocmirii rapoartelor
zilnice de activitate (filele 123-124).
Instanța de fond a preluat integral toate apărările nefondate ale pârâtei din scriptul "Note scrise" (fila 163) fără să țină cont de împrejurarea că în prezentul litigiu, care este unul tipic de muncă, sarcina probei îi revine angajatorului, potrivit dispozițiilor art. 287 din Codul muncii.
Pe cale de consecința, este vădit neîntemeiata aprecierea instanței potrivit căreia recurentul nu a dovedit ca a fost unicul angajat care a fost obligat să întocmească rapoarte zilnice de activitate, în condițiile în care această obligație nu îi revenea acestuia.
Cu alte cuvinte, pârâta nu a dovedit că ar mai fi existat măcar un singur angajat, cu excepția recurentului, care să fi întocmit în mod sistematic rapoarte zilnice de activitate.
În subsidiar, mai arată că măsura arătată este una aberantă și nu are niciun fel de utilitate dovedită sau temei logic, singurul ei scop fiind acela de a-l umili, discrimina și de a-i încălca dreptul la demnitate în muncă.
Acest comportament șicanatoriu și abuziv al pârâtei, prin care prefectura a exercitat în mod constant un mobbing deosebit de agresiv împotriva recurentului, reprezintă o formă mascată de sancționare a
recurentului pentru perseverența de care a dat dovada în a formula și susține în Justiție pretenții pe care angajatorul nu le-a agreat.
Referitor la petitul 16 privind a doua concediere abuzivă.
Instanța a considerat greșit ca pretențiile, în cuantum de 8000 euro, ar fi exagerate.
Dimpotrivă, apreciază ca fiind derizoriu cuantumul de 500 euro acordat de către Tribunal, care a estimat în mod grosier și neconform cu realitatea, întinderea și gravitatea suferințelor pe care i le-a provocat intenționat pârâta, prin epurarea sa din instituție, timp de 9 ani.
Concedierea a doua reprezintă o circumstanța agravanta a primei concedieri
, în condițiile în care ea a survenit pe fondul nereperării în totalitate a consecințelor primei concedieri, așa cum rezulta din starea de fapt și probatoriul aferent pe care le-a învederat instanței în capitolul 1 al prezentului recurs.
Instanța, deși a apreciat (dar numai formal) că experiența concedierii din data de_ "a fost cu atât mai dificilă cu cât era a doua concediere dispus de I. P. ui - J. B. -N. ", totuși, în mod paradoxal i-a acordat o despăgubire de numai 500 euro, și mai ridicolă decât în cazul primei concedieri.
În cazul celei de-a doua concedieri, pârâta a acționat cu aceeași rea- credința împotriva recurentului.
În acest sens, în sentința civilă irevocabilă nr. 1195/2011, pronunță în dosarul nr._ a Tribunalului B. -N., prin care a fost anulată cea dea doua concediere nelegală, instanța a reținut că :
"…devine credibilă ipoteza avansată de contestator că postul său a fost desființat doar din dorința de a-l readuce în situația anterioară a reintegrării".
Având în vedere cele ce preced, învederează instanței de recurs că intensitatea cu care a perceput cel de-al doilea abuz al pârâtei a fost mult mai mare decât în cazul primei concedieri.
De asemenea, arată că a suportat mult mai greu consecințele concedierii nr. 2 datorită faptului că avea o vârsta cu 10 ani mai mare decât la prima concediere, împrejurare care se impune a fi coroborată cu agravarea stării sale de sănătate pe fondul apariției unei boli cardio- vasculare cronice, aspect ce rezultă din documentele medicale aflate, în probațiune la dosar.
Împrejurarea că aspectele analizate au reprezentat premisele nașterii unui sentiment de frustrare și de suferință din partea recurentului, a fost pe deplin dovedită și prin actele medicale aflate, în probațiune, la dosar. În acest sens învederează recomandările medicale consemnate în actele de la dosar, în sensul de a evita stările conflictuale care, în opinia recurentului, s- au datorat exclusiv culpei angajatorului.
În mod regretabil, tribunalul a ignorat cu desăvârșire aceste dovezi de necontestat ale suferințelor recurentului.
Or, cauzalitatea dintre fapta ilicită a concedierii și disconfortul psihic suportat este una directă și de necontestat.
Referitor la petitul 17 privind refuzul abuziv al pârâtei de a-i răspunde la petițiile incidente raporturilor de muncă.
Solicită respingerea concluziei greșite a instanței de fond, potrivit căreia nu ar fi dovedit întrunirea condițiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului și nu ar fi dovedit în ce a constat prejudiciul creat recurentului.
În acest sens, învederează următoarele aspecte esențiale: între petițiile arătate nu exista nicio legătura, din punctul de vedere al obiectului solicitării sau, cu alte cuvinte, petițiile sunt complet diferite între ele, ca și conținut; termenul legal în care trebuiau formulate răspunsurile a fost depășit de către pârâtă, pentru toate petițiile.
Referitor la petiția nr. I/C/21088/_ (fila 210) - privind eliberarea unei fise fiscale, învederează că din conținutul acestei petiții rezultă în mod explicit că fișa fiscală solicitată pârâtei îi era necesară pentru a dovedi calitatea de salariat, în vederea contractării unui credit bancar și a achiziționării unor bunuri materiale prin sistemul ratelor bancare.
Este evident că refuzându-i eliberarea fișei fiscale solicitate pârâta l-a vătămat în dreptul său de a accesa un credit bancar.
Dacă prefectura ar fi fost de buna-credința și i-ar fi răspuns la petiții, ar fi putut fi evitate numeroasele litigii pe care a fost obligat să le promoveze din culpa exclusivă a pârâtei. Cu alte cuvinte, însăși atitudinea abuzivă a pârâtei a determinat numărul atât de mare de litigii dintre recurent și prefectură.
Prejudiciul moral pe care i l-a creat a constat și constă mai ales în sentimentul de gravă insecuritate și înstrăinare civică pe care l-a resimțit și îl resimte din cauza atitudinii de desconsiderare și de umilire, manifestată în forma repetată de către angajatorul său care reprezintă o importantă autoritate a statului.
Referitor la petitul 19 privind încălcarea dreptului la munca.
Instanța a apreciat în mod flagrant greșit că prin cele doua concedieri și prin refuzul prelungit al reintegrării nu s-ar fi încălcat dreptul la munca al recurentului (pct. 6, pag. 11).
Or, doctrina dreptului muncii precum și practica judiciara din acest domeniu au statuat în mod constant că printr-o concediere abuzivă i se încalcă angajatului concediat dreptul constituțional la muncă.
De asemenea, este inadmisibil faptul că instanța de fond a ignorat următoarele hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate în favoarea recurentului, prin care s-a statuat în unanimitate că dreptului său la muncă a fost încălcat: Decizia civilă irevocabilă nr. 125/R/2010 (filele 78-85 din prezentul dosar) pronunțata în dosarul nr._ de către Curtea de Apel
, pag 6, paragraful 1.4 (fila 83), Decizia civila irevocabila nr. 3244/2012 (filele 304-321, volumul II din prezentul dosar) pronunțata în dosarul nr. 5181._ de către Curtea de Apel C., pag 16 aliniat 2 (fila 319) pag. 17 aliniat 3 din aceeași decizie (fila 320),Decizia civilă irevocabilă nr. 391/2012 (filele 285-303) pronunțata în dosarul nr._ de către Curtea de Apel
, pag. 16 aliniat 7 (fila 300).
Având în vedere cele ce preced rezultă că prefectura a săvârșit un cumul de fapte ilicite distincte prin care i-a încălcat, pe de-o parte, dreptul la muncă atât în calitate de funcționar contractual cât și în calitate de funcționar public și, pe de alta parte, l-a vătămat în dreptul la munca în calitate de director al Direcției resurse umane.
Recurentul a mai învederat că în perioada în care a fost concediat nu a rămas niciodată în stare de pasivitate și a depus numeroase diligente cu obiectivul de a-i putea exercita dreptului la muncă, în vederea asigurării subzistenței sale și a familiei dar prefectura l-a obstrucționat în toate demersurile pe care le-a întreprins cu acest scop.
Susținerile recurentului de mai sus au fost reținute atât de CEDO (in paragraful 8 al hotărârii pronunțate în cauza "T. contra României") cât
și de către Curtea de Apel C. care prin decizia civila nr. 3244/2012 (fila 319, penultimul aliniat.
Or, în aceste condiții, cu atât mai mult dezlegarea dată petitului 19 de către instanța de fond este greșită și în flagrantă contradicție cu paragraful 66 din Hotărârea CEDO pronunțata în Cauza "T. contra României", paragraf în care instanța europeană a respins o susținere identică a prefecturii (potrivit căreia eu aș fi putut munci în alt post) și a stabilit că ar fi nerezonabil să se impute recurentului faptul că nu și-a manifestat intenția de a participa la un concurs ale cărui rezultate erau incerte, în condițiile în care recurentul era titularul unui contract de muncă și al unui drept de reintegrare.
Având în vedere formele multiple susmenționate prin care prefectura i- a încălcat dreptul fundamental la muncă, precum și împrejurarea că fiecare fapta ilicită arătată i-a creat un prejudiciu distinct, apreciază că despăgubirea globala solicitata la petitul 19 are un cuantum modic și, pe cale de consecință, perfect rezonabil.
Referitor la petitul 20 privind încălcarea dreptului la asigurări sociale și de sănătate, acesta
reprezintă o consecința a încălcării dreptului la muncă.
Referitor la petitul 24 privind diminuarea abuziva a salariului și schimbarea abuziva a locului de munca
Recurentul arată că diminuarea abuzivă a salariului reprezintă o faptă ilicită săvârșită cu premeditare de către pârâta, cu scopul de a-l șicana și de a-l determina să demisioneze.
Astfel, pârâta a decis că recurentul nu poate beneficia de salariul maxim de 1739 lei (care i se cuvenea de drept, prin reintegrare) decât în urma susținerii unui examen nelegal.
Fapta ilicită a comunicării cu întârziere a cuantumului salariului diminuat abuziv, a reprezentat unul dintre principalele temeiuri în baza cărora Curtea de Apel C., prin decizia civila nr. 391/2012, a constatat neexecutarea de către Statul Roman a obligației de reintegrare efectiva a reclamantului în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO pronunțata în Cauza "T. împotriva României" și, pe cale de consecința, a condamnat Statul Român la plata în favoarea recurentului a sumei suplimentare de 5000 de euro, cu titlu de despăgubiri materiale.
În opinia recurentului, instanța de fond trebuia să rețină faptul că diminuarea salariului său, după o perioadă de concediere care a durat 9 ani, reprezintă o faptă ilicită gravă, în condițiile în care principiul "restitutio în integrum" presupune inclusiv acordarea salariului legal cuvenit.
Cu alte cuvinte, susținerea pârâtei potrivit căreia diminuarea salariului a fost una temporară și de scurtă durată este neîntemeiată având în vedere că abia în data de_ (deci după 64 de zile de la expirarea termenului acordat de CEDO în vederea reintegrării) a fost abrogat OP nr. 12/2009 privind examenul nelegal în baza căruia i-a fost diminuat abuziv salariul. Dacă prefectura ar fi fost de bună credință, ar fi anulat de îndată ordinul arătat.
De asemenea, apreciază că fapta ilicită a diminuării salariului din culpa prefecturii, intră și sub incidența cauzei "M. împotriva României".
Ulterior promovării prezentei acțiuni, a obținut în justiție și recunoașterea dreptului de a fi fost reintegrat în funcția de director al Direcției resurse umane.
În acest sens, menționează decizia civila nr. 3244/2012 pronunțată în dosarul 5181._, de Curtea de Apel C. ***.
În drept: art. 299, art. 302, art. 302 1, art. 304 pct. 9, art. 304 1din Codul de proc. civ.
Intimata I. P. ui județului B. -N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat.
Reclamantul intimat T. D. J. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererile de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Recursul formulat de pârâta I. P. ui județului B. N.
este nefondat și urmează a fi respins ca atare.
Recurenta pârâtă susține, în esență, că acordarea unor noi despăgubiri morale peste cele fixate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru prima concediere reprezintă practic o nepermisă evaluare a prejudiciului moral și o încălcare a principiului conform căruia pentru o singură încălcare a unui drept nu se pot acorda două "sancțiuni";, de către două instanțe judecătorești diferite.
Pe de altă parte, dreptul la acțiune cu privire la aceste pretenții s-a prescris, termenul de prescrie începând să curgă de la data pronunțării în cauză a hotărârii CEDO, adică de la data de 29 iulie 2008.
Cu privire la prescripția dreptului la acțiune, Curtea reține că în mod corect aceasta a fost respinsă de instanța de fond, însă pentru considerentele ce urmează
Prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la data de 29 iulie 2008 în cauza T. împotriva României s-a stabilit obligația Statului român de a executa hotărârea judecătorească din 5 martie 2001 a Judecătoriei B., în sensul reintegrării reclamantului pe postul său și, în lipsa unei asemenea executări, s-a stabilit ca Statul român să plătească reclamantului și suma suplimentară de 5.000 euro, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, reprezentând daune materiale.
Hotărârea instanței europene a rămas definitivă la expirarea termenului de 3 luni de la data pronunțării sale, adică la data de 29 octombrie 2008, astfel că de la acest moment a început să curgă termenul maxim de 3 luni stabilit pentru executarea hotărârii CEDO, obligația instituită în sarcina statului român trebuind să fie îndeplinită până la data limita de 29 ianuarie 2009.
Ca atare, instanța europeană a înțeles să acorde intimatei recurente un termen maximal în care acesta să își execute obligațiile ce îi revin în baza hotărârii menționate, cu consecința nașterii dreptului la acțiune a reclamantului pentru obligarea la plata de despăgubiri în caz de neexecutare abia la data expirării acestui termen. Cum, așa cum s-a arătat deja, data limită pentru reintegrarea reclamantului a fost_, rezultă ca acesta a introdus acțiunea înainte de expirarea termenului de prescripție, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului B. la data de_ .
În ceea ce privește pretinsa dublare a despăgubirilor, Curtea reține că în cauză nu suntem în prezenta unei duble reparații a unui prejudiciu, așa cum în mod eronat susține recurenta pârâtă.
Este adevărat că, prin hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că: " reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obține executarea hotărârii pronunțate in favoarea sa si ca acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării. În aceste circumstanțe,
ținând cont de toate elementele aflate in posesia sa si statuând in echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea ii acorda reclamantului suma de 2.000 EUR cu titlu de daune morale.";
Această sumă vizează însă doar acoperirea unui prejudiciu suferit de reclamant cel mult până la data pronunțării deciziei Curții. Or, așa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, efectele primei concedieri nu au încetat la data pronunțării hotărârii CEDO, fapt ce rezultă cu claritate din considerentele deciziei civile nr. 391/R/2012, decizie irevocabilă pronunțată de Curtea de Apel C., în contradictoriu cu aceleași părți.
Ca atare, în condițiile în care prejudiciul suferit de recurent a continuat să subziste și după pronunțarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, punerea în executarea a sentinței civile nr. 837/2001 făcându-se nu doar cu întârziere, ci și în mod deficitar, dând naștere unor noi litigii între părți. Curtea amintește în acest context considerentele deciziei civile nr.391/R/2012, în care se arată următoarele: "atitudinea Statului, prin I. P. ui, evidențiată prin modul în care acesta a acționat pentru executarea unei hotărâri de reintegrare a recurentului pronunțate din anul 2001 și pentru care acesta a fost deja condamnat de Curtea Europeană, l-a determinat pe acest particular să solicite din nou proteguirea drepturilor sale în justiție, în cadrul dosarului nr._, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului individual de muncă pe care P. i l-a comunicat la data de_, ca anexă a ordinului nr.23/2009 și obligarea acestuia să încheie un contract în conformitate cu prevederile legale sau un act adițional la contractul pe care reclamantul îl avea încheiat la data concedierii sale, în anul 2000.
Prin sentința civilă nr.4734/F/_, în partea menținută prin decizia civilă nr.187/R/_, Tribunalul B. -N. a admis în parte acțiunea reclamantului, obligând pârâta să plătească reclamantului suma de 394, 5 lei, reprezentând contravaloarea fișei medicale și a analizelor medicale efectuate și să încheie cu reclamantul un contract individual de muncă în formă scrisă care să aibă la bază ordinul nr.23/2009 și nr.66/2009 și care la capitolul salarizare să prevadă un salariu de bază lunar de 1739 lei, precum și sporurile corespunzătoare acestui salariu.
În ceea ce privește constatarea nulității contractului individual de muncă, ce constituie anexa nr.1 a ordinului nr.23/2009, s-a reținut că cererea formulată în acest sens este neîntemeiată, întrucât acesta nu a fost acceptat prin semnătură de către reclamant, astfel încât nu a fost încheiat, neexistând, practic.
În schimb, s-a constatat că, în urma emiterii ordinului nr.66/_, se impune ca angajatorul să încheie cu reclamantul un contract individual de muncă care să aibă la bază ordinul nr.23/2009, iar la capitolul salarizare să prevadă elementele salariale stabilite prin noul ordin.";
Ca atare, Curtea reține că în perioada ulterioară pronunțării hotărârii CEDO, recurenta pârâtă a avut un comportament abuziv, sancționat prin hotărâri irevocabile, ce constituie fără îndoială o acțiune ilicită de natură a da naștere unor prejudicii morale, ce se impun a fi reparate.
În ceea ce privește suma suplimentară de 5.000 Euro stabilită prin Hotărârea CEDO din data de_, în cauza T. împotriva României (cererea nr. 29762/02), ca urmare a constatării neexecutării de către Statul Român a obligației de reintegrare efectivă a reclamantului în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, acordată prin decizia civilă nr. 391/R/2012, Curtea reține că acesta nu a avut destinația de a acoperi
un prejudiciu moral, pentru a fi îndeplinită condiția "dublei reparații"; pretinse de recurent.
Din dispozitivul hotărârii CEDO rezultă cu evidență că această sumă a fost acordată reclamantului cu titlul de daune materiale, pentru neexecutarea hotărârii în termenul stabilit. Această sumă are un dublu rol, reparator și sancționator - constituie daune moratorii pentru întârzierea executării obligațiilor și, în același timp, sancționează statul român pentru lipsa de diligență în executarea unei hotărâri a unei instanței supranaționale. Nici într-un caz nu se poate reține însă că această sumă ar acoperi prejudiciul moral suferit de reclamant ulterior pronunțării hotărârii amintite.
În ceea ce privește susținerile recurentei pârâte privind aplicarea retroactivă a prevederilor Legii 237/2007, Curtea reține că o astfel de apărare nu poate fi reținută fie și din simplu motiv că, așa cum s-a arătat deja, pretențiile reclamantului vizează perioada ulterioară datei de_, dată la care respectiva lege era în vigoare și își producea așadar pe deplin efectele.
În ceea ce privește caracterul ilicit al celei de a doua concedieri, acesta a fost deja tranșat irevocabil prin decizia civilă 4886/R/2011 a Curții de Apel C., decizie prin care s-a respins nefondat recursul declarat de pârâta I.
P. UI J. B. -N. împotriva sentinței civile nr. 1195 din 1 iunie 2011 a Tribunalului B. -N. . Prin sentința amintită a fost admisă în parte acțiunea întregită, formulată de contestatorul T. D. J. în contradictoriu cu intimata I. P. UI - J. B. -N. și, în consecință s-a constatat nulitatea absolută a Ordinului nr. 220 din 13
octombrie 2010 emis de către P. județului B. -N. ; s-a dispus repunerea contestatorului în situația anterioară emiterii actului de
concediere
.
Ca atare, apărările recurentei vis a vis de emiterea actului anulat în exercitarea unor dispoziții legale nu mai pot fi primite, odată ce s-a decis deja irevocabil caracterul ilegal al actului, generat de conduita abuzivă a recurentei, reținându-se că: "; În toată procedura de reorganizare și mai apoi în actele de concediere s-a făcut trimitere generic la dificultățile economice și la necesitățile de restrângere a cheltuielilor bugetare, însă nici un moment nu s-a arătat în ce constă motivul concret pentru care se impune desființarea postului deținut de către contestator și nu a altuia."; (fila 8, par 7 din s.c.1195/2011).
Curtea reține și caracterul nefondat al susținerilor recurentei pârâte legate de faptul că netemeinicia pretențiilor reclamantul rezultă și din faptul că acesta fie a renunțat la judecata unor pretenții având ca obiect daune morale, fie nu a formulat astfel de pretenții în cadrul litigiilor având ca obiect nulitatea concedierilor. Renunțarea la judecată este un drept procedural al părților reglementat de codul de procedură civilă și are ca efect stingerea litigiului în anumite circumstanțe. Încheierea prin care se ia act de renunțare nu este însă o hotărâre prin care se tranșează fondul dreptului pretins de reclamant, acesta putând introduce o altă acțiune cu același obiect, singura restricție fiind impusă de respectarea termenului de prescripție. Pe de altă parte, faptul că reclamantul nu a solicitat daune morale atunci când a cerut anularea unui act ilegal al recurentei sau sancționare unui comportament abuziv al acesteia reprezintă o simplă opțiune a unui comportament procedural, partea având deplina alegere de a pretinde apărarea drepturilor sale într-o singură cauză cu petite distincte sau în cauze diferite. Instanța de judecată nu poate cenzura dreptul de a
alege al reclamantului, singurul în măsura să estimeze care cale procedurală îi este mai avantajoasă, și nici într-un caz nu poate analiza aceasta conduită ca o probă pentru constatarea caracterului fondat sau nefondat al dreptului său. Exercitarea cu rea credință a drepturilor procesuale are o sancțiune specifică, reglementată de art. 723 alin.2 C.pr.civilă, text ce nu este însă aplicabil prezentului recurs.
În fine, Curtea va respinge și criticile recurentei pârâte vizând lipsa prejudiciului, a faptei ilicite, a culpei si a reportului de cauzalitate.
Prejudiciul moral suferit de reclamant derivă, așa cum corect a reținut și instanța de fond, din starea de disconfort psihic, neplăcerile și frustrările cauzate prin actul concedierii repetate de către pârâtă. A fost evident faptul că acestuia i s-a adus atingere vieții sale profesionale, consecințele concedierii fiind de natură să afecteze și să tensioneze relația cu angajatorul, cât și modul normal de desfășurare a relațiilor de serviciu cu colegii, climatul de muncă nemaiputând fi același. Perpetuarea conduitei abuzive a recurentei - confirmată de hotărârile irevocabile mai sus amintite - a dat naștere unui prejudiciu ce îl depășește pe cel inerent unei concedieri ilegale, impunându-se a fi așadar reparat integral.
Așa fiind, având în vedere considerentele expuse, nefiind incident nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 c.pr.civ., în temeiul art.
312 alin.1 c.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.
Recursul formulat de reclamantul T. D. J.
este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce urmează.
În primul rând, Curtea notează că întreaga situație de fapt ce a dat naștere prejudiciului moral pretins de recurentul reclamant trebuie analizată în mod global, toate faptele ilicite invocate de acesta făcând parte practic dintr-o singură activitate a pârâtei, compusă desigur din mai multe acțiuni, ce s-a întins pe o perioadă lungă de timp. Analizate separat, în aprecierea cuantumului prejudiciului suferit, fiecare acțiune își diluează importanța, ele devin relevante abia în momentul în care sunt privite în acest mod global, ca părți componente ale aceleiași activități - executarea unei hotărâri judecătorești irevocabile de reintegrare a recurentului reclamant.
Chiar dacă reclamantul a înțeles să individualizeze fiecare faptă și să solicite un anumit cuantum al despăgubirilor corespunzător fiecăreia dintre ele, acest fapt are doar rolul unei mai concrete descrieri a situației de fapt, fără însă a împiedica instanța ca, în final, să facă o apreciere globală a prejudiciului suferit, în condițiile în care, așa cum s-a subliniat mai sus, faptele își relevă semnificația reală doar privite unele prin altele, într-o înșiruire ce converge spre același rezultat: împiedecarea recurentului reclamant de a ocupa funcția avută anterior concedierii ilegale din anul 2000.
De altfel, în concluziile scrise, recurentul reclamant indică în mod explicit acest lucru, subliniind că :"; Conduita ilicită a angajatorului meu - prefectura - manifestată în formă continuată față de subsemnat (…), precum și împrejurarea frapantă că pârâta (…) își permite să nu execute nici măcar hotărâri pronunțate de CEDO într-un litigiu de muncă, mi-a creat, în mod cert, un prejudiciu moral care a constat și constă mai ales în sentimentul de gravă insecuritate și înstrăinare civică (…) din cauza (…) angajatorului meu, care mi-a încălcat în formă continuată drepturile izvorâte fie din felul muncii, fie din Legea 188/1999, privind funcționarii publici.";
Curtea urmează așadar a analiza în această cheie situația de fapt dedusă judecății, pentru ca în final să poată aprecia asupra gravității și întinderii prejudiciului moral suferit de reclamantul recurent.
Pentru o mai bună înțelegere, Curtea va face un scurt rezumat al istoricului dintre părți și a succesiunii litigiilor purtate, astfel cum acestea rezultă din actele depuse la dosar și din considerentele hotărârilor deja pronunțate de alte instanțe între părți.
Prin Hotărârea din data de_, în Cauza T. împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât următoarele:
"a) că statul pârât trebuie să execute hotărârea judecătorească din data de 5 martie 2001, să îl reintegreze pe reclamant pe postul său și să îi plătească despăgubirile stabilite prin această hotărâre, reactualizate pe baza ratei inflației, și anume suma de 8226 EUR (opt mii două sute douăzeci și șase euro), în cel mult 3 luni de data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art.44 par.2 din Convenție;
b) că, în lipsa acestei executări, statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în același termen, pe lângă suma de 8226 EUR, ce corespunde despăgubirilor stabilite prin hotărârea din data de 5 martie 2001, reactualizate pe baza inflației, suma suplimentară de 5000 EUR( cinci mii euro), adică în total 13226 EUR ( treisprezece mii două sute douăzeci și șase euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de daune materiale";.
La data de_
, prin cererea înregistrată sub nr.24731 la I. P. ui județului B. -N., recurentul a solicitat din nou executarea sentinței civile nr.837/_ a Judecătoriei B., solicitând a se avea în vedere și hotărârea CEDO din data de_ .
Abia la data de_, după împlinirea termenului de 3 luni prevăzut de hotărârea CEDO pentru reintegrarea efectivă a reclamantului pe postul deținut anterior concedierii din 2001, respectiv după data de 29 ianuarie 2009, recurentului i s-a comunicat, prin adresa nr.I/C/1638 din_, ordinul nr.23/_ al P. ui, prin care, începând cu data de_, acesta a fost "încadrat"; în funcția de Consilier IA în cadrul Direcției Afaceri Europene, Dezvoltare Economică și Conducerea Serviciilor P. e Deconcentrate-Compartimentul Informare și Relații P. e, cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată.
Conform art.1 alin.2 din acest ordin, contractul individual de muncă ce se încheie este prevăzut în anexa nr.1 la ordin, iar potrivit art.2, reclamantul va exercita atribuțiile prevăzute în fișa postului nr.56, ce constituie anexa nr.2 la acest ordin.
Salariul de bază al reclamantului a fost stabilit la suma de 1054 lei.
Acest contract individual de muncă, deși constituie anexa nr.1 la ordinul nr.23/_ al P. ui, apare ca fiind încheiat și înregistrat sub nr.31/_ în registrul general de evidență a salariaților.
În urma plângerii prealabile a reclamantului, s-a emis ordinul nr.66/_, de modificare și completare a ordinului nr.23/_ al P. ui județului B. -N., prin care salariul de bază lunar al acestuia s-a stabilit la suma de 1739 lei, modificându-se corespunzător și sporurile acordate.
Prin sentința civilă nr.348/_ a Tribunalului B. -N., modificată prin decizia civilă nr.125/R/_ pronunțată de Curtea de Apel
C. în dosarul nr._, I. P. ui J. B. -N. a fost obligată să plătească reclamantului T. D. -J. suma de 128.494 lei, cu titlu de drepturi bănești aferente perioadei_ -_, actualizate cu rata
inflației, să plătească contribuțiile sociale aferente, în sumă de 45.246 lei,
63.195 lei majorări de întârziere și 3937 lei penalități de întârziere.
Mai mult, atitudinea Statului, prin I. P. ui, evidențiată prin modul în care acesta a acționat pentru executarea unei hotărâri de reintegrare a recurentului pronunțate din anul 2001 și pentru care acesta a fost deja condamnat de Curtea Europeană, l-a determinat pe acest salariat să solicite din nou proteguirea drepturilor sale în justiție, în cadrul dosarului nr._, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului individual de muncă pe care P. i l-a comunicat la data de_, ca anexă a ordinului nr.23/2009 și obligarea acestuia să încheie un contract în conformitate cu prevederile legale sau un act adițional la contractul pe care reclamantul îl avea încheiat la data concedierii sale, în anul 2000.
Prin sentința civilă nr.4734/F/_, în partea menținută prin decizia civilă nr.187/R/_, Tribunalul B. -N. a admis în parte acțiunea reclamantului, obligând pârâta să plătească reclamantului suma de 394,5 lei, reprezentând contravaloarea fișei medicale și a analizelor medicale efectuate și să încheie cu reclamantul un contract individual de muncă în formă scrisă care să aibă la bază ordinele nr.23/2009 și nr.66/2009 și care la capitolul salarizare să prevadă un salariu de bază lunar de 1739 lei, precum și sporurile corespunzătoare acestui salariu.
Prin decizia civilă nr.391/R/2012 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, s-a admis recursul declarat de reclamantul T. D.
-J. împotriva sentinței civile nr.1846 din 13 octombrie 2011 a Tribunalului
B. -N., pe care a modificat-o în parte, în sensul că s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în consecință, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma suplimentară de 5.000 Euro stabilită prin Hotărârea CEDO din data de_, în cauza T. împotriva României (cererea nr. 29762/02), ca urmare a constatării neexecutării de către Statul Român a obligației de reintegrare efectivă a reclamantului în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, menținându-se restul dispozițiilor sentinței atacate.
Ulterior însă, pârâta îl concediază din nou pe reclamant
, prin Ordinul nr.220/_, P. J. B. -N. dispunând încetarea raporturilor de muncă ale contestatorului stabilite în baza contractului individual de muncă nr.31/_, ca urmare a reorganizării instituției și a desființării postului de consilier IA.
Prin sentința civilă nr.1195/_ a Tribunalului B. -N., pronunțată în dosarul nr._, rămasă irevocabilă prin decizia nr.4886/R/_ a Curții de Apel C., s-a constat nulitatea Ordinului nr.220/_ al P. ui J. B. -N., cu repunerea părților în situația anterioară concedierii. Cea de-a doua concediere constituie așadar un fapt ilicit al pârâtei, constat ca atare printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Însă, deși sentința civilă nr.1195/_ a Tribunalului B. -
N., era definitivă și executorie încă din data de_, repunerea reclamantului în situația anterioară concedierii s-a efectuat doar scriptic, la data de_, prin obligarea nelegală a acestuia să semneze un nou contract de muncă.
Prin sentința civilă nr.1014/_ a Tribunalului B. -N., pronunțată în dosarul nr.5181._, astfel cum a fost modificată prin decizia nr.4886/R/_, irevocabilă, a Curții de Apel C., s-a admis acțiunea reclamantului, pârâta I. P. ui J. B. -N. fiind obligată să plătească reclamantului suma de 79.153 lei, cu titlu de
despăgubiri, reprezentând drepturi salariale restante aferente perioadei _
-_, pentru funcția publică de consilier I, grad I, cu indemnizație de conducere pentru perioada_ -_, sumă ce va fi actualizată cu rata inflației la data plății efective, să vireze către bugetul consolidat al statului contribuțiile sociale aferente datorate de către angajator, în cuantumul de 16.767 lei și de către angajat, în sumă de 29.792 lei și să efectueze în carnetul de muncă toate modificările salariale aferente funcției publice pentru aceeași perioadă.
Rezultă din cele de mai sus faptul că, departe de a acționa cu bună credință, pârâta a uzat în repetate rânduri de abuzul de drept pentru a împiedica redobândirea de către reclamant a funcției avute anterior concedierii.
Este important de subliniat faptul că pârâta nu a procedat practic niciodată la o reintegrare efectivă a recurentului pe postul avut anterior, acela de funcționar public, în ciuda numeroaselor demersuri și acțiuni în justiție declanșate de recurentul reclamant.
Curtea nu poate reține apărările pârâtei prin care aceasta își invocă bună credință, arătând că acțiunea a fost împiedecată/îngreunată de modificările legislative intervenite pe parcurs. Curtea subliniază, așa au reținut și instanțele de contencios administrativ, că prin Ordinul nr.370/_
, P. J. B. -N. a decis echivalarea funcției de consilier cu cea de inspector de specialitate gradul IA.
De altfel, conform adresei nr.50/_ a A.N.A.F., "Conform art.97din Legea nr.188/1999 completat cu O.U.G.nr.82/2000 funcționarii încadrați pe perioadă nedeterminată în cadrul autorităților sau instituțiilor publice vor fi numiți în funcțiile publice corespunzătoare posturilor pe care le ocupă, cu respectarea prezentei legi până la data de_ .";
Astfel, începând cu luna august 2000, salariații ce aveau raporturi contractuale de muncă cu instituția pârâtă, deținând funcții comparabile cu cea a reclamantului, au fost numiți, printr-o simplă echivalare, în temeiul prevederilor legale în vigoare, în funcțiile publice corespunzătoare.
Acesta era astfel un drept de care reclamantul, în calitate salariat, trebuia să beneficieze în situația în care nu ar fi fost concediat în mod nelegal și, mai mult decât atât, numirea sa în funcția publică însemna, de fapt, o repunere în drepturile sale legate de prestarea unei munci ce implică exercițiul autorității publice.
Mai mult, pasivitatea pârâtei în reintegrarea reclamantului pe postul său rezultă din adresa nr.879353/_ a Agenției Naționale a Funcționarilor P. i (fila nr.16 dosar de fond), rezultă că: "Urmare a adreselor nr.1901164/2009 și nr.469825/2010, pentru a veni în sprijinul dumneavoastră,ANFP, prin adresele nr. 1901164/_ și nr.469825/_
, a inițiat două demersuri către I. P. ui B. -N., prin care a solicitat aplicarea art.111 din Legea nr.188/1999. Având în vedere că I.
P. ui a înțeles să nu dea curs demersurilor, ANFP va efectua un control…";.
Mai trebuie precizat că pârâta a efectuat primele demersuri în acest sens abia la data_, nerespectând dispozițiile unei hotărâri judecătorești, respectiv a sentinței civile nr.1195/2011, care obliga la acordarea către reclamant a tuturor drepturilor de care acesta ar fi trebuit să beneficieze în calitate de angajat, printre care figura și dreptul la transformarea postului său în funcție publică.
În acest context trebuie încadrate și celelalte fapte ilicite invocate de recurent. Astfel, în condițiile în care prin decizia CEDO s-a dispus
reintegrarea necondiționată a reclamantului în acord cu hotărârea definitivă din 5 martie 2001, TOATE cerințele suplimentare adresate de prefectură reclamantului apar ca nelegale și în contradicție cu dispozițiilor instanțelor judecătorești. T. are profesională a recurentul se înscrie în această categorie și, cu atât mai mult, emiterea adresei I/C/1316/_ prin care se arată că :"; prin refuzul de a răspunde la întrebările elementare care v-au fost puse de către comisiei ați dat dovadă de necunoaștere a legislației specifice instituției precum și de lipsa unui comportament profesionist"; constituie un act abuziv și șicanatoriu al pârâtei.
Este irelevant faptul că această adresă nu a avut un avut un caracter public - aspect reținut în greșit de instanța de fond ca fiind determinant. Refuzul recurentului reclamant de a răspunde la testare este perfect legitimat de caracterul ilicit al acesteia, iar concluziile pârâtei consemnate într-un act oficial adresat salariatului au un caracter tendențios și șicanatoriu. Prin acest mod de a acționa pârâta a încălcat demnitatea în muncă a reclamantului, protejată de art.6 din Legea 53/2003.
În aceiași tendință se conturează și obligarea reclamantului la întocmirea unor rapoarte zilnice de activitate. Chiar dacă, separată artificial de context, o astfel de obligare ar putea fi privită ca o exercitare legitimă a drepturilor angajatorului, ea apare însă într-o altă lumină în situația particulară a reclamantului. Pârâta nu a adus nici o justificare rezonabilă pentru o astfel de cerință, ce apare astfel ca fiind excesivă, în condițiile în care o astfel de practică nu există la nivelul instituției și nu au fost indicați și alți salariați cărora să li se fi trasat sarcini similare. Rezultă așadar ca această conduită conturează un nou abuz de drept al pârâtei, în scopul șicanării reclamantului, în contextul relațiilor tensionate evidente dintre părți.
În ceea ce privește refuzul pârâtei de a-i răspunde la petiții, Curtea reține, că, deși acestea făceau obiectul unor litigii aflate pe rolul instanțelor, aceasta nu exonerează pârâta de obligațiile ce îi reveneau, în condițiile în care aceste litigii au fost generate tocmai de acest refuz nejustificat al pârâtei, fapt ce a sporit în mod evident starea de stres a reclamantului.
Conduita pârâtei apare cu atât mai gravă, denotând intenții șicanatorii, cu cât unele din petiții priveau cereri uzuale, precum eliberarea unor fișe fiscale ( fila 210 dosar fond), neexistând nici un temei rezonabil pentru a nu răspunde acestora.
Diminuarea salariului reclamantului și caracterul nelegal al acesteia au fost reținute prin decizia civilă nr. 361/2012 a Curții de Apel C. și, chiar dacă prejudiciul material a fost reparat, prin obligarea pârâtei la plata retroactivă a diferențelor salariale, acest nou act ilegal se adaugă șirului de abuzuri săvârșite de pârâte în raporturile cu reclamantul recurent.
În ceea ce privește încălcarea în mod continuat a dreptului la muncă al reclamantului, acest aspect a fost deja reținut cu putere de lucru judecat prin mai multe hotărâri irevocabile. Curtea reamintește în acest sens considerentele deciziei civile nr. 125/R/2010 prin care s-a statuat că: " prin refuzul de a-l reîncadra pe reclamant, prefectura a adus implicit atingere dreptului său la muncă";, considerente valabile și în cauza de față, pe perioada dedusă judecății. Aceleași considerente se regăsesc și în considerentele deciziilor 3244/2012 și 391/2012, ambele pronunțate de Curtea de Apel C. .
Nu poate fi imputat reclamantul că nu și-a căutat un alt loc de muncă
: acesta avea dreptul, recunoscut în mod repetat de instanțele de judecată, de a-și continua activitatea profesională în cadrul Prefecturii B. N., pe
postul și în continuarea carierei profesionale întrerupte în mod nelegal prin decizia de concediere anulată de justiție în anul 2001. Corelativ acestei încălcări, și neachitarea contribuțiilor către bugetul consolidat de stat constituie un fapt ilicit, de natură a agrava starea de insecuritate a reclamantului.
Curtea mai adaugă că și despăgubirile materiale la care pârâta a fost obligată prin hotărâri judecătorești au fost acordate reclamantului cu întârziere și doar în urma executării silite a acesteia.
În concluzie, Curtea reține că toate faptele descrise mai sus conturează o activitate ilicită ce s-a perpetuat în timp a pârâtei, care, timp de 11 ani, prin inacțiune sau fapte ce s-au conturat ca veritabile abuzuri de drept, a refuzat să pună în executare, în termen rezonabil și cu bună credință, obligația ce îi revenea de a-l reîncadra pe recurent în postul deținut anterior concedierii și a-i recunoaște acestuia drepturile ce îi reveneau în baza acestuia în deplinătatea lor.
Acesta conduită a creat un prejudiciu moral incontestabil reclamantului, constând într-o stare de insecuritate permanentă, cu un grad ridicat de stres generat de numeroasele demersuri pe care acesta a fost obligat să le întreprindă - inclusiv un număr semnificativ de acțiuni în justiție - pentru recunoașterea drepturilor sale, fapte ce au generat o agravare semnificativă a stării sale de sănătate. De altfel, chiar din considerentele deciziei Curții Europene a Drepturilor Omului se reține faptul că în anul 2002 reclamantul a fost diagnosticat cu nevroză depresivă, datorată stresului cauzat de acțiunile pârâtei. Or, este evident că perpetuarea și accentuarea stării de stres au condus implicit la agravarea bolii si deteriorarea stării de sănătatea a recurentului.
Curtea mai reține că recurentul a fost văduvit de dreptul de a-și continua cariera într-un domeniu în care a dovedit performanță - ocupând o funcție de conducere în cadrul unei instituții importante - fapt de natură a provoca nu doar frustrări, ci și inconveniente majore ireparabile pe plan profesional. Aceasta cu atât mai mult cu cât activitatea pârâtei s-a întins pe o perioada lungă de timp - mai bine de zece ani - perioadă în care recurentul a fost într-o stare de permanentă incertitudine și conflict cu angajatorul său, în loc să își continue cariera așa cum ar fi fost firesc.
La stabilirea cuantumul despăgubirilor, Curtea va avea în vedere întreaga situație și va ține cont că, pentru acțiuni conexe, dar săvârșite în cadrul aceleiași activități de reintegrare, recurentul a mai beneficiat de repararea prejudiciului moral suferit, fiindu-i acordate spre exemplu sumele de 6000 euro ( prin sentința civilă nr.25/2013) și 20.000 de lei ( prin sentința civilă nr. 833/2012). Chiar dacă aceste despăgubiri au fost acordate în contradictoriu cu alte instituții decât pârâta și pentru alte acțiuni ilicite decât cele ce fac obiectul prezentei cauze, ele vor fi avute în vedere ca element de evaluare, în condițiile în care, așa cum s-a arătat, toate acțiunile au contribuit la crearea acestui prejudiciului moral al reclamantului, ce nu poate fi privit separat decât în mod artificial și din considerente de tehnică judiciară .
Ca atare, ținând cont de toatele elementele expuse mai sus, Curtea apreciază că suma de 4000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă pentru repararea prejudiciului moral suferit de recurent, ce se adaugă celor deja stabilite prin alte hotărâri judecătorești.
În consecință, având în vedere întreg ansamblu al considerentelor expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin.1 și 3 C.pr.civilă raportat la art. 304 ind.1 și 304 pct.9 C.pr.civilă, va admite recursul declarat de reclamantul T.
D. J. împotriva sentinței civile nr. 2145 din_ pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._, pe care o modifică în parte în sensul dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de reclamantul T. D. J. împotriva sentinței civile nr. 2145 din_ pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._, pe care o modifică în parte în sensul că majorează la 4.000 de euro în echivalent în lei la data pronunțării sentinței, despăgubirile pentru daune morale stabilite în sarcina pârâtei I. P. UI - J. B. -N. în favoarea reclamantului, sumă actualizată cu indicele de inflație de la data pronunțării sentinței și până la data plății efective.
Menține dispoziția de respingere a celorlalte pretenții.
Respinge recursul declarat de pârâta I. P. UI - J. B. -N. împotriva aceleiași sentințe.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 11 iunie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | |||
I. T. | D. | C. G. | S. | D. |
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond:B. I. S.
